Lighting the Darkness va fi un film unic ca subiect şi ca mod de abordare

Mr Sands Theatrical Promotion e o companie londoneză de PR înfiinţată în 2016 de Daniel White, un pasionat promotor al artei teatrale şi cinematografice şi, totodată, pianist de ocazie. Compania a demarat recent un program mediatic de promovare a viitorului proiect, lungmetrajul Lighting the Darkness care va explora universul celor afectaţi de demenţă şi felul în care se poate face lumină acolo unde timpul şi spaţiul se anulează reciproc, evacuând trecutul şi, o dată cu el, o întreagă viaţă.
Actriţa şi dansatoarea româncă Andreea Helen David va fi co-producător al filmului şi producător, organizator, director artistic şi gazdă a galei organizate în scopul strângerii de fonduri în 25 martie 2017, orele 19.00, la Rudolf Steiner House în Londra. Evenimentul va cuprinde momente artistice susţinute de cantautoarea şi pianista Mary Erskine (alias Me for Queen), actriţa şi dansatoarea în vârstă de 9 ani Maria Neacşu, micuţa actriţă şi cântăreaţă Anais Jessica Berinde, precum şi alţi doi juniori talentaţi, solista Andreea Viliman şi chitaristul Kevin Gopaul. Gala va beneficia şi de prezenţa Mushroom Theatre Company, o companie teatrală incluzivă ai cărei componenţi numără tineri şi copii cu dizabilităţi sau nevoi speciale, alături de unii fără astfel de probleme.
Anticipând evenimentul, am stat puţin de vorbă cu Andreea Helen David despre gală şi despre filmul aflat în stadiu de proiect.

Andrei Vornicu: Cum s-a născut ideea proiectului?
Andreea Helen David: Ideea a pornit de la scriitoarea Aalisha Green care mi-a propus să particip la proiect ca actriţă. Iniţial voia să fie o serie de episoade în care să discutăm despre diverse boli precum scleroza multiplă, însă după ce ni s-a alăturat producătorul Daniel White, am realizat că trebuie să ne concentrăm asupra unei singure afecţiuni, care ar face subiectul unui film de lungmetraj. Aşa a apărut şi numele Lighting the Darkness. Cu toate că mi-ar plăcea în continuare să joc în film, am devenit co-producătoarea acestuia din convingerea că e un subiect important şi trist, dar care arată, de asemenea, cât de frumoşi sunt oamenii.

A.V.: Ne-aţi putea detalia puţin subiectul filmului?
A.H.D.: Filmul prezintă viaţa unei femei pe parcursul a 15 ani şi lupta acesteia de a-şi păstra amintirile care îi sunt dragi. Pe măsură ce memoria i se deteriorează, femeia trebuie să se confrunte cu reacţia familiei, dar şi cu resemnarea de a fi o povară pentru aceasta.

A.V.: Societatea britanică acordă o atenţie specială categoriilor defavorizate. Se poate găsi sprijin instituţional sau media pentru proiect?
A.H.D.: Aici funcţionează multe ONG-uri pentru demenţă şi Alzheimer. Noi încă suntem mici şi nu am înfiinţat momentan nici o asociaţie, deci nu am investigat aceste feluri de sprijin. E o idee bună şi sperăm că vom putea să ne extindem ajutorul în momentul în care filmul va ieşi pe marile ecrane.

A.V.: La ce sumă estimaţi că s-ar ridica cheltuielile de producţie?
A.H.D.: Mă tem că nu pot estima încă suma.

A.V.: Cum se prezintă piaţa britanică a producătorilor de film independent şi cum s-ar raporta Lighting The Darkness la ea?
A.H.D.: Piaţa producătorilor de film independent (indie film) e extrem de variată şi se prezintă la diferite niveluri. Lighting the Darkness va fi un film unic ca subiect şi ca mod de abordare. Cu toate că tema a mai fost abordată, de exemplu în producţia Still Alice, filmul nostru va fi mai îndrăzneţ şi mai deschis, precum I, Daniel Blake (r. Ken Loach) sau My Feral Heart (r. Jane Gull), două filme independente apreciate şi multipremiate.

A.V.: În cadrul galei de fundraising vor performa şi copii de origine română. Se pare că Marea Britanie atrage tinerele talente din România.
A.H.D.: Marea Britanie e interesată de talente. Ştim cu toţii că noi, românii, avem talent şi disciplină, şi de asta am vrut să-i pun în lumină, să le dau o platformă. Copiii au participat la audiţii în repetate rânduri şi de fiecare dată m-au uimit şi m-au încântat. E incredibil cât de mult înţeleg şi cât de frumos e să-i vezi observând astfel de lucruri. Le-am spus despre ce este filmul şi gala. Cu toate că e un subiect trist, sunt multe lucruri de celebrat şi mulţi oameni dedicaţi şi frumoşi cărora vrem să le mulţumim prin organizarea spectacolului în 25 martie 2017. Am fost foarte inspiraţi de personalul de la adăposturile pe care le-am vizitat, de familiile care au grijă de persoanele iubite care sunt afectate de demenţă. De asta credem că filmul nostru e vital şi gala va reprezenta o acţiune benefică.

În completarea celor spuse de Andreea Helen David, trei dintre foarte tinerii participanţi la gală şi-au exprimat în câteva cuvinte părerea despre participarea la eveniment:
Andreea Viliman: E un eveniment foarte interesant şi mă bucur să fac parte din el. Îmi place că pot să ajut prin ce ştiu să fac mai bine şi că pot învăţa mai multe despre boala asta. Cântecul pe care îl voi interpreta, Open Arms, are un mesaj pozitiv.
Kevin Gopaul: Îmi place să am parte de provocări. A trebuit să învăţ cântecul repede, ca apoi să repetăm. Eu sunt un perfecţionist şi vreau să fie grozav. Abia aştept să fiu în spectacol, nu am mai făcut parte până acum din vreo gală, iar subiectul e important.
Maria Neacşu: Abia aştept să văd momentele celorlalţi artişti şi toată munca pe care au depus-o, iar apoi să îmi fac eu numărul de dans şi să fiu la rândul meu privită de către public. Sunt foarte încântată. Oamenii ar trebui să participe la gală ca să obţină informaţii despre film şi despre demenţă.

Proiectul poate fi urmărit pe Facebook (@LightingTheDarknessFilm) şi Twitter (@LightDarkFilm).

Foto: Raluca Baboş.

Dramaturgia românească e în creştere, dar are nevoie de credit

Leta Popescu este o tânără regizoare de teatru care montează spectacole atât în teatrele de stat, cât şi în cele independente, lucrând aproape mereu cu un dramaturg la scenă. În 2016, Leta a fost regizorul asociat al primei ediţii Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică, organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca. În cadrul acestui proiect, a regizat unul din cele cinci texte scrise de către autorii dramatici rezidenţi: Proteine fluorescente, de Alexandra Pâzgu (nota LiterNet: Toate cele cinci texte Drama 5 se pot citi gratuit pe LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, care se poate descărca aici). Am stat de vorbă cu ea pentru a afla mai multe despre perspectiva ei asupra dramaturgiei contemporane din România şi cum a fost pentru ea experienţa Drama 5. Când nu se ocupă cu regia, Leta coordonează alături de Claudiu Lorand Maxim, Asociaţia Reciproca.

Petro Ionescu: Cum ai descrie tu dramaturgia românească contemporană într-un cuvânt?
Leta Popescu: Lentă.

P.I.: Cum ai descrie dramaturgia românească contemporană în câteva fraze?
L.P.: Atentă la cotidian în primul rând. Ceea ce trebuie să facă. Nu mi se pare nimic fenomenal şi nici grandios. Dramaturgia contemporană românească reflectă în capul meu teatrul românesc contemporan. În unele locuri sclipitor, în alte locuri comic şi uşor, alteori sărac, de multe ori echilibrat şi respectabil, dar şi fără prea multe pretenţii. Ca peste tot... cred însă că dramaturgia românească e în creştere, dar are nevoie de credit. Ca să acorzi credit totuşi trebuie să prinzi încredere. Şi ne învârtim într-un cerc vicios din care sper să ieşim cu ajutorul proiectelor care leagă oamenii unii de alţii (profesional vorbind) şi încurajează scrisul.

P.I.: Din CV-ul tău s-ar zice că preferi să lucrezi cu dramaturgi la crearea unui nou text pentru scenă, mai degrabă decât după texte existente. De ce?
L.P.: Aşa s-a potrivit. Am început din şcoală şi am avut la masterat un proiect de doi ani cu prozatori români contemporani transformaţi în teatru. Cred că aşa a început totul. Şi îmi place să lucrez în general cu oamenii care trăiesc şi cu care să cresc. Îmi place ideea de grup de lucru, de polemici constructive, de întrebări. Nu vreau totuşi să am o ştampilă că fac doar asta. Am 28 de ani şi abia aştept să fac Caragiale.

P.I.: Ce aştepţi atunci când lucrezi cu un dramaturg la scenă?
L.P.: Să fie mai atent decât mine. Să propună constant şi să moară lângă mine de ciudă dacă nu iese ceva. Apoi să reînvie şi să rezolve situaţia. La text mă refer. Şi neapărat să mă contrazică. Şi să aibă dreptate.

P.I.: Care sunt diferenţele faţă de atunci când lucrezi pe un text al cărui autor dramatic nu poate interveni direct în montarea ta?
L.P.: Nu am lucrat până acum pe texte pe care nu poate interveni autorul dramatic. Am făcut un LaBute la sfârşitul facultăţii, atât. Dar şi dacă aş monta un Cehov acum aş prefera un dramaturg lângă mine care să îndeplinească condiţiile de mai sus.

P.I.: Cum a fost pentru tine experienţa Drama 5?
L.P.: Benefică. Alexandra Pâzgu, al cărei text l-am montat, îndeplinea condiţiile de care vorbesc, excepţie făcând faptul că nu murea lângă mine. Era în altă ţară şi mai muream împreună pe Skype. Sunt sigură că dacă ar fi fost la scenă ar fi fost cu totul altceva. Dar experienţa lucrului la textul ei mi-a dat bătăi de cap şi m-a provocat. Ceea ce nu poate fi decât benefic. Şi chinuitor în egală măsură. All in all am avut parte de repetiţii superbe şi gânduri constructive. Iar rezidenţa cu totul a fost super ok pentru mine, participând la toate etapele prin care au trecut toţi rezidenţii. Cred că se ştie că sunt fan înfocat al acestui proiect.

P.I.: Povesteşte-ne puţin de proiectele tale de anul trecut. Cum ai lucrat pe texte şi cum au fost scrise acestea?
L.P.: În 2016 am finalizat 3 spectacole cu 3 dramaturge diferite şi evident lucrul a fost diferit. Dar am fost şi eu la rândul meu dramaturg, semnând scenariul pentru Cel mai mare Gulliver în regia lui Alexandru Dabija, la Gong în Sibiu. Mi-a prins foarte bine să văd că poţi să ai idei bune, dar să scrii greşit.:)
În primăvară am lucrat la Teatrul Naţional Cluj cu Alexa Băcanu la spectacolul Call It Art!. Alexa este un dramaturg/o dramaturgă care ascultă dar nu te lasă să intervii pe text. Lucrez foarte bine cu ea, nu a fost prima dată, aşa că ştiam că îmi dă textul şi eu îl pun în scenă. Apoi am făcut one man show-ul OPEN la Fabrica de Pensule cu Ana Cucu Popescu (dramaturg) şi George Albert Costea (actor). Am scris toţi, adică şi eu, şi ne-am înţeles grozav. Veneam toţi cu propuneri şi cădeam de acord ce rămâne şi ce nu. Ana e foarte flexibilă şi organizată, prim urmare a fost şi asta o experienţă bună; nici cu Ana nu lucram pentru prima dată. În toamnă am lucrat la Proteine fluorescente la Reactor, dar despre asta am povestit deja.

P.I.: Ce ai sfătui un regizor să facă atunci când lucrează pe un text de teatru contemporan?
L.P.: N-am sfaturi pentru nimeni. Experienţele sunt unice şi cred că fiecare îşi ia ce-i trebuie şi se mulează pe ce îi este dat. De dragul întrebării aş zice "să aibă încredere în dramaturg şi dacă nu merge, să scrie el".

P.I.: Ce planuri ai/ce texte urmează să montezi în 2017?
L.P.: Tot cu dramaturgi contemporani se pare. Acum suntem în pregătiri pentru un spectacol la Teatrul Gong în Sibiu. Lucrez cu Elise Wilk pe un text despre lipsa dorinţelor. Apoi cu Gabi Sandu la Mureş pe textul Tatăl meu, preotul, scris în 2016 în Drama 5, despre o familie cu un băiat gay (nota LiterNet: Toate cele cinci texte Drama 5 se pot citi gratuit pe LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, care se poate descărca aici), apoi tot la Mureş cu Alexa Băcanu pe un text despre generaţia Peter Pan şi tot cu Alexa la Bucureşti în toamnă, despre educaţia sexuală în şcoli.

P.I.: Cum faci selecţia textelor/a subiectelor?
L.P.: Nu prea pot să vorbesc aşa în general. Repet, sunt tânără şi fiecare întâlnire e o întâmplare căreia îi fac loc. În afară de textul lui Gabi Sandu, celelalte sunt gândite împreună cu dramaturgul. Alegem împreună o temă care ne preocupă pe amândoi în acelaşi timp. Nu montez texte care nu mă interesează. Nu cred că face cineva asta. Prin urmare, aleg un text care mă macină sau hotărăsc subiectul cu echipa.

