Trăiesc cu teama ratării, trăiesc cu teama morţii

Proaspăt absolvent de regie de teatru, Bogdan Guţu se acceptă şi se consideră un ciudat, are însă şi o temere; aceea de a nu deveni un ratat al societăţii. Mai mult decât atât, prin intermediul acestui interviu, am aflat şi modul său de lucru cu actorii. Un singur lucru este cert: îi place un fel de disciplină, dar pledează foarte mult pentru schimbarea continuă. Actorul la repetiţiile lui trebuie să aibă şi un psihic suficient de puternic pentru a rezista neprevăzutului. Un interviu despre temeri, mod de abordare, surse de inspiraţie şi nu numai...

(Bogdan Guţu la vernisajul expoziţiei sale de pictură - detalii aici)

Lavinia Lazăr: Drumul tău spre regia de teatru a venit ceva mai târziu. Mai întâi ai început cu teatrologia.
Bogdan Guţu: Drumul meu spre regie... e lung şi sinuos. Nu a început cu teatrologia. A început cu medicina, ulterior cu dreptul, apoi cu jurnalismul, apoi cu încercarea eşuată de a face film şi într-un final s-a ajuns la teatrologie. Mi-a prins bine perioada de la teatrologie, dar m-am plictisit repede, m-am plictisit după câteva luni. Mă simţeam pe scenă. A fost o frică, a fost o teamă. Credeam că toate chestiile astea sunt un blestem. Credeam că sunt un blestemat de soartă.

L.L.: Te consideri un blestemat al sorţii?
B.G.: Mă consider un ratat suprem.

L.L.: De ce regie de teatru şi nu regie de film?
B.G.: După cum spuneam, am cochetat cu regia de film. Cred că e un joc al destinului.

L.L.: Crezi în destin?
B.G.: Încep să cred. Zilele astea mă gândeam dacă sunt mulţumit.

L.L.: Şi?
B.G.: Sunt pe deplin mulţumit. Practic, primele mele forme de manifestare artistică aveau de a face cu teatrul. Încă de mic copil simţeam asta. Înainte să descopăr scrisul sau desenul sau pictura, eu mă jucam de-a teatrul.

L.L.: Cum te jucai de-a teatrul?
B.G.: Fără să ştiu, fără să am habar. E o chestie paradoxală pentru că primul spectacol l-am văzut târziu, undeva la douăzeci de ani, aici în Iaşi: Hecuba regizat de Mihai Măniuţiu. M-a captivat în aşa fel încât încercam să gândesc paşii următori, cumva încercam să gândesc regizoral văzând spectacolul. Îmi spuneam că aşa ceva trebuie să fac şi eu, dar fără să ascult de cineva. Până atunci habar nu aveam că există teatrul. Îmi aduc aminte că eram în şcoala generală şi veneau tot felul de trupe particulare. Practic, eram obligaţi să luăm biletele alea şi eram bucuroşi că nu mai mergem la ore. Eu am mers o singură dată şi m-am simţit vinovat că era gălăgie în sală. Atunci am zis că nu merită să iau parte la aşa ceva, la dezastrul ăla, la hărmălaia aia.

L.L.: Asculţi de cineva când faci teatru?
B.G.: Nu ascult de nimeni.

L.L.: Să ne amintim un pic de copilăria ta...
B.G.: Am fost tocilar şi vagabond, ulterior tocilar, din nou vagabond. Sunt între extreme şi mă ajută aventurile mele de pe stradă. Nu am avut o copilărie fericită. Eram o fire destul de solitară.

L.L.: Prietenii tăi erau...?
B.G.: Prietenii mei erau tot timpul vagabonzii ăia cu zece, douăzeci de ani mai mari ca mine. Mă protejau şi mă simţeam răsfăţat. Aşa puteam comunica cu societatea, cu cei de vârsta mea nu găseam subiecte comune, deci nu comunicam cu ei.

