Theo Marton este cunoscut publicului târgumureşean de 13 ani în calitate de actor şi co-fondator al Teatrului 74 din Bastionul Măcelarilor. Pe scena micului teatru independent s-a remarcat în spectacole de Cristi Juncu şi Theodor-Cristian Popescu, dar a activat o perioadă şi la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, de unde s-a retras din cauza ineficienţei instituţiei la acea vreme.
După un proiect amplu, realizat cu fonduri europene, la Teatru 74, Theo Marton s-a retras pentru câţiva ani din lumea artistică, pentru a reveni apoi în forţă atât în calitate de actor angajat la Compania Liviu Rebreanu, cât şi de actor de film în lungmetrajul Secretul fericirii, bazat pe piesa de teatru omonimă de Alexandru Popa. Deşi a figurat şi pe afişul filmului Billion Star Hotel, în regia lui Alecs Năstoiu, rolul din Secretul fericirii, alături de Vlad Zamfirescu (care semnează şi regia) şi Irina Velcescu, l-a adus în prim-plan la nivel naţional. Carismaticul actor este interesat şi de regia de teatru şi, după montarea piesei Almost, Maine, de John Cariani la Teatrul de Nord din Satu Mare şi The Break of Noon, de Neil LaBute, la Teatru 74, a revenit pe scena din Bastionul Măcelarilor cu regia spectacolului Semnale disperate către planeta Pluto de Elise Wilk, producţie a Teatrului 3G, a cărei premieră a avut loc în 6 noiembrie 2018.
Andrei Vornicu: Ce reacţii ai primit pentru filmul Secretul fericirii din partea prietenilor şi a cunoscuţilor?
Theo Marton: Bune şi foarte bune. Surpriza mare cred că a fost scenariul în sine şi faptul că povestea asta are doar trei actori, care sunt prezenţi pe ecran timp de o oră şi jumătate. Sunt mulţi oameni care au văzu trailerul şi au fost foarte surprinşi de calitatea filmului.
A.V.: Cum a fost să vezi filmul pe marele ecran pentru prima dată? S-a întâmplat la TIFF 2018?
T.M.: Prima oară când l-am văzut într-o sală de cinema a fost la TIFF 2018. Nu mai văzusem o variantă montată decât cu un şi ceva înainte şi am uitat suficient din poveste încât să mi se pară din nou captivant ce se întâmplă acolo. Şi, da, au fost nişte lucruri care m-au surprins şi atunci, la TIFF. Pe de altă parte, e una să vezi pe un ecran mic un film şi alta e să îl vezi la cinema. Acuma toată lumea are acasă câte un Home Cinema şi ne uităm la filme, suntem comozi şi nu mai vrem să mergem la cinematograf, dar senzaţia e cu totul şi cu totul diferită. Ieri seara am fost la cinema şi am constatat acelaşi lucru. Oricât de bun ar fi ecranul tău de acasă, e totuşi mic, iar filmele sunt făcute să fie văzute pe ecran mare.
A.V.: Crezi că ţine de un fel de ceremonial momentul când intri într-o sală de cinema, alături de persoane necunoscute, şi vă integraţi în aceeaşi atmosferă?
T.M.: Da. Pentru noi, actorii care am jucat în film, e interesată reacţia publicului, să îi vezi, să îi auzi, să-i simţi. Cu atât mai interesant e să nu ştie cineva că eşti în sală, să fii incognito acolo.
"Poate că ăsta e secretul, să simţi că n-ai nimic de pierdut, dar totodată să fii acolo cu ce-ai mai bun"
A.V.: Care au fost cele mai frecvente reacţii pe care le-ai surprins la public? Râdea, era emoţionat, pus pe gânduri?
T.M.: Cred că filmul te poartă, asta e calitatea lui. Începe în glumă şi ai senzaţia că o să fie un film uşurel, după care lucrurile se schimbă şi simţi, cel puţin asta am păţit când am citit scenariul pentru prima oară. Am simţit că e ceva în spate, se simte o intenţie, dar e bine ascunsă din scriitură, şi surpriza funcţionează de fiecare dată, întorsăturile de situaţie funcţionează, şi lumea merge cu ele.
A.V.: Cum ai intrat în echipa filmului?