Pentru mine literatura are sound făcut din cinci straturi

Fragmente de Sevilla, voce de radio şi îndemânare de scriitor. De sub fiecare pagină din carte se descrie şi omul de radio, creatorul unor noi şi noi poveşti pe care le ascultăm în fiecare zi, de luni până vineri, la emisiunea Oraşul Vorbeşte, la Radio România Cultural. Ioana Bâldea Constantinescu este vocea care descoperă şi redescoperă oraşul, nu doar prin călătoriile desprinse din cotidian, ci şi prin scris. Ioana Bâldea Constantinescu, scriitorul şi omul de radio, are de povestit, în scris sau prin viu grai, experienţe pe lângă care poate trecem fără să le observăm. În tonuri dulci, de portocală foarte coaptă şi foarte parfumată, a fost de acord să răspundă mai multor întrebări pentru LiterNet, atât în ce priveşte romanul său, Dincolo de portocali, cât şi relaţia sa cu oraşul.

Mihaela Pascu: Oraşul pare adesea încins, apăsat de greutatea poveştilor. În Dincolo de portocali, jocurile multiple se descriu în spatele unor voci cu poveşti precum madlena lui Proust. Într-un final, se reunesc într-o singură carte, vin singure să se aşeze în ordine, pagină cu pagină. Ce a dat naştere iniţial firului invizibil care le ţese în cele din urmă pe toate?
Ioana Bâldea Constantinescu: E atât de frumoasă întrebarea asta, încât îţi vine să locuieşti puţin în ea, înainte s-o deconstruieşti printr-un răspuns... Firul ăsta mie îmi scapă, mi se destramă, mi-o ia înainte, mă pierde pe drum. Mă duce el pe mine mai mult decât îl duc eu pe el. Sigur, poveştile sunt făcute din materie interioară. Din bucăţele de realitate intarsiate de imaginar. Exact cum se leagă ele e o chestiune care, în cazul meu, literalmente se întâmplă de fiecare dată altfel, se întâmplă în timp ce scriu. Câteodată plănuiesc, în minte, un episod care pe hârtie (sau, mă rog, pe un ecran de laptop, ca să fim cinstiţi până la capăt) se schimbă. Alteori îmi amintesc ceva sau îmi vine o idee care modifică ordinea, tonul, saturaţia unei imagini, temperatura tramei, nuanţele profunde ale unui personaj. Mie îmi place jongleria asta cu neprevăzutul narativ. E cam singurul teritoriu din viaţa mea unde trăiesc "periculos".

M.P.: Poveştile se ţes din amintiri, dar şi din realitatea imediată. În sensul de experienţă, ele par să fie, ca în romanul tău, Dincolo de portocali, "jumătate parfum, jumătate miasmă". Ce-ţi place să extragi cel mai mult din realitate atunci când scrii?
I.B.C.: Nu cred că există una fără cealaltă. Un măr are, în gustul lui de proaspăt, de aer, de coajă care-ţi scârţâie cerat între dinţi şi amintirea sâmburelui, şi ceva din putreziciunea care va să vină, nu? Eu cred în nuanţă. Mă sperie culorile primare şi decupajele precise. Cred în no man's land şi în fade to black. Acolo se întâmplă tot ce e cu adevărat interesant.

M.P.: "Afară, oraşul întreg respiră căldură stătută, boare uşoară, scăldată în portocală putredă. Jumătate parfum, jumătate miasmă. Vă pierdeţi printre ziduri şerpuitoare, pe sub porticuri, pe lângă vitrine colorate şi trăsuri cu vizitii veseli şi limbuţi. Râzi. E frumoasă lumea de-afară. Frumoasă şi ispititoare. Numai că astă-seară n-o guşti pe de-a-ntregul". Îmi place să cred c-am prins aici un sâmbure de portocală sau o felie de miez. În ce fel te influenţează oraşul când scrii, inclusiv pentru "Oraşul vorbeşte"?
I.B.C.: Major. Mult din carte s-a născut din plimbări prin Oraş, care, pentru mine, e majuscul şi definitoriu. Şi nu e unul singur. Sevilla, oraşul din care vine bucăţica asta anume de portocală, e, pentru mine, o stare. Am spus mai devreme că nu cred în culorile crude. Cred, însă, în texturile suprapuse. Sevilla e aşa ceva pentru mine - un oraş hipnotic în sine peste care s-a suprapus o stare a mea, o vârstă fericită, un moment pe care am vrut să-l ţin minte.
Şi, ca să ajung la Oraşul vorbeşte, eu cred că asta facem toţi - traducem urbanitatea pe care o locuim şi care ne locuieşte. Eu o fac vorbind cu oameni, spunând poveşti, legând muzici de voci şi exerciţii de stil de firmituri, că nu-mi vine să spun felii, de viaţă, uneori, halucinant de... tulburătoare. E mult autentic, e şi puţină reverie. E un mixaj. Iar mixajul e acrobaţia mea audio favorită.

M.P.: E o întrebare aproape de rutină, dar în cazul acesta contextul e unul deosebit. Dacă de regulă întrebăm cum se împacă traducătorul cu scriitorul, de data aceasta întreb: cum se împacă omul de radio cu scriitorul? Se întrepătrund lumile?
I.B.C.: Total. Iar eu sunt mereu la limita amândurora, mereu la graniţă. Pentru mine literatura are sound făcut din cinci straturi şi editarea e, deopotrivă, egalizare de sunet şi montaj pe muzică. Interviul e o combinaţie de conversaţie şi cercetare, eseul e o pagină vorbită, reportajul e film sonor, cu voci, decor şi un regizor/narator. Şi, preferabil, multe unghiuri. Documentarul e intersecţia dintre subiectiv şi obiectiv, dintre mine şi lume, dintre geografii şi umanitate. Şi totul, absolut totul, are muzică...

M.P.: În noua sa carte, Meseria de romancier, Haruki Murakami scrie că, mai ales în cazul romanelor lungi, cea mai importantă e "dospirea": "Timpul tăcerii în care cultiv mugurii romanului care creşte în mine. Îmi cultiv în acelaşi timp şi dorinţa de a scrie. Timpul dospirii, timpul plămădirii concrete, timpul de repaus, la loc întunecat şi răcoros, a ceea ce a fost plămădit, apoi scoaterea la lumină, şlefuirea, pigulirea... toate alcătuiesc un proces lung şi doar scriitorul poate simţi dacă a acordat suficient timp fiecărei etape". Cum a arătat pentru tine "timpul tăcerii"? Şi cum percepi acum perioada de creaţie?
I.B.C.: Minunat Murakami, nu-i aşa? Timpul de dospire e ceva după care tânjesc. Arareori îl am. Una din cele mai mari frustrări ale mele e că, de multe ori un episod aşteaptă atât de mult timp să ajung să-l scriu, încât îl uit. Sigur, mi-l aduc aminte aşa, ca arhitectură, dar uit cam ce-l facuse interesant pentru mine, uit detalii, uit senzaţii... Cred că e esenţial timpul ăsta de dospire. Şi mai cred că e un produs de lux. De multe ori, trec pe lângă el de parcă ar fi în vitrină, oftez şi mai aştept. Exact aşa cum există poveşti care ajung la suprafaţă, mai sunt şi altele care se pierd, care sfârşesc răscoapte sau cărora, pur şi simplu, le trece vremea. Se întâmplă. Timpul tăcerii e necesar în mai toate scrierile. Uneori, însă, când depăşeşte spaţiul mental pe care i l-ai rezervat, e foarte greu de dus.

M.P.: Sunt mulţi scriitori care consideră că sunt ghidaţi de o voce exterioară lor. Că primesc un dar pe care trebuie să-l transpună într-o carte. Ce rol a căpătat pentru tine Dincolo de portocali după ce a ieşit din tipar?
I.B.C.: A devenit un obiect al bucuriei. Eu nu mă simt "dăruită", ar fi pretenţios din partea mea... Cartea asta mi-a adus multă fericire. Mă bucur că face parte din viaţa mea şi mă bucur de fiecare dată când cineva îmi spune că a traversat măcar o pagină cu zâmbet. Interior sau exterior.

M.P.: La radio, de luni până vineri, "Oraşul vorbeşte" şi ne vorbeşte. Îi ascultăm, fermecaţi, poveştile. Ce trăsături căpătate în timp ai pune pe seama oraşului? Şi cât de mare crezi că e măsura în care ne schimbă un loc, un oraş, o ţară?
I.B.C.: Pe mine Oraşul acesta, audio, m-a schimbat mult. Sunt mai atentă la el. E primul proiect sonor care a devenit, cumva, parte din identitatea mea. Suntem în schismă, de multe ori, aşa cum, de la fel de multe ori, traversăm sezoane de idilă. Niciodată pe o singură voce, niciodată static, niciodată pompos, de la catedră, niciodată tributar ideologiei, niciodată axiomatic, niciodată perfect. Dar real. Ocazional, simpatic.
Îmi e foarte drag. Şi cred că nu e iubire, pe lumea asta, care să nu facă din tine un om mai bun. Mai ales când vine la pachet cu căşti colorate.

PS: Şi pentru că Ioana Bâldea Constantinescu se află aproape de lansarea celui de a-l doilea roman, Nautilus, la Editura Humanitas, am rugat-o să ne spună cîteva cuvinte despre această nouă carte.
I.B.C.: Nautilus e o carte care s-a scris aproape singură, pentru că e despre lucruri care mă interesează şi care dormitau, cumva, de ceva timp în mintea mea. E mai neguroasă, cu un Ev Mediu adesea luminos, transportat într-un contemporan mult mai întunecat. E despre colecţionism, despre iubire şi despre izolare. Despre limbaj şi limitările lui. Despre suflet şi limitările lui. Una peste alta, sunt poveşti întretăiate care pornesc de la o piesă rară, un Nautilus Pompilius inscripţionat, care a aparţinut arhiducelui Albert, fratele lui Rudolf al II-lea, care îl are de la un prinţ irlandez, care l-a obţinut, probabil, de la urmaşii lui Blanche de Navarre, una din cele mai misterioase regine ale Franţei, care îl avea de la medicul ei evreu, Yaakov, şi tot aşa... Cumva, piesa asta revine, obsedant, inclusiv în forma pe care un băieţel autist o desenează în nu atât de progresistul nostru secol XXI. Lipsa noastră de umanitate merge, în carte, mână în mână cu pâlpâirea de frumos pe care ţi-o oferă întâlnirea cu sufletul altui om, fie el şi din alt timp. Şi mai sunt multe alte lucruri, manuscrise iluminate, epidemii de ciumă şi de varicelă, dragoni care se odihnesc pe clădirile Parisului din zilele noastre, un accident de metrou, câteva călătorii în inima muzicală a unei lucrări de Zbigniew Preisner sau în intimitatea unor familii răzleţite ca un arhipelag... Îmi e greu să vorbesc despre ea, pentru că e cel mai nou membru al familiei şi am emoţiile inerente oricărui început. Abia aştept să o aud foşnind de pe un raft şi, mai ales, de sub ochii unui cititor, cu tot arsenalul ei de Voluta Pacifica, Strombus Gallus şi Triplex Foliatus.

Un lucru foarte important pe care îl are de făcut un scriitor este să scrie

Nicolae Coande: Vasile Baghiu, s-ar putea spune că rodul bursei tale germane de la Heinrich Böll Stiftung este o carte de poeme apărută la Ed. Vinea. Himerus Alter în Rheinland te arată în postura de poet vagant - un giravago, cum te-a calificat criticul literar George Popescu - pe meridianele Europei, acelaşi Himerus Alter în căutarea sinelui profund. Ce a însemnat pentru tine, dincolo şi dincoace de apariţia cărţii, bursa oferită anul trecut de Fundaţia Böll?
Vasile Baghiu: În primul rînd a însemnat şansa de a vedea lumea liberă, uşa deschisă pentru mine spre Occident, iar recomandarea de care am beneficiat, a poetei Ana Blandiana, care mă onorează într-un chip deosebit, a fost, alături de textele mele, cheia care a deschis această uşă. Nu fusesem niciodată în Occident, iar zborul de la Bucureşti la Amsterdam şi apoi de la Amsterdam la Köln m-a conectat la lumea la care am visat în anii comunismului şi mult timp după căderea comunismului, scriind şi poeme în care mă prefăceam că eram liber şi călătoream.
Dar această bursă a însemnat mai mult decît atît. Vezi bine, încerc să răspund cît se poate de serios la întrebarea ta. E şi în stilul meu, o ştiu foarte bine, să-mi iau o mină serioasă şi să explic pe un ton grav cum devine situaţia cu lumea şi aşa mai departe. Sunt conştient de aceasta, aşa că pot spera că sunt vindecat pe jumătate. Datorită bursei Böll am cunoscut oameni pe care nu-i voi uita, cu unii dintre ei legînd prietenii adevărate şi care m-au îmbogăţit sufleteşte. Sigrun Reckhaus, Sarita Jemmani, Aftab Husain, Mohamed Maghani, Waltraud Ludwig, Stefan Knodel, Salem Zenia, Margret Hanuschkin, Berthold Langabain, Heicke Smeet, Olga Zoller, Karin Klark, toate aceste nume au acum un loc aparte în inima mea. Faptul că am cunoscut nişte oameni foarte interesanţi şi foarte prietenoşi mi se pare cel mai mare cîştig. Am avut şansa să o cunosc şi pe Anne-Marie Böll, soţia şi colaboratoarea de o viaţă a marelui scriitor, destinatara sutelor de scrisori de pe front ale laureatului Nobel. Ne-a vizitat într-o zi în casa în care ei locuiseră mulţi ani şi a fost o prezenţă strălucitoare, memorabilă. De altfel, pot să spun că norocul m-a urmărit mereu în peregrinările de anul trecut prin Germania. Aşa se face că în ultima parte a şederii mele acolo am cunoscut la un recital de poezie doi oameni minunaţi, un cuplu deosebit, Anne Cerbe şi Achim Jaeger, ea româncă din Timişoara, filolog, iar el neamţ din Düren, germanist, care sunt de o generozitate şi o delicateţe ieşite din obişnuit. Ei mi-au tradus în germană multe poeme şi chiar şi unele povestiri, ceea ce îmi oferă acum şansa de a încerca marea cu sarea, cum se spune, în lumea literară din Germania. Nu e deloc uşor să publici în Germania în reviste sau la edituri de prestigiu, dar încercarea fireşte că merită.
Nu în ultimul rînd, bursa de anul trecut m-a readus la linia de plutire din punct de vedere financiar. În ţărişoară, cum îţi place ţie să spui, mă ţin de două slujbe şi tot nu scap de grijile faţă de ziua de mîine. Acolo am văzut ce înseamnă să fii tratat ca un scriitor şi nu-mi venea să cred că eu eram cel care avea parte de o astfel de atenţie. În fine, am scris cartea Himerus Alter în Rheinland, am revenit adică la poezie, după ani în care scrisesem doar critică şi eseu, am călătorit, am vizitat muzeele, am văzut capodoperele lumii. Mai mult, am scăpat pentru o vreme de atmosfera proastă pe care din păcate o avem în ţărişoara noastră, indiferent dacă ne place sau nu să recunoaştem aceasta. Am înţeles de asemenea mai mult că am un drum al meu pe care trebuie să-l urmez.