L.L.: Din ce moment al copilăriei tale aveai ideile astea uşor ciudate care în viitor au stârnit şi polemici? Recunoaşte că eşti controversat.
B.G.: Probabil. Nu mai ştiu care a fost momentul de la care a pornit totul. Ce-i drept, eram ciudăţel. Toţi prietenii îmi reproşau lucrul ăsta. Aproape toţi colegii şi profesorii îmi ziceau la unison: bă, eşti ciudat, eşti o persoană greu de înţeles. Deja eram o "marcă înregistrată". Recunosc că mă regăsesc în ciudăţenii şi le caut, caut ineditul, caut să ies din tipare. Nu e o chestie forţată, e mai mult ca o nevoie, ca o necesitate de a mă simţi util. Am momente în care mă urăsc pentru că sunt prea cuminte şi prea normal.

L.L.: Ţi-am urmărit proiectele din cadrul Facultăţii de Teatru din Iaşi. Mai degrabă, se bazează pe experimente.
B.G.: Da, clar. Dincolo de toate, în toate cărţile în care le citim noi regizorii, teoria teatrală, personalităţi precum Stanislavski, Meyerhold, Brecht arată că teatrul e pe făcutelea. Îl descoperi făcând, îl descoperi din accident şi de cele mai multe ori din accidente se nasc lucrurile cu adevărat interesante şi utile.

L.L.: Păstrezi accidentele?
B.G.: Nu le păstrez neapărat, mai degrabă le nuanţez şi construiesc în jurul lor. E greu să reproduc o acţiune spontană. E aproape imposibil, oricât de mult ne-am chinui noi să ne (re)întoarcem la lucrul extraordinar pe care îl descoperim din greşeală, e greu să-l reproducem identic. Ceea ce pot face eu cu echipa e să căutăm o formulă asemănătoare prin care să redăm ce-am văzut şi ce-am simţit noi acolo. Îmi pare rău că foarte mulţi spectatori nu sunt acolo să vadă cum se naşte actul artistic.

L.L.: Ţi-ai dori să asiste spectatori la repetiţiile tale?
B.G.: Nu am zis niciodată nu publicului atâta timp cât tac. Până la urmă, sunt nişte reguli simple. Nu trebuie să-i deranjăm pe cei care lucrează şi nici eu nu-i deranjez.

L.L.: Ce mai contează când lucrezi, în afară de corpul actorului?
B.G.: Vocea. Am avut probleme mari şi încă consider că sunt probleme şi nu doar pentru studenţii din facultate, nu doar pentru actorii de aici din Iaşi, ci pentru întreaga masă actoricească din ţară. O replică spusă prost cu o tonaliate greşită mă poate scoate din convenţie şi mi se întâmplă deseori ca spectator de teatru să fiu scos din convenţie şi e usturător.

L.L.: În timpul spectacolului, la vreo premieră de-a ta te-ai gândit să intervii?
B.G.: M-am gândit. De acum, nu cred că o să mai vreau să particip vreodată în viaţa mea la premieră tocmai din cauza asta. E ca şi cum mi-aş purta biciul în mână şi m-aş autoflagela. E fix un soi de autoflagelare. Ştiu că nu pot interveni şi mă consum în interior. Prefer să stau deoparte de momentul respectiv. Recunosc că îi fac pe actori să devină într-un fel sau altul dependenţi de mine şi ei îmi simt lipsa; s-a observat lucrul ăsta de foarte multe ori.

L.L.: Ai momente în care desfiinţezi actorul / renunţi la el în favoarea altuia?
B.G.: Depinde, depinde de situaţie. Uneori, desfiinţez tot, alteori construiesc în jurul personalităţii lor, alteori desfiinţez ca să deconstruiesc, construiesc ca să desfiinţez.

L.L.: Îţi place să te joci cu minţile lor?
B.G.: Nu vreau să fiu răutăcios. Nu pot să zic că-mi place să mă joc cu minţile lor. Îmi place să construiesc cu mintea lor. De aceea, lucrez tot timpul cu ei pentru că accept opiniile şi sugestiile lor, dar de cele mai multe ori opiniile şi sugestiile mele contează, dar asta nu înseamnă că zic nu la o idee bună.

L.L.: Totuşi, care e metoda ta standard de lucru?
B.G.: Nu ştiu dacă e o metodă standard. Nu aplic nici o metodă, nici un sistem. Pot să zic că sunt adeptul Meyerhold, dar la lucru aplic mai mult Stanislavski. Încerc să iau de peste tot. Eu cred în regula universală a teatrului: teatrul e sugestie şi teatrul e convenţie. Plecând de la astea două lucruri, conştientizez faptul că orice e posibil.