T.M.: Am citit pentru prima oară textul şi mi s-a cerut un feedback. Mi s-a propus iniţial să joc şi m-am bucurat foarte tare, pentru că eu nu mă împac foarte bine cu castingurile. Am emoţii mai mari decât ar trebui să am şi poate că oamenii de-acolo nu au mereu răbdarea şi timpul ca emoţiile alea să treacă. Eşti judecat prin prisma timpului pe care l-ai alocat în perioada respectivă, eşti evaluat dacă te potriveşti sau nu te potriveşti pentru scenariul respectiv. Ulterior m-a sunat Vlad şi mi-a zis că o să facă un casting şi în momentul ăla am fost aproape sigur că nu îl iau, la fel ca alte castinguri pe care consider că le-am picat cumva şi din vina mea. Dar cred că am avut o zi bună. Poate că ăsta e secretul, să simţi că n-ai nimic de pierdut, dar totodată să fii acolo cu ce-ai mai bun. Am fost sunat ulterior şi mi s-a spus că am luat castingul.
De-acolo a urmat un drum destul de lung până să vedem filmul. Au fost undeva la două luni şi jumătate de repetiţii zilnice, care au reprezentat un moment de bucurie. Cel puţin aşa mi-am închipuit mereu că se fac filmele, fiind vorba şi de un film în care sunt trei oameni şi decor unic. Dacă actorul nu funcţionează, dacă nu e prezent în situaţie, dacă situaţiile nu sunt bine desfăcute, rişti să n-ai la ce să te uiţi. Cred că asta a fost bucuria cea mai mare, că am repetat, că am stat, am desfăcut, am discutat, şi în momentul când am ajuns pe platou ştiam foarte bine cu toţii ce-avem de făcut. De-acolo a fost cumva uşor. A fost un lucru aşezat, n-au fost crize de lucru majore.
A.V.: Ai avut o chimie bună cu colegii de platou?
T.M.: Da. După două luni şi jumătate ajungi să te cunoşti foarte bine cu nişte oameni.
A.V.: Îi ştiai şi înainte? Sau cel puţin pe Vlad.
T.M.: Îi ştiam pe amândoi.
A.V.: Cum a fost să lucrezi cu Vlad care a jucat alături de tine şi, în acelaşi timp, era regizorul lungmetrajului său de debut? A implicat nişte dificultăţi tehnice sau de altă natură?
T.M.: Nu. Singurul lucru care a fost neobişnuit faţă de alte filme e că exista acea pauză după fiecare dublă, în care vedeam materialul, iar Vlad ne-a lăsat să vedem alături de el ce se înregistra după fiecare dublă. În rest, Vlad s-a achitat foarte bine într-o situaţie grea, în care avea de făcut două lucruri. Era şi subiectiv faţă de el, ca interpretare, şi în acelaşi timp trebuia să ţină şi povestea. Dar şi aici antrenamentul lui de două luni şi jumătate a fost important. La un moment dat, era ora 4:30 dimineaţa şi am aţipit: aia era ora critică, fiindcă filmam noaptea, iar în jurul orei 4 se instala un somn de care nu mai puteai să scapi. Şi am aţipit acolo, cât s-au schimbat luminile, şi m-am trezit când s-a dat Motor. Atunci a fost una dintre puţinele dăţi în care am înţeles cât e de important să ştiu atât de bine textul încât să nu fie nevoit să zic stop. Ştiam ce aveam de făcut, ştiam textul ca trezit din somn (râde).
Alături de Vlad Zamfirescu şi Irina Velcescu în filmul Secretul fericirii
A.V.: E o veche dorinţă a ta să joci în filme. Cum a fost să se concretizeze acum acest rol important, crezi că a fost cel mai oportun moment în cariera şi în viaţa ta?
T.M.: Am avut senzaţia că a venit de la sine, natural. Mai ales în tinereţe, când aveam 25-26 de ani, îmi doream foarte tare să joc în film şi, pentru că nu mi se întâmpla, am decis să regizez un scurtmetraj (Trei zile, n.r.). A pornit şi dintr-o frustrare şi dintr-o dorinţă şi o nevoie foarte mare de a face asta. A fost o joacă în care, din fericire, au crezut şi mulţi dintre colegii mei, fiindcă producţia a avut o distribuţie destul de mare. După aceea, am mai făcut film, dar niciodată un rol atât de mare, în care să stau atât de mult timp în faţa camerei. Multe dintre scene sunt în prim-plan, unele în gros-plan şi altele în plan mediu. Zici că eşti acolo aproape tot timpul.
A.V.: Tu ai găsit un secret al fericirii tale?