Am avut onoarea să stau de vorbă cu prima doamnă a Germaniei, Christina Rau

N.C.: Se pare că, într-adevăr, călătorului îi şade bine cu drumul! După ce ai revenit de la Langenbroich, nu ai rămas decît o jumătate de an în ţară şi ai plecat iarăşi în Germania, la o nouă bursă oferită de o fundaţie din Schöppingen. Mi-ai spus atunci cînd ne-am întîlnit - astă vară, direct în Marea Neagră! - că bursa de aici este una complexă, pe care ai cîştigat-o în urma unui "trial" sever: din 800 de participanţi au fost admişi 26! Ce faci aici, la Schöppingen, în afară de faptul că te întîlneşti (şi) cu soţia preşedintelui Germaniei, doamna Christina Rau?
V.B.: Da, am avut onoarea să stau de vorbă cu prima doamnă a Germaniei, Christina Rau. Întîlnirea cu ea a fost pentru toţi cei de aici din Künstlerdorf Schöppingen un moment foarte plăcut. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost naturaleţea cu care a stat de vorbă cu noi, cu fiecare în parte, interesîndu-se de ceea ce lucrăm. A băut cu noi o cafea la masa din grădină, am discutat, am făcut poze care au apărut a doua zi în presă, au fost momente plăcute. E adevărat că au fost şi ziarişti care au făcut un pic de agitaţie, dar nu s-a oprit circulaţia, nu s-au vopsit la repezeală gardurile şi bordurile, cum din nefericire încă se mai întîmplă la noi. Nici măcar primarul nu a ieşit s-o întîmpine şi asta probabil pentru că pur şi simplu îndatoririle lui l-au reţinut la birou.
Cît priveşte bursa propriu-zisă oferită de Fundaţia Künstlerdorf Schöppingen, o consider un succes literar adevărat, avînd în vedere că au fost atît de mulţi candidaţi (800) din toată lumea şi că unul din membrii juriului a fost directorul de la Surkamp. Ce fac în Schöppingen? Ei bine, nimic spectaculos: scriu proză. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec scriind. Locuiesc într-un apartament cît al meu de acasă, ferestrele dau înspre o grădină de stejari în care cîntă păsările, iar eu încerc să urmez programul de cel puţin două pagini obligatorii pe zi al lui Thomas Mann. Cu o pauză de cîteva săptămîni în care am fost cu copiii şi soţia la mare (unde am avut şi bucuria să ne întîlnim cu tine şi familia ta), am reuşit pînă acum să scriu zilnic cele două pagini, uneori şi mai multe. Aşa se face că am scris o carte care are titlul Nimic în afară de o catastrofă şi alte povestiri şi am terminat un roman pe care îl abandonasem cu cîţiva ani în urmă, abandon forţat de împrejurări (împrejurările de la noi din ţărişoară), al doilea roman al meu, după Ospiciul (care e iarăşi în pragul apariţiei, de data aceasta la Editura Vinea), acesta avînd titlul Bărbatul care plînge.
Scriu aşadar şi sunt fericit că aproape pot să mă consider un scriitor profesionist, de vreme ce trăiesc (cel puţin pentru o vreme) pe seama scrisului. În afară de scris, citesc, fireşte, îmi îmbunătăţesc engleza, franceza şi germana şi nu am abandonat călătoriile, fie ele cu bicicleta, cu autobuzul sau cu trenul. Recent am fost invitat la un festival internaţional de poezie din Olanda, împreună cu poeţi din Germania şi Olanda, în celebrul "oraş al cărţii" Bredevoort, unde am citit o jumătate de oră, în nocturnă, în faţa unui public de cîteva sute de oameni, la vechea moară de vînt a prinţului de Orania, poeme traduse în germană şi engleză, însă şi un scurt poem în limba română (care a fost auzită acolo pentru prima oară), poem care s-a dorit aşa... un salut din partea României pentru oamenii aceia care plătiseră zece euro ca să asculte poezie. Poate să pară de necrezut, dar au fost aplauze la scenă deschisă. Atmosfera de aici din Künstlerdorf Schöppingen este aşa cum şi-ar dori-o orice artist sau scriitor. Mi se pare extraordinar să am şansa să cunosc oameni de cultură, artişti şi scriitori precum Meera George din India (cu care am realizat în colaborare o instalaţie video, cu poeme de-ale mele şi simboluri indiene, ideea fiind încurajată de doamna Rau), Samuel Shimon din Anglia, Lu Ming Zhu din China, Cecillia Vilanueva din Argentina, Kornelia Haba din Polonia, Cornelia Wruck, Ralf Bönt, Volker Kaminski, Nezeket Ekici, Aurelia Mihai, Michaela Metzger, Antje Wagner, dr. Josef Spiegel (preşedintele Fundaţiei Schöppingen), Heinz Kock si Manuela Lindenbaum (membri ai staffului), aceştia toţi din Germania. Este şansa extraordinară pe care Dumnezeu mi-o oferă acum, aceea de a trăi "live" poemele mele himeriste, cosmopolitismul, călătoriile, ceea ce nu e deloc puţin.

N.C.: Pentru mine nu a fost chiar o surpriză faptul că ai început să scrii proză scurtă: de mai muţi ani lucrai la un roman - Memorii la 30 de ani -, aşa că mi s-a părut firesc să-ţi public prozele, cîteva, în LAMA. Aş dori să aflu ce anume te-a determinat să încerci "scrisul orizontal", cum îi spun eu prozei, în paralel cu "scrisul în adîncime" care mi se pare a fi mereu delicata poezie?
V.B.: Am abandonat Memorii la treizeci de ani pentru că mi-am dat seama la timp că intrasem pe un teren primejdios, acela al devoalării propriei vieţi. Cartea îşi începuse drumul ca un slalom printre paginile jurnalului care a ajuns acum la patruzeci de caiete, dar am considerat că e mai bine să nu-mi forţez destinul şi să las ca fiecare lucru să vină la vremea lui. Nu ştiu ce se va alege de această carte. Va deveni probabil pur şi simplu Memorii. Proza mă răscoleşte la fel de mult ca poezia. Găsesc că unele romane sunt mai adînci, mai răscolitoare şi mai pline de poezie decît orice poem. Îţi spuneam că mă consider scriitor profesionist, aşa că trebuie să încerc mai multe genuri. Am scris şi publicat cinci volume de poezie, am propus o direcţie poetică proprie ("Himerismul"), m-am încercat şi în critica literară, am scris eseuri, aşa că era timpul să scriu şi proză. Este vorba aşadar de un program autoimpus. Este însă fireşte mai mult decît voinţă. E şi sentimentul foarte acut că sunt lucruri pe care numai în proză pot să le exprim. Şi apoi mie îmi este foarte limpede că un lucru foarte important pe care îl are de făcut un scriitor este să scrie. Cînd mă gîndesc la scris mă gîndesc în primul rînd la proză.

Provincialismul unei mari părţi a literaturii noastre este expresia lipsei de deschidere către lume a autorilor ei

N.C.: Am fost întrebat şi eu recent de cineva dacă suntem sincroni cu literatura europeană a momentului şi am preferat un răspuns-eschivă. Ştiu însă că tu nu glumeşti cu aşa ceva: cum crezi că putem ieşi din provincialismul care caracterizează o parte importantă a literaturii române, de la modul de producere al acesteia pînă la traducerile importante, care lipsesc sau sunt anemice?
V.B.: Unii dintre scriitorii români sunt sincroni cu Europa, alţii au rămas însă în urmă într-un fel de plăpumioară în care le e cald şi bine. Ba se mai şi mîndresc cu acest lucru, că doar sunt români... Nu cred că se pune problema să scriem ca scriitorii nemţi, francezi, englezi, să fim adică preocupaţi în mod obsesiv de sincronizare, să le preluăm temele şi să le imităm stilul, ci mai ales să oferim Europei ceva care să intereseze Europa întreagă, lumea întreagă, nu numai România. Aş vrea să reţii însă că îmi spun şi eu o părere aici şi că nu încerc să dau lecţii nimănui. Provincialismul unei mari părţi a literaturii noastre este expresia lipsei de deschidere către lume a autorilor ei, care este la rîndul ei expresia lenei noastre mioritice. Nu va veni nimeni să ne întrebe ce scriem şi cum scriem din pură curiozitate. Lumea e plină de cărţi absolut extraordinare, de autori strălucitori şi poate merge mai departe şi fără literatura română, să nu ne facem iluzii. În loc să ne plîngem că nu suntem recunoscuţi (cînd ar trebui mai întîi să ne recunoaştem noi pe noi înşine), ar trebui pur şi simplu să trecem la treabă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să ne traducem textele, singuri sau cu ajutorul altora, mai bine sau mai prost, dar să le traducem, să batem la porţile editurilor europene, să intrăm în legătură cu lumea liberă.
Am şi un exemplu de cum ar trebui să facem ca să fim văzuţi. Prietenul meu din Anglia, Samuel Shimon, pe care l-am cunoscut aici în Schöppingen, un poet irakian cu o biografie absolut fabuloasă, reuşeşte să scoată de cîţiva ani o revistă de literatură arabă contemporană, însă nu în limba arabă, ci în limba engleză. În felul acesta toată lumea e la curent cu valorile literaturii contemporane arabe, iar revista lui şi a soţiei sale Margaret Obank este cerută de multe universităţi din America, din Japonia, din Europa şi de pe tot globul. Ştii care e secretul succesului revistei Banipal, în afară de faptul că publică texte în engleză? Ei bine, nu face compromisuri în privinţa valorii şi aceasta este singura ei politică.
Am oferit acest exemplu ca să încerc să arăt că nu e chiar un capăt de ţară să facem şi noi măcar atît: o revistă de literatură română contemporană cu texte traduse sau scrise direct în limba engleză. Dacă nu voi reuşi eu să fac acest lucru, cum îmi îngădui să visez prea mult deseori, aş fi fericit dacă altcineva ar prelua idea şi ar pune-o în practică. Pentru asta însă trebuie ca traducătorii şi autorii să fie plătiţi. La început e mai greu, mare parte din munca de redactare şi colaborările nu pot fi plătite, toată lumea ştie aceasta, dar cred că încercarea merită fără dubii, iar sursele de finanţare pot fi găsite cînd există un proiect serios. Cred aşadar că deprovincializarea şi afirmarea noastră ca scriitori români în lume depinde numai de noi, adică de eforturile noastre individuale ca scriitori care în mod natural vrem să fim citiţi de cît mai mulţi oameni aparţinînd unor culturi diferite.

N.C.: Ce ai de gînd să faci, odată revenit în ţară, cu "zestrea" acumulată în cele nouă luni de şedere în Germania? Vei asedia editurile, vei participa la congrese unde vei împărtăşi din experienţa acumulată sau vei rămîne acelaşi discret Vasile Baghiu, avînd mereu ceva de spus, dar nefăcînd-o decît cu delicateţea celui care cunoaşte preţul tăcerii?
V.B.: Cum sunt optimist de felul meu, mă gîndesc uneori că odată şi odată ar putea să se întîmple şi ceva cam în felul următor. Un editor important din România, interesat fiind în mod firesc de tot ce mişcă în literatura română contemporană, dă şi peste acest interviu. Îl citeşte, vede că am gata pentru tipar un roman, un volum de povestiri şi o carte de critică şi eseu, vede că sunt hotărît să scriu mai departe romane şi povestiri (că doar mi l-am luat ca model, vezi bine, pe nimeni altul decît pe Thomas Mann), hotărăşte că sunt un autor cu care ar putea să iasă pe piaţă şi imediat îmi trimite un mesaj la vasile_baghiu@yahoo.com ca să-mi propună o colaborare. Sunt prea optimist? Prea încrezător? Poate. Lăsînd însă scenariile şi gluma la o parte, ştiu că lumea în care trăim, lumea noastră din ţărişoară, are rezerve inepuizabile de bine şi încă poate să ne surprindă cu lucruri minunate. Dacă voi rămîne discret? Nu ştiu. De mic copil am fost învăţat ca atunci cînd toată lumea vorbeşte eu să mă ţin un pic mai deoparte şi să vorbesc numai cînd sunt întrebat. Astăzi eu cred că vocile sunt foarte multe şi nu tocmai cele care ar trebui să se audă. Aşa e acum... Sunt sigur însă că va fi şi bine...