L.L.: Ce înseamnă posibilul pe scenă?
B.G.: M-ai încuiat la întrebarea asta. Înseamnă tot, înseamnă fantezie, magicul, neaşteptatul, viul. Cred că mai degrabă viul, neprevăzutul.

L.L.: Inspiraţia ta vine din...?
B.G.: Mă inspir din eşecuri. Tot timpul mă inspir din eşecuri şi uneori le caut, mi le autoinduc. Trăiesc constant mai mult din eşecuri decât din succese. Atunci când am parte de un eşec meditez asupra lui ceva mai mult decât atunci când am o reuşită. Mă inspir din eşecuri atunci când lucrez, mă inspiri din propriile eşecuri teatrale.

L.L.: Pentru modul tău de lucru, trebuie un actor anume?
B.G.: Ar trebui să fie pregătiţi psihic. Foarte mulţi cedează. Ei trebuie să fie conştienţi de faptul că din punctul meu de vedere nu există individualităţi şi eu nu lucrez cu individualităţi. Am observat asta la studenţi, de aceea prefer uneori un actor mediocru, dar muncitor, unui actor talentat, genial, înzestrat de la natură.

L.L.: Capriciile tale în lucru cu actorii?/ Care sunt tabieturile tale care te fac să construieşti pe scenă?
B.G.: Nu accept să-mi întârzie la repetiţii, nu accept să-mi vorbească în timpul repetiţiilor, nu accept să-şi dea cu părerea în timpul lucrului, uneori nu accept nici relaţii amoroase între colegi pe scenă deoarece mi se par dăunătoare în construcţie. Mai ales tinerii actori nu pot să facă diferenţa între lucrul propriu-zis şi viaţa personală şi nu neapărat că se blochează pe ei, dar îşi blochează partenerul şi nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu le permit actorilor să vină băuţi sau drogaţi la repetiţii pentru că le dăunează. În mod normal, nu le-aş permite nici după repetiţii, dar nu pot interveni în viaţa lor personală.

L.L.: S-a întâmplat să îi afecteze relaţiile amoroase pe scenă?
B.G.: Da. Cu toate că eram conştient de lucrul ăsta, l-am aplicat tocmai ca să mă conving în totalitate. Ideea asta care funcţionează teoretic, practic stă tot aşa. Nu funcţionează. Nu se pot debarasa. Sunt cupluri celebre în actorie care funcţionează, dar la actorii tineri nu le accept. Îmi place ca actorul să fie viu pe scenă, nu îi cer actorului să ştie textul la perfecţie, nu îi cer să-mi facă nu ştiu ce exerciţii de gimnastică complicate, îi cer doar să caute viul, să caute spontanul. Uneori, îi cer să uite că există text, să uite chiar şi de personajul lui, uneori, îi cer să fie el.

L.L.: Le ceri ce-i mai greu: să fie ei...
B.G.: Într-adevăr, e greu. Am observat că au hiba când încep să-şi construiască personajul, aduc instant o mască, o mimică, un fel de a vorbi, un fel de a merge şi mi se pare forţat. Mie mi se pare că lucrurile nu trebuie să vină brusc, forţat, din asta derivă neveridicul. Asta nu înseamnă că într-un teatru trebuie să fii neapărat veridic, dar trebuie să fii natural în artificialitate şi asta se vede, când lucrurile nu au doza de spontaneitate sau când nu au nebunie scenică.

L.L.: Ce înţelegi prin nebunie scenică? O aplici în "laboratoarele" tale?
B.G.: Dezinhibare totală. Fiecare repetiţie e un laborator. Nu ştiu dacă e de bine sau e de rău, dar nu pot să citesc Munca actorului cu sine însuşi de Stanislavski şi să mă întorc la repetiţii să le zic actorilor acum avem schiţa asta, după aia facem aşa. Îmi place să-i surprind, îmi place să nu-i las să creadă sau să se cramponeze în ideea fixă a personajului pe care şi-o creează unii pentru că o reprezentaţie nu seamănă cu alta, o zi nu seamănă cu alta. Trebuie să fie pregătiţi pentru a primi noul, să fie conştienţi tot timpul că sunt într-o perpetuă schimbare şi cred că de aici vine şi sursa viului. Recunosc că sunt fixist, am o fixaţie pe ideaa asta a teatrului făcut în jurul mesei şi a scaunului. Eu unul nu o aprob. Actorul poate să stea pe scaun în jurul mesei, dar prefer să mi se mai urce şi pe masă la un moment dat.