T.M.: Nu cred că putem pune atât de clar degetul pe starea de fericire. Sunt momente în care ceva din fiinţa noastră vibrează altfel, vibrează pe o notă poate puţin mai sus. Dar cred că e ceva fals în vânătoarea asta. Primul lucru la care mă gândesc e echilibrul. Fericirea, dacă ar fi să o punem la locul ei în mod corect, ar trebui să fie o stare care să funcţioneze pe termen lung, pe o distanţă puţin mai mare, să nu fie doar ca o lumină care se aprinde şi se stinge. Cred că fiecare îşi găseşte modul lui de a funcţiona, nu e o reţetă pe care să o poţi vinde. Ar fi fost simplu altfel, am fi avut foarte mulţi oameni fericiţi.
"Dacă găseşti oamenii în jurul tău cu care să te bucuri de ce faci, n-ai cum să nu reuşeşti"
A.V.: Pe tine ce te bucură în viaţă, care sunt satisfacţiile pe care ţi le produce existenţa de zi cu zi?
T.M.: În ultima vreme, oamenii.
A.V.: Ai avut parte de întâlniri semnificative?
T.M.: Da, dar întâlnirile astea semnificative ce înseamnă, să cunoşti un anume regizor, să descoperi un coleg? Nu, oamenii sunt tot timpul în jurul nostru. Poţi într-un fel să te redescoperi, să te vezi constant în ce-i în jurul tău. Dacă accepţi mai uşor ce se întâmplă cu tine, atunci cumva te împaci cu lumea în care trăieşti, nu vezi doar părţile rele sau pe cele foarte bune.
A.V.: A fost un interval de mai mulţi ani în care nu ai jucat deloc, dar ai revenit în forţă pe scena Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Ce s-a întâmplat în tot acest timp şi cum a decurs revenirea ta la actorie?
T.M.: Am investit foarte multă energie în Teatru 74. Au existat perioade mai complicate, la care nu m-am aşteptat. Mi-am dorit foarte tare să dezvoltăm conceptul de teatru independent şi am investit mult timp din viaţa noastră şi multă energie lucrând la proiectul ăsta. A existat o perioadă mai specială în momentul în care am reuşit să accesăm nişte fonduri europene. Atunci ne-am zis că, în sfârşit, România a ajuns acolo unde ar fi trebuit să fie, să recuperăm puţin din decalajul pe care-l avem faţă de alte ţări şi în mentalitate, şi financiar, din toate punctele de vedere. Dar tot atunci am simţit o dezamăgire mare când am simţit că suntem, ca ţară, ca o frunză-n vânt, pentru că ne lipsesc profesioniştii, ne pleacă afară şi ne e greu în continuare. Mi-a luat o vreme să accept asta. Dar e un timp pe care l-am folosit altfel.
A.V.: Ce-ai făcut în perioada asta?
T.M.: Am făcut administraţie (râde). În principal, deconturi şi proiecte.
A.V.: Ţi-a fost greu să îţi reintri într-un ritm creativ?
T.M.: Cred că da. Organismul tău se modifică. Cinci ani de zile de prezenţă scăzută pe scenă se simte. E un fel de antrenament pe care trebuie să-l ai. Corpul tău şi mintea ta trebuie să fie pregătite pentru asta. Dar, ca orice sport, dacă vrei să revii, cred că la un moment dat reuşeşti.
A.V.: Te consideri în prezent într-o perioadă bună a vieţii tale? Eşti acolo unde ţi-ai dorit să fii?
T.M.: Nu ştiu dacă mai bună, dar reuşesc să fac multe dintre lucrurile pe care îmi doresc să le fac şi astea sunt legate de partea în care sunt mai implicat în zona artistică decât în cea administrativă. Dar nu regret nici o secundă că am făcut munca aia.
A.V.: Care ar fi următoarea ta mare dorinţă pe care vrei să o împlineşti?
T.M.: Nu mai pot să pun problema aşa. Cred că asta funcţionează într-o anumită perioadă a vieţii când îţi doreşti să fii cunoscut. Poate în studenţie visam să devin un actor cunoscut, dar mi-am dat seama că nu e vorba despre asta, şi destul de repede mi-am dorit să fiu mai degrabă un actor bun, util proiectelor în care joc. Ăsta e şi motivul pentru care n-am plecat niciodată prea mult timp din oraşul ăsta. Poate că eşti mai vizibil în altă parte, dar nu despre asta e vorba. Dacă găseşti oamenii în jurul tău cu care să te bucuri de ce faci, n-ai cum să nu reuşeşti.