Frustrare, nelinişte, nesiguranţă - asta mă caracterizează!

Mihai Brezeanu: Sînteţi actor într-un număr impresionant de spectacole bucureştene: Carousel (Bulandra), Peretele (Metropolis), The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu (Excelsior), O piesă deşănţată (Godot Café-Teatru), Volpone şi Visul unei nopţi de vară (Mic); dar şi regizor, uneori chiar şi dramaturg, plus actor în altele: O intervenţie (Act), (Cu)cuieînfrunte (Green Hours), Politik.on (POINT), În parc şi Box FM (Godot), Emancipare (Comedie), After Hours (TNB), Casa cu pisici (Mic), Procesul caprei cu un ied (Metropolis), Carpathian Garden (Godot). Vorbim de 16 spectacole în zece teatre! E un record.
Radu Iacoban: Hai să tăiem din listă. Visul, (Cu)Cuieînfrunte, Volpone şi Box FM ori nu se mai joacă, ori se joacă foarte rar. Prin urmare, avem doar 12 spectacole active pe piaţa de desfacere teatrală. S-a dus recordul, a crescut ambiţia. Să sperăm că astea care au mai rămas în listă vor avea viaţă lungă şi că cele care urmează or să fie multe.

M.B.: Încă şi mai specială este tripla calitate de dramaturg-regizor-actor. Doar Lia Bugnar şi Florin Piersic jr. mai reuşesc performanţa asta...
R.I.: Nu mă pot compara cu sus-amintiţii din mai multe motive. Unu: Lia şi Florin - doi oameni foarte talentaţi, pe care îi stimez tare mult - joacă în multe din spectacolele pe care le regizează, în timp ce eu, exceptînd Carpathian Garden, nu fac asta. Nu vreau şi, de cele mai multe ori, nu ştiu să încurc borcanele. Doi: atît Lia, cît şi Florin au o carieră în spate şi mult mai multe meciuri în picioare, pe cînd eu mă consider la gimnaziu.
Plus că ştiu că nu sînt un actor extraordinar, îmi cunosc limitele şi încerc să mi le depăşesc cu disponibilităţi variate şi dorinţa de muncă pe regie şi pe dramaturgie. Îmi place actoria, dar am devenit foarte selectiv. Mai sînt oameni care, după ce au debutat ca actori, au pornit pe alt drum. De pildă, Horia Suru şi Bobi Pricop. Doar că lumea nu a auzit de ei ca actori. Ca să conchid, relaţia pe care o am în raport cu proiectul la care lucrez nu e importantă. Încerc să-mi fac treaba cît mai bine în contextul dat.

M.B.: Cînd şi cum aţi realizat - aşa cum susţineţi - că nu sînteţi un actor extraordinar? Şi cum de aveţi curajul să spuneţi asta?
R.I.: Nu ţine de curaj. E statistică. Pur şi simplu, nu am jucat suficient de mult şi de semnificativ ca să pot spune despre mine că sînt un actor extraordinar. E cum spune Zeami: nu ai însemnat ceva pînă la treizeci şi ceva de ani, te laşi sau te reprofilezi. Rolurile pe care le-am avut au fost faine şi am ţinut la ele, dar nu m-au dus înspre o "glorie recognoscibilă", îmi dau seama că sînt doar un actor util şi, pentru că am un orgoliu enorm, am preferat să aleg regia. E drept, în alegerea regiei, a mai contat şi faptul că ajunsesem să mă plictisesc să tot fac observaţii în timpul repetiţiilor la care lucram. Deveneam uşor enervant. Dar ce să fac dacă îmi place de mor să particip la naşterea unui spectacol?

M.B.: Cînd aţi scris primul text?
R.I.: În 2013. Carpathian Garden. L-am scris din frustrare, nelinişte, nesiguranţă. Coordonate care mă caracterizează în continuare. Dramaturgie autohtonă mediocră. Nu spun că eu scriu bine, spun doar că încerc.

M.B.: Piesele scrise de dvs. sînt foarte diverse: teme felurite, stiluri diferite. Pînă şi umorul e altfel de la un text la altul. Am plecat de la Carpathian Garden cu senzaţia că sînteţi un dramaturg hiperlucid, vizitat de puseuri de cinism, pentru ca, după Casa cu pisici, la care am consumat oarece şerveţele, să-mi imaginez un scriitor cu deprinderi de romantic întîrziat.
R.I.: Diversitatea vine din dorinţa de bun simţ de a încerca mereu ceva nou. Şi îmi dau seama că asta e o sabie cu două tăişuri care nu mă avantajează deloc. Nu sînt încadrabil. Dacă aş fi aşa, directorii de teatru m-ar putea lua de undeva. "Aaaa... ăsta e Radu Iacoban, face spectacole pentru public" sau "Tipul e bun pe high-tech, bagă nişte super-proiecţii video" sau "Lucrează cu un mega-scenograf şi rupe." Nu. Admir regizorii care folosesc mereu aceleaşi arme ca să transforme un spectacol în crezul lor personal, dar îmi dau seama că eu nu aş putea face asta niciodată.
Un text, un context şi în cele din urmă un spectacol au fauna şi geografia lor specifice. Treaba mea e să respect coordonatele şi să nu transform spectacolul într-un demers narcisist. Cu fiecare nouă ocazie, prefer să mă mir, să mă surprind. La cel mai recent spectacol pe care l-am realizat - Procesul caprei cu un ied de la Teatrul Metropolis -, mi-am dat seama că textul, aşa cum îl scrisesem iniţial, nu mă ajută. Era prea comercial, prea de entertainment. Aşa că l-am schimbat în timpul repetiţiilor, împreună cu actorii, şi sper ca rezultatul să fie în concordanţă cu aceste gînduri.

M.B.: Cum treceţi de la un spectacol pe care îl scrieţi, îl regizaţi şi în care şi jucaţi la unul în care sînteţi doar actor?
R.I.: Cel mai mult îmi place regia. Dramaturgia vine pe locul doi. De fapt, cele două se leagă. Nimeni nu m-ar fi băgat în seama dacă nu scriam. Dacă nu exista locul atît de hulit în rîndul criticilor - Godot Café-Teatru -, eu nu aş fi apucat-o pe drumul ăsta. Sînt un om care analizează specificul locului. La Godot treaba stă într-un fel, la Teatrul Mic spectatorii sînt diferiţi, la Metropolis vin alţi oameni, şi aşa mai departe.
Pe partea de actorie e un pic diferit. Pentru mine, actoria înseamnă conştientizarea că faci parte dintr-un mecanism pe care trebuie să-l parcurgi de la A la B. Restul nu mai e treaba ta, ci ţine de viziunea regizorală pe care, dacă ai acceptat să participi la repetiţii, trebuie să o respecţi cu sfinţenie. Asta nu înseamnă că nu poţi să negociezi. Negocierea cu certuri - pentru actor, dramaturg, scenograf, regizor - face parte din construcţia sănătoasă a oricărui spectacol.
În ce priveşte trecerea de la regie la actorie, eu nu o văd ca pe o trecere. Dacă sînt regizor, stau în faţa actorilor, încerc să le asigur confortul în demenţa propusă. Dacă sînt actor, am pretenţia ca în faţa mea să fie un regizor care să aibă grijă de mine.

M.B.: Cum a fost întîlnirea cu Andrei Şerban?
R.I.: Am întîlnit un om care ştie ce vrea atunci cînd îşi doreşte să realizeze un spectacol şi de la care am încercat şi încerc să fur cît mai multe. Andrei e o personalitate pe care orice iubitor de teatru ar trebui să o întîlnească.

M.B.: Ce aţi furat de la el?
R.I.: Capacitatea lui de a se adapta. Dorinţa lui de a transforma un simplu text într-un mare eveniment. Probabil că, în timp, voi ajunge să controlez şi uşurinţa cu care îi "vrăjeşte" pe actori, perseverenţa artistică de care a dat dovadă de fiecare dată atunci cînd l-am întîlnit. Dar asta într-un viitor foarte îndepărtat.

M.B.: De ce credeţi că lumea teatrală românească (mai nou, şi cea a operei) e vehement divizată cînd vine vorba de Andrei Şerban?
R.I.: Nu îmi bat capul. Lumea e un blat de pizza, oamenii sînt ingredientele. E normal să existe un conflict de interese atunci cînd lîngă mozarella şi pepperoni apare o bucată de ananas. Depinde de cît de exotic îţi doreşti să fii!

M.B.: Teatru de stat sau particular?
R.I.: Eu mă gîndesc la omul care dă bani să vadă un spectacol. Crezi că se gîndeşte dacă piesa e de stat sau de teatru independent? Părerea mea e că nu îi pasă de asta. Banii pe care îi dă pe bilet sînt cam aceiaşi şi într-o parte, şi în cealaltă.
Important e că spectatorul vrea ceva. Ce? Nu ştim pînă în momentul în care se termină spectacolul şi aplaudă. Şi, da, poate să îşi folosească mîinile într-un conformism împrumutat de la alţii şi "să facă frumos" pînă la ieşirea din teatru, dar, dacă nu i-a plăcut, e clar că nu o să mai vină şi nici nu o să recomande altuia să o facă. Treaba mea e să-l ţin cu simţurile capacitate la maximum. Dacă am şi mijloacele să o fac - adică bani de la stat - e bine, dacă fac eu de nebun treaba asta e la fel de bine.

M.B.: Scenă mare, actori mulţi, decoruri generoase sau recuzită minimalistă şi actori jucînd la un metru de public?
R.I.: Depinde de proiect. Cel mai important e proiectul. El îţi dictează minimalismul sau grandoarea. Mie îmi plac ambele.

M.B.: Ce v-ar bucura mai mult: să regizaţi la Londra sau ca textul dvs. să se joace pe Broadway?
R.I.: Mi-ar plăcea să regizez. Cît mai mult. Şi în cele mai variate contexte.

M.B.: Ce veţi face peste zece ani şi unde?
R.I.: Habar n-am. Asta e terifiant şi antrenant în acelaşi timp.

Mărturisiri despre şcoală, primul sărut şi fuga de acasă

Un interviu cu actorii spectacolului Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, regia Vlad Cristache, de la Teatrul Mic, Bucureşti (notă: piesa ce stă la baza acestui spectacol poate fi citit gratuit pe LiterNet aici.)

Alina Petrică (Thea)

Ada-Maria Ichim: Îţi aminteşti prima ta zi de şcoală?
Alina Petrică: Nu îmi aduc aminte exact, dar am aşa nişte repere că în primul an de şcoală, în clasa I, mi-a fost foarte greu pentru că am crescut la bunici până la aproape 8 ani, la Făgăraş, şi când am făcut switch-ul, când m-am mutat la Piatra-Neamţ la părinţi, "mama" din capul meu - care era bunica mea în realitate - era departe şi mi-a fost foarte greu fără ea. Pe de o parte învăţam foarte bine, mereu şi din prima. Am fost tocilara familiei de când mă ştiu. Pe de altă parte sufeream îngrozitor. A fost complicat. Aveam momente, care erau clar nişte puseuri emoţionale. Am imagini destul de grele în cap, începeam să plâng din nimic, aşa credeau ei. Eu aveam un motiv întemeiat, că eram departe de bunică-mea. Începeam să plâng până când aveai senzaţia că o să mor. Învăţătoarea de atunci a luat legătura cu părinţii mei şi le-a spus că s-ar putea să fiu un copil cu probleme, ori că am ceva la cerebel, ori că sunt mai emotivă. Şi le-a recomandat un psiholog. Mama nu a vrut să creadă asta. Până la urmă, am acceptat că m-am îndepărtat de bunici. Am crescut şi am evoluat, şi totul a mers bine mai departe, dar a fost urâtă clasa I.
Ceea ce m-a liniştit a fost că mi-am făcut prieteni, chiar formasem în şcoala primară un grup de patru prietene şi, evident, eram Sailor Moon. În timpul liber ne jucam de-a "Sailor Moon", "Sailor Marte", "Sailor Venus", "Sailor Pluto". Eu, fiind singura blondă cu părul lung din grup, eram Sailor Moon. Sunt nişte desene animate japoneze, foarte drăguţe. Personajele sunt îmbrăcate ca Barbie, cu superputeri, cu o pisică neagră cu lună în frunte, care vorbeşte. Încă m-aş uita la ele.

A.-M.I.: Există ceva din Deşteptarea care se apropie de experienţa ta personală?
A.P.: Da. O prăpastie mare între mine şi părinţii mei. Mai ales cu mama. Ai mei, deşi căsătoriţi, locuiau separat. Mama era cea care ne guverna planetele. Ea trăia o dramă în privinţa relaţiei cu tatăl meu, aşa că eu încercam să fiu un copil cuminte, silitor, chiar tocilar, veneam acasă cu diplome şi premii ca să aibă motiv de mândrie. Pe dedesubt erau nişte neîmpliniri, şi neînţelegeri, şi continua senzaţie că nu sunt iubită. Cumva îi înţeleg aşa de bine pe copiii ăştia din Deşteptarea primăverii care se duc acasă şi nu au cu cine să vorbească. Mai ales pe Moritz îl înţeleg. Din tot spectacolul, dintre toate personajele, cu Moritz am empatizat şi m-am conectat cel mai bine. Dacă aş fi băiat, aş vrea să îl joc.