L.L.: Îţi place actorul revoltat?
B.G.: Da.

L.L.: Cum îţi alegi tu temele?
B.G.: E foarte simplu. Citesc un text şi nu contează dacă e dramatic sau e comic sau orice altă subspecie a teatrului, dacă mă face să râd cel puţin pentru o secundă, lucrez pe el. În rest, sincer, mă surprind şi pe mine, adică acasă îmi fac temele, dar nu caut niciodată să insist, nu caut niciodată să fixez nimic. Accept ideile actorilor, dar le nuanţez, le trec prin filtrul meu deoarece consider că e mai bine aşa. Universul lor trebuie adaptat la universul meu şi nu există un compromis în meseria asta. Am probat pe propria-mi piele ideile din exterior în spectacole şi nu au ieşit niciodată bine, ele trebuie să pornească de la aceeaşi sursă. Oricum, mă folosesc de orice, mă folosesc şi de întâlnirea cu femeia de serviciu de pe scară, profit de orice văd. Orice văd este al meu, orice ideea pe care o aud, o preiau şi devine a mea, nu las nimic.

L.L.: Am remarcat că eşti interesat de fizicalitate datorită studiilor tale asupra lui Artaud şi asupra lui Grotowski. De ce te regăseşti mai mult în aceste două stiluri?
B.G.: Artaud, Grotowski, Meyerhold, mai degrabă. Nu-mi place să văd că stau la masă şi nu fac nimic. Cred că vobesc pe limbajul generaţiei mele.

L.L.: Care-i limbajul generaţiei tale?
B.G.: Noi, ăştia tineri ne plictisim repede, nu aveam timp să stăm să medităm prea mult la subînţelesurile tăcerii. Mă pun în postura spectatorului care vrea să vadă acţiune, care vrea să se simtă tot timpul implicat în ceea ce vede. Mişcarea dusă la extrem îi ţine acolo, activează în mine ca privitor resorturile care mă fac să fiu atent, să las deoparte telefonul şi să mă uit la ce fac ăia pe scenă. Binenţeles, că lucrul ăsta trebuie şi contrabalansat cu momente de repaus şi sunt mai mult decât necesare, dar ideea asta de a face un teatru realist care imită natura mi se pare un pic depăşită. Ştim că teatrul înseamnă sugestie şi înseamnă imitaţie şi oricât am încerca noi să imităm fenomenele naturii, nu o să reuşim niciodată să le reproducem. În teatru, ne putem permite să dilatăm timpul, să dilatăm spaţiul sau să-l comprimăm, binenţeles păstrând acei piloni de rezistenţă ai sugestiei care ne sugerează, să ne menţină în convenţia poveştii respective. Ca şi exemplu, dacă vreau să aduc pe scenă o zi toridă de plajă, pot să aduc pe plajă toate năzbâtiile pământului, dar trebuie totuşi să-i las nisipul să se înţeleagă că e o plajă.

L.L.: Eşti un adept al simbolurilor?
B.G.: Da, le folosesc deseori în exces şi nu ştiu dacă-i neapărat ortodox, dar într-adevăr sunt pasionat de ideea misticului şi a ritualului şi a cultului. Consider că ceea ce facem noi nu e cu mult diferit cu ce se petrece într-o biserică sau într-o sinagogă.

L.L.: Cât de mult ai să mai apelezi la stilurile regizorilor amintiţi?
B.G.: Cred că mult timp de acum încolo, până o să-mi descopăr propriul meu drum, propriile mele soluţii şi mi-ar plăcea să cred că tot ceea ce am lucrat şi am experimentat cu actorii să le fie de ajutor colegilor ce vin după mine.

L.L.: Dacă nu exista regia, ce erai?
B.G.: Eram un ratat al societăţii. Trăiesc cu teama ratării, trăiesc cu teama morţii. Mă urmăresc constant friciile astea. Orice vine din interior, devine productiv dacă îţi doreşti. Eu nu fac diferenţa între bine sau rău, frumos sau urât, pentru mine totul e un tot.