"Dacă noi punem preţ pe munca noastră, eu cred că asta se simte imediat, şi publicul reacţionează"
A.V.: În intervalul în care ai stat departe de lumea artistică, crezi că s-au mai remediat lucrurile?
T.M.: A existat o perioadă în care lucrurile nu funcţionau deloc bine la Teatrul Naţional Târgu Mureş. A fost perioada în care am plecat. Dar, da, schimbări sunt, multe. Trebuie să le vedem şi pe alea. Câteodată prea privim doar către locul în care vrem să ajungem şi uităm să ne bucurăm de ce e bun în jurul nostru, de ce se construieşte corect, de ce se schimbă în bine. În momentul de faţă, la Teatrul Naţional Târgu Mureş simt că proiectele au importanţă, au miză, că lumea contează, că faci parte dintr-o echipă care se duce într-o direcţie. Aici trebuie să recunosc că începând cu Gáspárik Attila, cu Alina Nelega şi continuând cu Nicu Mihoc sunt nişte oameni care au investit în direcţia asta, şi se simte. Se simte şi în trupă, se simte şi în spectacole.
A.V.: Crezi că publicul a conlucrat cu aceşti oameni care au încercat să aducă nişte schimbări benefice în comunitatea locală?
T.M.: Publicul e barometrul real în toată ecuaţia asta şi el întotdeauna-ţi spune. Doar într-un anumit management, de care nu vreau să-mi aduc aminte, publicul nu conta, părerea publicului nu conta şi faptul că oamenii nu veneau la teatru era vina lor. Publicul îşi doreşte să iasă din casă. Câtă vreme o să se uite la televizor? Mai merge la un concert, mai iese la un pahar. Mai departe ce faci? Dacă au spectacole bune la teatru, o să le evite? Nu cred. Dacă noi punem preţ pe munca noastră, eu cred că asta se simte imediat, şi publicul reacţionează. Dovadă vie.
A.V.: Ce crezi că încă lipseşte Târgu Mureşului la nivel cultural sau ce poate fi îmbunătăţit?
T.M.: Cred că mai trebuie să ardem cumva o etapă. Trebuie să existe un fel de consens, să putem să acceptăm un pic mai mult din diferenţele care există între noi, între oameni care fac lucruri diferite, chit că vorbim de un teatru mai mic sau mai mare sau de un ansamblu, să putem să acceptăm că suntem diferiţi, fiindcă atunci suntem mult mai bogaţi şi ne şi înţelegem. Atunci toate se lipesc ca un puzzle.
A.V.: Crezi că teama de competiţie reprezintă această sursă de tensiune?
T.M.: Nu cred că ar trebui să fie. Nu văd cum, de exemplu, un teatru precum Teatru 74 ar putea să concureze Teatrul Naţional. Cred că, dimpotrivă, poate că într-o zonă ca aceasta, în care se face un altfel de teatru, publicul care vine aici va merge şi la Naţional sau invers, fiindcă sunt curioşi. Poate că sălile au un specific diferit. Poate că asta împinge un spectacol de teatru într-o altă direcţie şi cred că din asta poate profita toată lumea. De-asta nu văd de ce la un moment dat să nu putem trece peste absolut toate diferenţele. Eu cumva sunt mândru: dacă stăm să ne uităm la câte spaţii culturale există la Târgu Mureş, raportat la numărul de locuitori, cred că numai la Bucureşti mai există aşa ceva. Cred că e un lucru de care trebuie să fim mândri şi care ţine un ecosistem sănătos, pentru că ne aducem aminte de perioada în care nu funcţionau deloc bine lucrurile la Teatrul Naţional şi Teatru 74 era un fel de barometru, un teatru care cu foarte puţini bani reuşea să facă nişte spectacole care participau la FNT şi la toate festivalurile importante din ţară şi care trăgea un semnal de alarmă că se întâmplă ceva, şi asta fără ca Teatru 74 să-şi fi dorit vreodată să facă concurenţă. Repet, nu cred că ai cum să faci concurenţă unui teatru de repertoriu cu 2-3 săli, având o trupă permanentă angajată.
A.V.: Am vorbit mult despre perspectiva ta ca actor, dar ai trecut de partea cealaltă şi ai pus în scenă piesa Semnale disperate către planeta Pluto de Elise Wilk. Cum s-a produs tranziţia către regie şi de ce ai ales acest text?