A.-M.I.: Care a fost prima ta rebeliune, revoltă majoră?
A.P.: La 17 ani când am plecat de acasă forever. Ne-am mutat de la Piatra la Braşov. În clasa a zecea, la 16-17 ani, m-am mutat cu mama la Braşov după ce se separase de tata. A fost atât de îngrozitor încât eu singură, care aveam repere bune formate din şcoală unde datorită olimpiadelor am ajuns să pot comunica la telefon cu directorul şcolii, cu profesorii, cu mare lejeritate, am vorbit direct cu ei despre cum să revin la Piatra. Acolo eu aveam "nava-mamă", care era o trupă de teatru pentru adolescenţi. Profesoara mea de muzică, profesorul meu preferat, m-a ajutat şi am încropit, fără ca părinţii mei să ştie, toate documentele necesare ca să mă pot întoarce. Când totul era pregătit i-am anunţat că plec.

A.-M.I.: Deci multe din conflictele vieţii tale se regăsesc în spectacol. Ce ecou te aştepţi să aibă la public?
A.P.: Maaaare. Şi are! Aproape toţi oamenii care au venit, apropiaţi de-ai mei, sau oameni cu care mă cunosc şi schimb două vorbe, după ce au văzut spectacolul, cu oricare din distribuţii, mi-au spus că este un spectacol care lasă urme. Şi un ecou mai puternic nu ai cum să ai!

***

Gheorghe Visu (Rectorul / Omul cu mască)

Ada-Maria Ichim: Cu ocazia spectacolului Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, în care jucaţi Rectorul, voiam să vă întreb dacă... vă amintiţi prima zi de şcoală?
Gheorghe Visu: Da. Mama m-a dus la şcoală în prima zi. Şi după aceea nu m-a mai dus niciodată, cu toate că eu mă aşteptam să mă ducă... M-a lăsat să mă descurc singur. (Şcoala era vizavi.)

A.-M.I.: Câţi ani aveaţi?
G.V.: Şapte ani. Atunci ne dădeau la şcoală la şapte ani.

A.-M.I.: V-a plăcut şcoala?
G.V.: Nu, nu în mod deosebit. Era o datorie. A început să îmi placă mult mai târziu, şi toate amintirile frumoase sunt legate de fete.

A.-M.I.: Vă amintiţi de primul sărut?
G.V.: Este cea mai pregnantă amintire a mea. Era o fată de vreo 13-14 ani, blondă. S-a întâmplat la mine acasă, în tocul uşii. Mirosea a proaspăt şi a pastă de dinţi. Când ne-am pupat, a început să îmi sune un elicopter în cap.

A.-M.I.: Dar de un act de rebeliune?
G.V.: Am plecat odată de acasă, am profitat de o ceartă cu mama mea, ceartă în care ea mi-a interzis să mă mai duc la clubul unde cântam la chitară. Şi am plecat; douăsprezece ore. Am lăsat un bilet "Mamă, nu mă căuta. Chitara este a doua mea pasiune. Nu-ţi face griji pentru mine." Sigur că nu am plecat departe, şi mama a şi ştiut unde să vină după mine. A zis: "Hai, Gheorghe, acasă!". Fără discuţie. Eram în clasa a douăsprezecea.

A.-M.I.: Aţi intrat vreodată în conflict cu "sistemul"?
G.V.: Odată am plecat la muncă voluntară, cu un prieten, la inundaţiile din 1975. Şi pentru că nu eram cu şcoala sau într-un cadru organizat, am fost consideraţi suspecţi şi am fost acuzaţi că vrem să trecem graniţa. Am stat în cercetări, vreo douăsprezece ore, la miliţia din Alexandria. Nu au vrut să creadă că am venit pur şi simplu voluntari.

A.-M.I.: Aţi avut noroc.
G.V.: Nu, nu am avut noroc. Nu am vrut să trecem graniţa.

A.-M.I.: Aţi vorbit de conflictul dumneavoastră cu sistemul în spectacolul Anul dispărut. 1989. Acolo este un incident în care un actor nu stă într-o seară la aplauze şi este apoi discutat într-o şedinţă, tras la răspundere pentru absenţă, de către directorul teatrului şi un reprezentant al Ministerului Culturii de atunci.
G.V.: Da. Este chiar povestea mea. Jucam în fiecare seară şi nu aveam când să mă duc să fac altceva.

A.-M.I.: Era despre o fată?
G.V.: Da, mă întâlneam cu o fată care mă ducea la Filarmonică. Era consumatorul perfect de artă. Mi-a deschis sufletul pentru muzica clasică. M-a purtat pe la toate muzeele, bisericile şi conferinţele din Bucureşti.

***

Alina Rotaru (Wendla Bergmann)

Alina Rotaru joacă Wendla Bergmann, personajul principal feminin din Deşteptarea Primăverii de Frank Wedekind. Spectacolul, la propunerea regizorului Vlad Cristache, se joacă cu două distribuţii şi, deşi gândit şi construit unitar, fiecare dintre aceste distribuţii oferă publicului altceva, o altă stare, o altă vibraţie, născute din personalitatea şi contribuţia fiecăruia dintre actori. Alina a terminat un Master de actorie la UNATC în 2014 şi joacă în spectacole atât la Teatrul Mic, cât şi pe scenele teatrelor independente din Bucureşti: Marianne în Tartuffe, de J.B.P. Moliere, Regia: Laszlo Bocsardi la Teatrul de Comedie; Alina în TeenSpirit, Regia: Peter Kerek la Teatrul Excelsior; Ea în Trei despărţiri, de Remi de Vos, Regia: Irina Slate la Godot Theatre Cafe; Crina în Două liniuţe, de Lia Bugnar, Regia: Lia Bugnar la Teatrul Metropolis; Lora în Stele în lumina dimineţii, de Aleksander Galin, Regia: Gelu Colceag la UNATC; Alis în Tabloul, dupa Eugen Ionesco, Regia: Alexandru Nagy la Teatrul 8pt; Apa vie, Regia: Ştefan Lupu la Teatrul Mic (în pregătire). A luat Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Tânărului Actor HOP 2016.

Ada-Maria Ichim: Îţi mai aduci aminte prima ta zi de şcoală?
Alina Rotaru: Nu îmi aduc aminte de primele zile de şcoală, dar îmi aduc aminte că purtam pampoane foarte mari şi eram mai buflei, mai grăsuţă. Nu îmi plăcea să port pampoane, dar eram obligată. Aşa era şcoala pe vremea aceea.

A.-M.I.: Ce înseamnă vremea aceea?
A.R.: M-am născut în '88, deci prin '95. Şcoala am făcut-o la Buzău. A fost frumos. Când merg înapoi la Buzău, uneori merg pe strada unde era şcoala la care am învăţat. Atunci mi se părea foarte, foarte mare, erau trei clădiri şi un teren de baschet. Acum când trec pe acolo mi se pare foarte mică.

A.-M.I.: Purtai uniformă?
A.R.: Aveam o rochiţă cu mâneci bufante, în pătrăţele albastre, şi un şorţuleţ alb. Şi şosete albe! Educatoarea ne punea să purtăm în anotimpul rece dresuri albe, foarte groase, cu dungi tot albe. Era foarte clar, trebuia să avem ceva alb pe picior. Şi vara şosete albe peste genunchi. În primele patru clase, cu pampoane şi şosete albe mergeam la şcoală.

A.-M.I.: Ai avut vreo perioadă de rebeliune, de incongruenţă cu ce se întâmpla în jur?
A.R.: Sigur, ca orice adolescent. Am avut perioada mea de negare. A fost un timp în care am fost introvertită.

A.-M.I.: Te-ai tuns?
A.R.: Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată acest lucru: să mă tund pentru ceva ce s-a petrecut în viaţa mea, sau pentru că am vrut să trec într-o altă etapă. Dar m-am refugiat foarte mult la mine în cameră, m-am uitat la filme, am ascultat muzică şi am citit. Nu a fost ceva apăsător, a fost o perioadă mai reflexivă în care am început să înţeleg lucruri. Citeam tot ce trebuia pentru şcoală, citeam romane pe care nu le înţelegeam din prima şi apoi, după câţiva ani, reveneam la ele şi le citeam cu alţi ochi. Jocul cu mărgelele de sticlă a lui Hermann Hesse a fost o carte la care m-am întors. Micul prinţ mi-a plăcut foarte mult, şi acum aş reciti-o.

A.-M.I.: Cum arăta camera ta? Aveai un loc special pentru citit?
A.R.: Da. Când am împlinit 16 ani, mi-am tapetat toată camera cu sute de afişe cu formaţii rock. La zece ani am auzit de la nişte prieteni de Metallica. Aveam nişte prieteni de familie care erau rockeri. Ai mei puneau uneori Led Zeppelin. Prima melodie de la Metallica pe care am auzit-o a fost Nothing Else Matters. Iar pe uşă am scris mare, pe toată suprafaţa, Metallica şi în jurul numelui am scris alte sute de formaţii. Şi i-am chemat pe ai mei şi le-am arătat.

A.-M.I.: Şi ei ce au zis? "Bravo, mamă!"?
A.R.: Nu mai aveau ce să facă. La mine în cameră nu mai exista zid. Era acoperit de afişe. Camera mea era ca o revistă cu formaţii rock.

A.-M.I.: Cânţi la vreun instrument?
A.R.: Nu, dar mi-ar plăcea să cânt cu vocea. La UNATC am cântat cu grupul, dar nu singură, că mă emoţionez dacă încep să cânt.

A.-M.I.: Când ai simţit că te-ai desprins de casă?
A.R.: Când am plecat de acasă, la facultate, la Bucureşti. Prima oară am dat la SNSPA, la Facultatea de Ştiinţe Politice. Şi apoi am dat la Actorie. A fost foarte intens şi foarte interesant. Nu mai experimentasem genul acela de şcoală. Nu te duci şi citeşti o carte şi scrii despre. Sau să mergi la ore şi la seminarii, nu. E lucrul cu omul şi a fost foarte special, de fapt. Tot ce am înţeles şi mi-a plăcut din facultate a fost că aceasta este o meserie care se face exclusiv cu omul, nu cu personajele pe care ni le închipuim noi şi tu, actor, nu mai eşti Tu că devii Personajul. Ba da, tu eşti Tu şi lucrezi cu alt Om. Şi atunci devine foarte frumos, foarte uman.

A.-M.I.: Crezi că spectacolul Deşteptarea primăverii va avea un impact?
A.R.: Nu cred, sunt convinsă. Cred că va avea un impact foarte mare asupra multor generaţii de oameni, atât pentru copii, adolescenţi, pre-adolescenţi, adulţi, oameni mai în vârstă.

A.-M.I.: Partenerii voştri din spectacol, actorii mai vârstnici, mi-au spus că din spectacol învaţă cum să vorbească cu proprii lor copii.
A.R.: Despre asta e teatrul. Să vin să îţi arăt cum eşti. Şi, dacă te recunoşti, ăsta e un lucru bun. Dacă un spectacol va trezi în tine, spectator, un sentiment de repulsie, sau de negare sau de neplăcere, e perfect. Pe de altă parte, dacă tu, spectator, o să te laşi copleşit, şi o să fii foarte emoţionat şi empatic faţă de personaje, atunci este încă un lucru câştigat. Indiferent la ce extremă emoţională te duce, pe tine, ca spectator, acest spectacol care e mai special, se vede şi se ascultă, atunci eu cred că am reuşit să ne atingem scopul. Nu merg la teatru ca să râd, ci ca să mă gândesc la ceva după.

On literary fiction and other freedoms

By far, the best written book about torture that I have read is Burhan Sönmez' Istanbul Istanbul. It took me over 6 months to read it, because the atmosphere is so alive that you can't bear any more than a dozen pages at once. Or less! The grave lyricism that accompanies every step of the narration, the sensory density of the revelations and the existential depth that the prose writer drills at is stupefying. I suspect that the almost hypnotic fascination that the style produces is, in a great proportion, the merit of the translator Leila Unal. The aestheticism of the writing is breathtaking, I am tempted to say that this novel about torture emanates the most intense epiphany of beauty that I've experienced as a reader. Why did Burhan Sönmez choose to cultivate this paradox? For me, it remains a partly mysterious fact. He builds a Manicheist, radically-separated world, between the sublime and the abject, between purity and darkness, a world in which good and evil are absolute, according to fairytale-like canons. It is precisely why, as a modern reader, it is difficult to deal with, being used to anti-heroes, with characters the composition of which includes comparable doses of compassion and cruelty, of misery and candor. The literary constructions we are accustomed to are almost invariably comprised in the orbit of realist convention. The author's intention is to present the waters separately, to talk about the saint and the brute inside man, making them allegorically confront each other in the cellars of a secret prison in the catacombs of Istanbul. The book abounds in symbols and key scenes, in which the two forces that are fighting on the field of human consciousness appear personified in the roles of the tortured and the torturers. This subterranean world is the dark reverse of the world on the surface, it is the subconscious in which a sleeping monster is languishing. Just as in Italo Calvino's Invisible Cities, the fortress of Istanbul from Sonmez' vision is a being that grew shapeless and luxurious and which extends its tentacles in all dimensions and points of the horizon, creating more or less secret bridges, between the sky and the earth and the subterranean areas of existence, it is a mammoth-creature that melts in its breath the vapors of nostalgia and the putrid miasmas of criminal urges, the heavy scent of hopelessness and the breeze of love's meshes that throws red kerchiefs in the waters of the Bosporus. We are dealing with a cult fairytale, written in an existentialist spirit. In Sönmez' conception, influenced by Sartre's philosophy, the human is meant to secrete the inhuman.

"A tramway coming from nowhere and heading to nowhere" is the symbol of the individual destiny. The book abounds in such symbol-images, but also in unexpectedly accurate descriptions of spiritual vagueness states, of wrinkles of feeling that language usually cannot capture and record. Just like an ultrasensitive magnetic film, Sönmez' consciousness collects and reflects the inflections of the discrete tones of experience or the sometimes heartbreaking charm of border states, from the grey area in which "existence and inexistence interpenetrate".

There is a permanent play of contrasts between the exposed descriptions and stories; good and evil appear either as different sides of the same medal, or as the eyeholes of a hand-knitted fabric, or blended, like the blood that disturbs the water, but they become one, or like the painting with the mists of Istanbul that turn people into shadows.

The monologues of the five characters have somewhat the same caliber, they take place in the same range and have almost the same timber, which can seem like a literary blunder, because obviously, five different people, with different biographies and manners of being, cannot express themselves in the same way. But we are not situated in the convention of a realistic writing, but rather in the horizon of a long epic poem with disturbing lyrical convulsions. It is precisely the similarity between the five voices of the characters that throws us on the field of the narration - which produces the separation between the first person, the second and the third, which draws borders between destinies, expectations, or distinguishes individuals according to age, needs, beliefs, gender, producing what the Buddhists might call "the illusion of separation" - in full abysmal lyricism, in which everyone's experiences flow into the collector of humankind's dreams, illusions and errors, it becomes an integral part of the consciousness of the big Ego. Sönmez' book doesn't have a dozen characters, as it might seem, but only one: the human being. I felt, in the sensitive articulations of the writing, the influence of Jung's philosophy to be more powerful than that of Sartre's existentialism, but they are both present in the background.

"By the time we get used to one, another takes its place. But people have their limit. We walk faster than turtles and we run slower than rabbits. Our minds and our feelings have their limit. We overcome traditions and are overcome by novelties. The discrepancy that burdens this balance destroys our inner balance. What is new cannot be the continuance of what is old, because there is no more oldness. Everything turns into waste. Continuity is forgotten. 'Becoming attached' loses its meaning. Just like garbage bins, our hearts fill with waste. This rhythm made my mother grow tired. She slept worriedly through the nights and lived on dreams throughout the day. What else could she do?"

I would call the tension emanated by the plays upon images and ideas: abysmal lyricism, because it is associated with the moment when the waters divide in the depths of the being, when you choose to stay in the light, confronting pain, or give in to it. The effort to stay in the light is a continuous one. The battle against the beast in the depths and especially against the terror it inspires you never ceases. Goodness, the Turkish author tells us, is not a sure thing, it is not a heavenly grace, but rather the fruit of a fierce inner battle.

What he is trying to grasp from the torments of torture and the mists of Bosporus is this territory of humanity, the avatars of which - the saint and the brute - are clenched in a continuous battle.

This is the quote that ends the book.
"Hell is not the place where we suffer
but the place where no one knows we are suffering." Mansur Al-Hallaj

Ilinca Bernea: You are an engaged writer. Was this aspect of your literature determined by the social-political context you lived in?
Burhan Sönmez: I can't say "no" to this question. We are made of the place and time of we are born in. And we try to run away from it with the help of our dreams. Literature is on that junction.

I.B.: The issue of freedom or destiny, of individual identity, these are themes with a heavy philosophical heredity. You need a very strong inner spirit to be able to approach them with literary "naturalness". Is it necessary to have the experience of living in a social climate marked by drama and powerful contrasts in order to find the courage and means of writing about striking situations?
B.S.: Terry Eagleton once said if you are an Irishman and want to be a writer but you didn't have a troubled childhood then you don't have a chance. This is true but it is not a single base of literature. A writer is a man who can go beyond the realities and facts by his/her artistic power of imagination and perception.

I.B.: There is a certain inevitable moral tension between the practice of individual freedom and one's responsibility towards the community and its values, but it is not very legible in an extremely libertarian and individualistic social climate. It becomes clearer when you come across the problem of choosing between the love/duty towards your own self (speaking in Kantian terms) and the love/duty towards others. In a turbulent or oppressive social climate, the issue of caring for your close ones inevitably comes to the forefront, because you are not on your own anymore... You don't only expose your own being, but also that of your loved ones. The matter of courage seems fundamentally tied to the responsibility for the ones you might expose, by taking a risk. I imagine you have experienced such dilemmas.
Being a sensitive subject, I will ask the question timidly. How difficult is it to make the decision of becoming a dissident of a regime that might persecute your family? I grew up in communism, in the worst years of the Ceauşescu era, and back then, if someone dared to rebel, the first who suffered were the children, the husband or the wife. From this perspective, I am interested to know what it was like when you were arrested.
B.S.: This is a question that has not a straight answer. Our loved ones (spouse, kids, parents, friends) are our power. But there are times that they become our weak points. The evil knows this well. I would not steal bread for myself but I would steal bread if my child got hungry. I met people who resisted the harshest means of torture for weeks and months, they refused to speak a word despite electric shock, hanging by arms and bastinado. But they got loosen when their little baby got tortured in front of their eyes. The evil possesses you by two means one is fear the other one is love. Because you love your family you feel fear for them. That's a point that oppressive regimes use very well.

Ilinca Bernea: There was a scene in Istanbul Istanbul, in the story of Kamo the barber, which showed that witnessing another man's torture is even harder to endure than your own suffering, because you feel responsible for the other person's torment. I've thought about this many times and I believe this is the most heinous, yet surest way of making someone betray. There have been social experiments conducted in this sense. These are heavy themes, which great literature touches on, but leaves suspended somehow. A subject that Orwell analyzed in detail as well. How far can you go to defend the truth? You can sacrifice your life for ideas, but not the lives of others.
"Cowardice", in conditions of tyranny and oppression, is a complex matter and not very easy to classify. Just as in Dante's Inferno, in the family I grew up in, the lowest scoundrels were considered to be snitches and spies. If you know that your child or your lover might be tortured, so that you will be forced to betray a cause, what is more moral? To save them or the truth and justice you were and are considered "dangerous" for?
B.S.: There was a similar question in the story of English Patient too. That kind of questions have their own answers for each case. In the end we try to understand their reasons rather than judging them. For example the Doctor's dilemma in Istanbul Istanbul is driving us into the same field. Doctor speaks of another possibility which is killing himself. If he kills himself, then he will not be forced to betray his son. These are the moments you hate life because it doesn't give you an option but desperation and pain.

I.B.: In what relation are you with the ideas of Michel Foucault from The Birth of Prison?
B.S.: I am with Foucault but I mostly followed the Baudrillard's idea of reality in relation with building cities and prisons. In the Chapter Three of Istanbul Istanbul Kamo the barber speaks with that knowledge. They build Disneyland out of the city and make us believe that the city itself is not a playground. They build a prison and make us believe that the city is not a prison. That's an illusion. The city itself is a prison and a playground.

I.B.: Your books show it clearly: the human condition is fundamentally marked by this tension of the choice between complementary values or values that cancel each other out, or between necessity and freedom. Do you believe in moral solutions in desperate circumstances?
B.S.: Moral solutions are valid for individuals not crowds. Which one do we prefer become, an individual or a piece in the crowd? Moral solutions are not to solve problems, they are special tests for us.

I.B.: You are a lawyer by trade. When did the desire to become a writer appear in your consciousness? Did you always want it or did it become inevitable to write, at some point in your life? How was this novelist identity formed?
If you were to describe yourself in a few super-personal identity attributes, what would they be?
B.S.: I have always been a person of literature. When I was a student at the secondary school I remember I won prizes for the best short-story writing and for poetry. I won two national awards for poetry when I was a university student. But, at the time, I never imagined that I would turn my hand to writing novels. It came to me when I got wounded and fell in the bed after being attacked by the police. I don't know how it came. I began to write novels.

I.B.: If you were to describe yourself in a few super-personal identity attributes, what would they be?
B.S.: Describing myself? I am a novelist, but my dream was to become a naive poet. We have dreams that broaden our imagination even though it is impossible to make it real.

I.B.: In what relation are you with illuminist philosophy?
B.S.: I liked the philosophers of Frankfurt School who wanted to go beyond illumination by criticizing its faults but I still love the mind of illuminist philosophers who had a great eye to see the human and the world as an entirety. It was before a time that is now seeing the world in fragments. The modern world is seen in fragments by an eye, which itself, in fact, is fractured.

I.B.: Who are the writers and thinkers that influenced you most?
B.S.: There are many of them. But the names change from time to time. Socrates, Dante, Averroes, Kant, Marx, Dostoyevsky, Kafka, Wittgenstein, Benjamin, Marquez, Nazim Hikmet...

I.B.: The limits of human condition and the exploration of what the "human" domain might mean are major issues in philosophy, which you placed at the base of your novels. How do you conceive them? Do you have a corpus of ideas that the literary fiction embodies around or do you first figure out the epic background, and the philosophy results from the manner in which you relate to the narrated matters?
B.S.: I don't have a line of precedence when preparing and writing a novel. It comes as total. The theme, characters, issues and questions are all within each other. I find them one in the other.

I.B.: How much are the characters in Istanbul Istanbul inspired from reality?
B.S.: All characters are inspired from life but the literature tries to carry those characters beyond reality in order to create a new way of reality.

I.B.: What I find most impressive in your books is the abundance of images and metaphors, the lyricism infiltrated into each layer of the narration and the rhythm of the phrases. Poetry shows through, on the one hand from the romantic profile of the characters and of their inner universe, from the dramatic situations and the existentialist background of the writing, and on the other hand, from a certain specific savor of the atmosphere, which I feel as being genuinely Turkish. The ineffable and paradoxical element that blends hardness with tenderness and exaltation with melancholy. My curiosity is if you build your metaphors or they simply, naturally, organically accompany your manner of thinking and expressing things.
B.S.: Your words are good help to me for expressing my ideas. Here it is: I build metaphors by a natural feeling which organically accompany my manner of thinking and expressing things.

I.B.: Are you an elaborate writer? What are the stages of building a novel?
How interested are you in the esthetic dimension of expression? I personally feel your prose as being one of great esthetic refinement.
B.S.: I like to write a page again and again until I feel satisfied. When I am working on a novel I work up to ten hours a day. If I manage to finish a page a day I call it a great day. Before starting a novel I have already got pages of notes ready about it. I have files with so many ideas for new novels and notes about them, about their themes and characters. When I pick one up to turn in to a whole novel the most difficult part is first sentence and the first page. It takes about one year to write the first page. I know what to write but I need the right words and rhythm to get to the real feeling of it.

I.B.: How important is style in the exigencies and expectations that you have from your own writing, but also from the writing of others?
B.S.: It is important because the style means the artistic way of expressing the world of your novel.

I.B.: A question in the style of Borges' literature. If I were to live for a while in Istanbul, in order to write a documentary-book about the past and present of this Labyrinth-City, where would you recommend that I begin? What makes Istanbul unique in the world? Each city has its secrets, an unmistakable manner of being, its own maladies. What is typical for Istanbul, beyond the overwhelming melancholy of the metropolis, which Pamuk also talked about?
B.S.: I think you could choose anywhere or anything in Istanbul to begin a book. It would eventually lead you to the past and future at the same time. I think that is the characteristic of Istanbul. You can find or feel an invisible gate, on every corner, that takes you to another dimension of the city.

I.B.: Permanently overseeing someone is a horrific abuse. The right to solitude and privacy, the right to secret are essential matters. Jeremy Bantham conceived Panopticon - a prison wherein everything was visible. Even though it would have been impossible for a single guardian to overlook all prisoners at the same time, the fact that he could assist anytime to anything happening in each cell induces to the detained person the feeling of being continuously watched. Being under continuous control or, in other words, living in a climate of absolute suspicion is a form of terror. Foucault talks about this in The Birth of The Prison.
The "truth at any price" and "being obligated not to sin" represent the driving force of the dictatorship. A saint, I use to say, is the one who militates for the right to sin. There is no foundation for morals and for any axiology in the absence of freedom.
How do you explain this paradox? People freely voting for a form of dictatorship?
B.S.: We have long time ago lost our freedom by creating social institutions like state, government, media, schooling, voting etc. We are trying to create little rooms of freedom in the vast metropolis of dictatorships. That's why freedom, most of time, cannot be gained with people but against them.

I.B.: It is unbearable living under continuous control, and unfortunately the technical means permit such intrusions into our intimacy, which is very serious. How do you think we could defend our "right to sin" under these circumstances?
B.S.: Right to sin and right to mistake can be fulfilled by committing it. Only way of talking about the taste of an apple is to bite it.

I.B.: I think that we should be able to scrutinize every human "truth" and knowledge. The main problem with the religious doctrines (of all kind) is that they are claimed not to be human "truth" and therefore they are considered unquestionable. How could a skeptical mind convince a believer that all human values and meanings have been drawn with human measures by human minds? that even the specific object of transcendental revelations was configured in a human subjective way?
B.S.: A god is in the heaven, if you believe it, but its words and practices are on the earth. So you are capable of seeing its words in reality: whether they are right or wrong. Only way to understand it is to check it with our intelligent. That's why we are still at the centre of a problem that pointed out by Kant long time ago. And we still have a long way to go.

I.B.: The main problem with the mystical thinking is, laughably, the "positivism" displayed by its adepts, don't you find?
B.S.: That's their paradox. They can not prove the divine without non-divine means.

I.B.: What will happen next in Turkey in what concerns the laicism?
B.S.: It is a journey started about two hundred years ago, had a sharp turn a hundred year ago and is now having a new clash at the moment with the aim of some to kill it or of some to bring it back to life. Religious politics have always been influential in Turkey and in last twenty years has got to its peak. In mid-term it will recede, I believe.

I.B.: A very good friend of mine, a Turkish woman, told me with a kind of resigned despair, the other days, that the Referendum on Sunday represents the end of the Republic. Is that true? Or are there still hopes of returning to a form of substantial democracy?
Do you believe that the freedom of expression and of circulation will be more and more severely affected?
B.S.: We have been living in a non-democratic country for decades especially since 1980 military cue-de-ta. Every decade had its own essence. Now this essence is Islamism which is damaging the countries last democratic values. I am still hopeful because at least the half of the society is strongly against the government. The government knows that and that's why they apply two major politics which are violence and lie. They are very good at telling lies to the public and using violence. They will be increasing it because the opposition in Turkey doesn't stop to refuse their policies.

I.B.: How has happened what we perceive, from abroad, as a schisma of values in the core of the Turkish culture and mentalities?
B.S.: It has been created by greedy and narrow-minded politicians. In democracies it is normal to see governments and opposition parties and groups. But here they have been forced to take position of enemies towards each other. Rather than being democratic opponents in the same society now they see each other as enemy that is a foreign element in the society. That's dangerous, if you want to have common and well-balanced future for the whole society. I know this political tendency is not unique to Turkey, unfortunately you can see it in many countries nowadays.

I.B.: Is there any possibility that non-religious persons to start being anathemized from now on like in theocracy?
B.S.: The way to anathematized them is to give them new labels like: gay, immoral, terrorist, sinful etc. It is already an actual fact today.

I.B.: You have been in the army. I know in Turkey the military service in mandatory. How tough was it? And what do you think about the fact of being mandatory?
B.S.: Military service is mandatory in Turkey. So many people are against it. I was taken to the military service by force. But then in the army they labelled me as "refused" which means you are dangerous for the country. They don't give you any arm, they supervise you continuously. I hope the generations of the future will manage to get rid of all armies.

Versiunea în română a acestui interviu poate fi citită aici.

Un fel metafizic de a fi medic

Alice Ţuculescu: Pare-se că ocoliţi întrebările live; vă sperie improvizaţia?
C.D. Zeletin: Nici vorbă! Omul conversaţiei din mine nu le ocoleşte, ci, dimpotrivă, le cultivă fiindcă îi fac plăcere. Las la o parte faptul că răspunsul la întrebările live îl definesc. Pe de altă parte, oralitatea place şi profesorului ce sunt. Scriitorului însă, nu! Exprimându-se optim prin lapidaritate, acesta e firesc să se teamă de agresiunea verbiajului şi de lianele perfide ale perifrazei. Improvizaţia ascunde în ea riscul întâmplătorului care nu-i acelaşi lucru cu inspiraţia. Faconda şi perifrasticul nu iradiază nicio magie. A fi spontan nu înseamnă a fi şi inspirat. Improvizaţia poate să fascineze, dar să nu nimerească ceea ce e de nimerit. Arta e nimerire. Prin asta surprinde, prin asta trezeşte emoţia artistică.

Sunt ani de când am răspuns live întrebărilor lui Leo Butnaru, într-un interviu înregistrat pe bandă magnetică. La transcriere, m-am îngrozit! Spuneam poate lucruri interesante, dar băteam câmpii.

A.Ţ.: Aţi publicat un număr de cărţi impresionant prin valoare, felurime şi dimensiuni. Cum poate fi înţeleasă această grabă, această frenezie a scrisului? Prin ce se leagă între ele cărţile dumneavoastră?
C.D.Z.: Scriu chinuit, iar cine scrie chinuit nu scrie frenetic. Cerul învolburat al minţii e străbătut de fulgere ce luminează prea tare şi lasă după ele prea brutal bezna. Mă salvează însă memoria fulgerelor: în amintirea acelei lumini aşezate, dacă se poate spune aşa, văd cel mai bine.

Privite în ansamblul lor, cărţile mele ar putea, într-adevăr, lăsa impresia de frenezie, fiindcă, deşi foarte diferite una faţă de alta, intră în rezonanţă iar rezonanţa într-un spaţiu de-o asemenea lărgime, presupune forţă pentru a se realiza. Prin ce se leagă între ele cărţile pe care le-am scris? Prin faptul că izbutesc să mă reprezinte.

A.Ţ.: Cărei categorii de cititori vă adresaţi, în această lume preocupată mai mult de bani şi de amuzamentul ieftin?
C.D.Z.: Mă adresez celor asemănători şi celor superiori mie. Nu fac operă de apostolat, ci o permanentă probă de fidelitate faţă de mine însumi. Stau cu ochii la piscuri şi în această privinţă sunt ca iepurele: urc uşor şi cobor greu.

A.Ţ.: Vă simţiţi frustrat de foarte mulţi ani petrecuţi la Catedra de Biofizică a U.M.F. "Carol Davila" şi acum vă dezlănţuiţi pasiunea literară?
C.D.Z.: Învăţământul superior de biofizică mi-a înfulecat anii cei mai vibranţi. Totuşi, în cele peste patru decenii am continuat să scriu, căutând să nu-mi distorsionez vocaţia. Cine mi-a mâncat, într-adevăr, anii a fost opresiunea comunistă cu ingerinţele ei, la care n-am răspuns absolut deloc. Dar nici ea nu mi-a făcut vreun hatâr.Mă dezlănţuiesc? Doamne fereşte! O fi poate numai o impresie dată de faptul că în ultimele 12 luni am publicat şase cărţi: Principesa Elena Bibescu, marea pianistă; Distinguo; Sonetul italian în Evul mediu şi în Renaştere; Al. Tzigara-Samurcaş, Lupta vieţii unui octogenar, volumele IV şi V şi o ediţie liliput ultraselectată, G. Tutoveanu, Poezii. Ele numai cât au apărut de-odată, au fost însă elaborate timp de mulţi ani.

Două exemple: Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, care e o cercetare şi nu o monografie, a fost elaborată pe parcursul a 27 de ani, fără să mai adaug interessantissima ei incubare în cămările psihicului şi în subconştient. În ceea ce priveşte ultraselecţia Poeziilor lui G. Tutoveanu, am operat-o vreme de aproximativ 50 de ani. Dacă-i de închipuit!

A.Ţ.: Care este întâmplarea, sau care sunt întâmplările care v-au îndreptat spre cultura italiană?
C.D.Z.: Elemente de limbă italiană deprinsesem singur la venerabilul Liceu Gh. Roşca Codreanu din Bârlad, unde, până în anul 1948, se preda italiana. Reforma comunistă din acel an, operată de ministrul Gheorghe Vasilichi, a exclus brusc limbile latină, greacă şi italiană, impunând în locul lor limba rusă. Elevii au fost adunaţi în somptuoasa aulă a liceului şi obligaţi să scandeze, printre altele, un distih scatofonic:
Vasilichi să trăiască
Cu reforma şcolărească!

Parcă o aud pe frumoasa profesoară de italiană, Cornelia Stegaru, pusă de pe o zi pe alta să predea franceza şi româna în locul limbii italiene, scăpând la curs câte un italienism luminos printre aburii nazonaţi ai francezei:
- Garbato - pardon! - gracieux!

În timpul facultăţii, cu tot blocajul pe care-l presupune studiul serios al medicinii, mi-am găsit timp să iau, o perioadă scurtă, lecţii particulare de italiană cu o frumoasă doamnă Constantin, care locuia în preajma Palatului. Cu toate că avea părul cărunt, cred că mă cam îndrăgostisem de ea, cum se întâmplase de altfel şi la Bârlad cu doamna Matilda Anagnoste, care-l suplinea în postul de bibliotecar al liceului pe fiul ei, coleg mai mare al meu, viitorul reputat jurist Victor Anagnoste din Bucureşti... Spre sfârşitul facultăţii am mai luat lecţii cu doamna Davidescu, fiica ilustrului matematician de pe vremuri David Emmanuel, membru de onoare al Academiei Române. Dar lecţiile cele mai însufleţite, mai mult întâlniri artistice decât lecţii, le-am luat de la doctoriţa Virginia Munteanu-Cârnu, sora lui Pamfil Şeicaru, fiinţă ieşită din comun. Ea îmi cânta arii uşoare în italiană:
Son tre sorelle,
Son tutte belle,
Son tre sorelle per fare l'amor.
E la prima,
La Giuseppina,
Ma birichina per fare l'amor etc.,

sau mă deprindea cu proverbe rimate: Star in letto e non dormire,/ Aspettar e non venire,/ Servire e non gradire,/ Son tre cose da morire... Şi aşa, cu zecile. Deprindeam limba lui Dante împreună cu prietena şi colega mea Veronica Petrovici, pe atunci Constantinescu, astăzi chirurg şi profesor de peste patru decenii la Koln, Germania, specialistă în chirurgia limfoamelor.

Tot în timpul facultăţii, am adâncit dragostea pentru cultura italiană şi datorită unchiului meu, Nicolae Brăescu (1880-1960), fiinţa desăvârşită a familiei, fost magistrat la Înalta Curte de Casaţie, dar în tinereţe tenor. A cântat, în România, cu prietenii lui, Gheorghe Folescu şi G. Niculescu-Basu, şi în Italia. Am tradus cu el, "la două mâini" (mai exact: la două minţi, sau şi mai exact: la două suflete) poezii italieneşti şi franceze. Am făcut cercetări de muzicologie în privinţa tinereţii lui dedicată muzicii şi le-am publicat.

Cu toate acestea, italiana rămâne o limbă pe care am învăţat-o da solo. O limbă de laborator, căci o viaţă nu mi s-a permis de către autorităţi să merg în Italia, nicicum să studiez acolo.

A.Ţ.: Giacomo Leopardi s-a convertit, la 18 ani, trecând de la erudiţie la frumosul în sine; pe dumneavoastră ce v-a îndemnat să le împletiţi? Prin virtuozitate, depăşiţi documentul şi plonjaţi în ficţiune, sunteţi un erudit ficţionar.
C.D.Z.: Eu n-am cunoscut convertirea: sunt aşa cum am fost, parcurg acelaşi drum. Mă recunosc în sintagma dumneavoastră "erudit ficţionar", dar dacă, în cele mai multe cazuri, ficţiunea stimulează erudiţia, în cazul meu erudiţia este bici pe fantezie, venind cu orânduială în viaţa creatoare. De altfel, acesta cred că este şi rostul cărturăriei. Erudiţia fără fantezie structurează haosul fără să reveleze, fantezia fără erudiţie luminează haosul fără a-l structura. Există în viaţa mea un subtil aer de încremenire buddhistă, mascată de mobilitatea intelectuală.

A.Ţ.: Definiţi-vă prin contrast principalele bune însuşiri şi principalele metehne. Sunteţi, de pildă, o natură pătimaşă?
C.D.Z.: Despre bunele mele însuşiri prefer să vorbească alţii. Scăderile? Lenea, să zicem. Însă o lene bine ascunsă de către imperiul justificator al plăcerii. În spectacolul vieţii, ea este disimulată de regizorul pe nume Anxietatea, ajutat de directorul de scenă, Grija. Lenea mea e un spectacol paradoxal, fiindcă nu vizează prezenţa spectatorilor, ci absenţa lor... E o reprezentaţie invizibilă. Cum se confundă cu reveria, lenea nu-mi trezeşte conştiinţa vreunei vinovăţii.

Dacă sunt o fire pătimaşă? Cam da! Mi-o reprim însă, cu ajutorul unui anume simţ justiţiar, care, de altfel, mi-e antipatic.

A.Ţ.: Aspiraţia la desăvârşire se datorează faptului că sunteţi înzestrat cu mai multe simţuri care vă asigură densitatea, precizia şi strălucirea neobişnuită a scriiturii?
C.D.Z.: Epitete măgulitoare...

Nu am mai multe simţuri, ci atâtea câte are omul. Pragul lor de sensibilitate e diferit de la unul la altul. Deasupra însă tronează unul singur: bunul simţ. Vă daţi seama că vorbesc de cuviinţă, formă supremă de respect al semenului. Ca scriitor, ea nu-mi îngăduie să ies în întâmpinarea lumii oricum, să-mi exhib hârjoanele considerându-le graţii. Binecuvântez naturalul, dar nu-l socotesc for de justificare a nesocotinţelor câte pot curge din vârful peniţei, a lenei de a mă controla ori a pornirilor exhibiţioniste, care populează astăzi arta până la saturaţie.

A.Ţ.: Scrisul dumneavoastră e plin de conexiuni surprinzătoare. Treceţi cu asociaţiile de la o disciplină a cunoaşterii la alta, stăpâniţi arta digresiunii savante generos într-o lume avară cu propria-i ştiinţă. De unde vă vine talentul filologic? Parcă din altă lume, dintr-o vie antérieure, ca să apelez la o sintagmă baudelairiană.
C.D.Z.: De ce n-ar veni, la urma urmei şi întâi de toate, dintr-o altă viaţă?!

De unde vine? Aşa m-a făcut mama! Om al rigorii, permanent călare pe punctul de vedere, stau strajă la răspântiile gândirii şi pipăi previzibilitatea. Nu gândesc linear, ci spaţial. Trafic intens, nu glumă, dar în acest veşnic rush-hours simt Ceea ce nu se vede, mă întâmpină Ceea ce nu întâlnesc şi îmi scapă total de sub stăpânire Ceea ce stăpâneşte totul...

A.Ţ.: Cum şi când scrieţi? Adunaţi fişe sau vă bazaţi mai mult pe memorie? Sunteţi spontan sau elaborat? Trăiţi greutatea începutului? Cum vă alegeţi temele pentru cercetarea istorico-artistică? Scrisul vă este o corvoadă sau o plăcere?
C.D.Z.: Am şi memorie, adun şi fişe, dar mai mult din suspiciunile faţă de memorie. Nu apreciez prea mult ţinerea de minte.

Scriu greu. Nu pot scrie oricând. Cum sunt insomniac de felul meu şi am o inversare a ritmului nictemeral, dispoziţia maximă de lucru este seara, între 17 şi 23, atunci când oamenii - oamenii sănătoşi! - se bucură de plăcerile detentei consumate ori ale lasitudinii de după cină. În această parte a zilei mi-e sufletul deschis, mintea limpede, spiritul viu. Însă către miezul nopţii, când lumea mi-e mai dragă şi vibrez, de-odată aud o privighetoare în ureche: Ioane, Ioane,/ Toată lumea doarme!... Mai lucrează dacă poţi! Dormi, dacă poţi!

În general, sunt spontan, dar fac şi refac textul primei redactări, aşa că până la urmă nu ştiu ce prevalează, inspiraţia sau elaborarea. Lucrez foarte mult pe manuscris. N-am dat niciodată tiparului măcar o singură pagină scrisă dintr-o răsuflare. Am şi căpătat un fel de teamă de a o face. Dacă trăiesc greutatea începutului? O trăiesc în mod cumplit! Foaia albă e o ghilotină, mai exact, aşteptarea unei ghilotine. Cum îmi aleg temele de istoriografie? Simplu: nu le aleg potrivit vreunei logici de sistem, ci pur şi simplu din simpatie ori afecţiune faţă de subiect. Observaţi faptul, pe care l-am şi destăinuit în câteva rânduri, că toate cărţile mele de istoriografie sunt opere de evlavie.

Cel mai greu de explicat rămâne faptul că scrisul îmi este o corvoadă, că îmi place acest supliciu şi că mă aflu, totuşi, în afara oricărui masochism!

A.Ţ.: Sunteţi receptat de către intelectualitatea subţire de astăzi ca "Universitatea Dada". Vedeţi ce alţii n-au văzut la scriitori aparent minori sau la personalităţi grandioase dar uitate. De care dintre acestea vă simţiţi cel mai aproape?
C.D.Z.: Am adus în prim plan, într-adevăr, câţiva din artiştii scrisului glisaţi grav în uitare. Dar acesta nu a fost un demers valoric, ci unul moral. Am făcut-o fiindcă m-a durut brutalitatea loviturii pe care le-a dat-o timpul, ocultându-le valoarea mai mică sau mai mare ce-o aveau. Realitatea e că i-am iubit şi le-am apărat valoarea artistică prin valorile biografiei, gândind sainte-beuvian. Dacă vreţi, chiar creştineşte. Nimeni nu mi-a dat ideea , nimeni nu m-a îndemnat s-o fac. Spuneam, într-o convorbire tipărită colegului întru scris şi medicină Grigore Buşoi, că sunt un om fericit care toată viaţa s-a achitat de datorii pe care nu le-a făcut. Doctorul Buşoi a ales această mărturisire ca titlu convorbirii noastre, dovadă că m-a recunoscut în ea.

Mă simt mai mult sau mai puţin aproape de aceşti artişti loviţi de timp, dintr-un fel de solidaritate cu ei, funcţie de intensitatea şi nedreptatea traumei. E felul meu metafizic de a fi medic.

A.Ţ.: Relataţi-ne o întâmplare cu un scriitor care v-a revelat o faţetă necunoscută a personalităţii dumneavoastră.
C.D.Z.: Îndeobşte, un scriitor te întâmpină ori cu lauda, ori cu hula, ori cu ignorarea. Mai greu cu descoperirea cheii tale: e obositor şi cere nobleţe sufletească.

Aveam 13 ani în 1948 când, elev foarte timid al Liceului Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad, am îndrăznit odată să iau parte şi să citesc o poezie, probabil slabă, la Cenaclul A. Vlahuţă ce se ţinea la Casa Naţională "Stroe Belloescu". Invitatul de onoare era bătrânul poet George Tutoveanu, om din alte vremuri, distins, elegant ca Take Ionescu dar nu şi elocvent ca el, ci mai mult tăcut, probabil sub agresivitatea crescândă a comunismului triumfător. În dreapta lui, un magistrat scriitor, prietenul maestrului Tutoveanu, ridicându-se brusc în picioare după ce-am terminat de citit, şi-a repezit tunetul apostrofei spre mine:
- Poezia e marmură de Carrara, elevule!

Am încremenit. Am murit.

...La ieşirea în stradă, sub conul de lumină al becului aprins peste care un salcâm legăna o creangă înflorită, maestrul Tutoveanu s-a apropiat de mine (de mine!?!), mi-a atins braţul şi m-a întrebat blând:
- Nu vrei să mă conduci până acasă? Vântul pare să aducă ploaia! Stau în Fundătura Bulevardului Epureanu!

A fost cea mai mare fericire a vieţii mele.

Înţelesese drama, îmi găsise cheia şi o întorsese cu atâta fineţe, că au trebuit să treacă ani până să-mi dau seama de resortul şi de tâlcul dumnezeiesc al întâmplării.

Ce faţetă necunoscută a fiinţei mele mi-a revelat acest episod, probabil fundamental pentru existenţa mea? Capacitatea de a fi şi de a rămâne fidel în recunoştinţă, bazalt inebranlabil. S-a aşternut îndată şi pentru totdeauna peste întreg acel episod reprobabil o frumuseţe care n-a mai putut fi ştearsă de nimeni şi de nimic.

A.Ţ.: De ce v-aţi oprit în scrierea de poezie?
C.D.Z.: Nu mi-am poruncit eu să mă opresc. Ea s-a oprit. Pe semne e un fel de a răspunde unei aberaţii ce se petrece  astăzi: substituirea poeziei cu opusul ei. "Poezia" nu mai este poezie. I s-a schimbat identitatea, păstrându-i-se doar numele. Atât Laocoon cât şi Casandra nu mai sunt crezuţi, în revelaţia lor, că Troia va pieri în flăcări. Atât Laocoon cât şi Casandra nu pot remedia orbirea de obşte: lasă lucrurile aşa cum au căzut, în nădejdea că timpul va ridica vălul de pe ochii orbiţi. Căutaţi poezia în cenuşa, caldă încă, a Troiei!

...Dar dacă mâna nu scrie, structurile subconştientului continuă să ţeasă ceea ce totdeauna au ţesut, ca şi cum nimic nu se întâmplă afară.

A.Ţ.: Vă cunosc destul de bine ca să nu simt în dumneavoastră o detaşare luminoasă şi transparenţa unui zid de gheaţă fierbinte. Care-i secretul, şi ce ascunde? Intră în mecanismul propriu de autoapărare?
C.D.Z.: Criticul Theodor Codreanu a dat răspunsul corect într-un eseu de mare adâncime şi subtilitate consacrat poeziei mele intitulat Poetica transparenţei. Opunând-o plumbului bacovian, el vede Călătoria spre transparenţă, titlul primului meu volum de poezii, ca pe o anticipare a transmodernismului şi o asociază cu sintagma atât de originală a părintelui Dumitru Stăniloae lumea ca lumen, lumea ca lumină, limba română fiind singura în care numirea lumii poartă în lexemul ei latinescul lumină (lumen) astfel încât căutarea Divinităţii prin străbaterea opacităţilor substanţei nu-i decât o călătorie spre transparenţă. Expresia dumneavoastră gheaţă fierbinte este în acest caz potrivită, deoarece străbătând structurile lumii, transparente deoarece gândul trece prin orice ecranări, el întâlneşte Creaţia Demiurgului. Se cutremură ("îngheaţă") înţelegându-i desăvârşirea, în timp ce îl bucură căldura ("fierbinte") iubirii Sale faţă de Creat.

A.Ţ.: Aţi fost, la vremea cuvenită, premiant?
C.D.Z.: Nu am structură de premiant. Sunt pentru competiţie, dar competiţia nu mi-e simpatică. Am făcut şcoala primară cu mama, învăţătoare în satul Burdusaci, fostul judeţ Tecuci, azi în judeţul Bacău. Mama era o femeie inteligentă, dreaptă şi cu un calm de adâncimi. Colega ei de la şcoală, învăţătoarea Virginia Popa, care îmi era şi mătuşă, avea, invers, o fire subiectivă şi tumultoasă. La absolvirea nu-ştiu-cărei clase, mama a dat premiul întâi colegului meu de bancă, Filipescu Puiu, ceea ce nu m-a afectat câtuşi de puţin. Nu mie, nici fratelui meu, din aceeaşi clasă. Aveam şi noi unul din premii, dar nu pe cel dintâi. Învăţătoarea Virginia Popa s-a făcut foc şi pară, făcându-i mamei reproşuri amare că şi-a nesocotit proprii copii. Mama a răspuns liniştit:
- Să crească ei mari şi să arate lumii că sunt de premiul întâi!

Acasă însă, am surprins-o spunându-i tatei:
- Mor, că n-am copii ambiţioşi!

Într-adevăr, nu ştiam, cum nu ştiu nici astăzi, ce-i ambiţia. Înţelegeam perfect că un coleg mi-e superior, dar nu mă tulbura prea mult, ba, dimpotrivă, îl admiram.

Mult mai târziu mi-am dat seama că nu parcurgeam linia dreaptă a înţelegerii cu viteza şi concentrarea pe care şi le dorea mama, genul trenurilor mono-rail japoneze, dar eu înaintam nu linear ci în spaţialitate, ceea ce presupune o încetineală legitimă şi o risipire proprie parcurgerii unei structuri şi nu a unei linii. Aşa am rămas până astăzi.

În liceu n-am fost premiant, însă aici am făcut saltul intelectual şi cărturăresc, chiar mai mult decât în facultatea ce avea să urmeze. La Facultatea de Medicină am fost premiant din cei şase ani, în patru. Nu în anul întâi, fiindcă mă istovise concursul de admitere la patru facultăţi, luat la toate (Planificare, Conservator, Mecanică şi Medicină), şi în anul şase, deoarece, devenind încă din anul cinci intern prin concurs şi având obligaţia de a lucra de dimineaţa până seara la clinică, nu puteam satisface perfect stagiile studenţeşti, care mergeau înainte. Câţiva "profesori ai vremurilor noi", care nu fuseseră la vremea lor interni şi erau îmbibaţi de resentimente faţă de forma de elitism pe care o vedeau în internatul clinic, răspundeau absurd justificărilor mele:
- Nu vreau să ştiu!, şi-mi scădeau automat notele cu un punct sau două...

A.Ţ.: Au existat în viaţa dumneavoastră întâlniri esenţiale? V-au oferit acestea şi modele?
C.D.Z.: Despre o întâlnire esenţială am vorbit deja. Cred că a fost unica. Oameni model am întâlnit, dar nu mi i-am luat de model. N-am imitat pe nimeni, n-am imitat nimic. Am vrut să imit un singur lucru: scrisul lui Mihail Sadoveanu, căruia i-am citit cu pasiune întreaga operă. Eram elev când, la Casa Naţională "Stroe Belloescu" din Bârlad, conservatorul pinacotecii, sculptorul Dimitrie Tarază, înjghebase chiar în muzeu o masă pe care să-mi fac lecţiile, ca să nu mai urc până în deal la gazdă, în cartierul Rai. A sprijinit-o de peretele pe care se aflau expuse, printre altele, portretul Călugărul Nectarie de Nicolae Grigorescu, reprezentându-l pe tatăl lui A. Vlahuţă, în vârstă de 102 ani, retras la Mânăstirea Agapia, şi un manuscris al lui Mihail Sadoveanu, pe care l-am identificat mai târziu în volumul Oameni din lună. Mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut să scriu întocmai. Eşec total! Era horbota măruntă a unui scris de om meschin, dar o horbotă splendidă. N-am izbutit, pe semne fiindcă nu mi-e proprie micimea. A ieşit cu totul altceva, nici pe departe ceea ce vroiam. Cel care îl apăra pe Sadoveanu de imitaţie se afla în mine însumi, probabil ca să rămână numai la opera lui pură, cunoscută în întreaga ei vastitate.

Am de făcut o observaţie. Mi s-a mai pus problema modelelor, făcându-se aluzii la mimetism. Cred că revenirea acestor întrebări porneşte de la o falsă legătură ce se poate face între traducerea de poezie şi poezia mea proprie. Ele sunt lucruri separate. Merg în paralel, îşi pot împrumuta experienţă sub forma măiestriei artistice, dar nu se determină reciproc. Nu putem spune că admirabila traducere din germană în franceză a baladei Lenore de Bürger făcută de către Gerard de Nerval a determinat în vreun fel excelenta poezie a lui Nerval însuşi, El Desdichado, să zicem, după cum nu putem spune că aceeaşi baladă Lenore, în minunata traducere românească a lui Şt. O. Iosif a hotărât în vreun fel apariţia, iarăşi să zicem, a capodoperei iosifiene Doina (Se tânguiesc / Tălăngi pe căi...)

A.Ţ.: Ce regretaţi că n-aţi făcut în viaţă?
C.D.Z.: Nu sunt septuagenarul plin de regrete. Totuşi, regret că n-am făcut mai mult bine, regret că nu mi-am cultivat înzestrarea muzicală şi în acest sens îmi pare rău că nu m-am dăruit ascezei unui instrument muzical; regret că n-am muncit mai mult şi că am sporit câmpia uscată a pierderii de vreme şi câte şi mai câte.

Şi regret că n-am comunicat mai mult cu fiinţele pe care le-am iubit sau pe care le-am admirat. Dar sunt bucuros că-mi dau seama de ceea ce merită să fie regretat pe lumea asta. Regretul e bogăţia pe care mi-o aduce pierderea.
 

Viaţa medicală, XXI, 22 (1012),p. 11, 27 mai 2009

Interviu preluat din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011