T.M.: Dacă e să fiu cinstit, întotdeauna am cochetat cu ideea de a face un pic de regie, pentru că în anumite momente în viaţa ta poate că nu se întâmplă unele lucruri, aşa că mai bine le provoci, aşa cum s-a întâmplat cu filmul de scurtmetraj, cum s-a întâmplat cu documentarele, simţi nevoia de a te dezvolta şi poate că în jurul tău, într-o anumită perioadă e o acalmie cu care nu eşti de acord, şi atunci lucrul ăsta te ajută cumva. În urmă cu doi ani am început masteratul de Regie la Universitatea de Arte din Târgu Mureş. Mi-am luat un pic de timp pentru mine în perioada aia, pentru că ştiu foarte bine din prisma experienţelor trecute că meseria asta are şi n-are de-a face cu cea de actor. Poate să fie complementară, dar e altă meserie. Fişa postului îţi cere altceva şi de-asta am simţit nevoia să fac masterul. De-atunci am mai regizat câte-un spectacol. În momentul în care vorbeam cu Andi Gherghe despre proiectul pe care urma să-l depună pentru finanţare la AFCN, ideea a venit cumva logic. În cadrul proiectelor europene, Elise Wilk a scris un text foarte bun, care se numeşte Pisica verde (descarcă textul aici). Mi-am dorit foarte tare să lucrez cu Elise pentru că îi ştiam toate textele şi e un dramaturg pe care îl apreciez. Ne-am bucurat cu toţii de povestea asta. Dacă mă întrebi, nici în momentul de faţă nu ţin să fac doar regie sau doar actorie, cumva cred că în momentul ăsta, în viaţă, lucrurile se mai şi întâmplă fără să îţi doreşti să depui atât de mult efort, să stârneşti ceva anume. Când arzi foarte tare şi îţi doreşti să se întâmple asta, eşti frustrat, ca un motor care merge cu frâna de mână trasă, care pufneşte şi trosneşte. La un moment dat apare şi liniştea aia, că lucrurile se întâmplă. Câtă vreme există intenţie în spate, îţi doreşti să faci ceva, depui şi un efort pentru asta şi ai şi un dram de talent, căci vorbim de o meserie vocaţională, atunci se întâmplă.
După un proiect amplu, realizat cu fonduri europene, la Teatru 74, Theo Marton s-a retras pentru câţiva ani din lumea artistică, pentru a reveni apoi în forţă atât în calitate de actor angajat la Compania Liviu Rebreanu, cât şi de actor de film în lungmetrajul Secretul fericirii, bazat pe piesa de teatru omonimă de Alexandru Popa. Deşi a figurat şi pe afişul filmului Billion Star Hotel, în regia lui Alecs Năstoiu, rolul din Secretul fericirii, alături de Vlad Zamfirescu (care semnează şi regia) şi Irina Velcescu, l-a adus în prim-plan la nivel naţional. Carismaticul actor este interesat şi de regia de teatru şi, după montarea piesei Almost, Maine, de John Cariani la Teatrul de Nord din Satu Mare şi The Break of Noon, de Neil LaBute, la Teatru 74, a revenit pe scena din Bastionul Măcelarilor cu regia spectacolului Semnale disperate către planeta Pluto de Elise Wilk, producţie a Teatrului 3G, a cărei premieră a avut loc în 6 noiembrie 2018.
Theo Marton în plină ascensiune profesională (Foto: Andrei Vornicu)
Andrei Vornicu: Ce reacţii ai primit pentru filmul Secretul fericirii din partea prietenilor şi a cunoscuţilor?
Theo Marton: Bune şi foarte bune. Surpriza mare cred că a fost scenariul în sine şi faptul că povestea asta are doar trei actori, care sunt prezenţi pe ecran timp de o oră şi jumătate. Sunt mulţi oameni care au văzu trailerul şi au fost foarte surprinşi de calitatea filmului.
A.V.: Cum a fost să vezi filmul pe marele ecran pentru prima dată? S-a întâmplat la TIFF 2018?
T.M.: Prima oară când l-am văzut într-o sală de cinema a fost la TIFF 2018. Nu mai văzusem o variantă montată decât cu un şi ceva înainte şi am uitat suficient din poveste încât să mi se pară din nou captivant ce se întâmplă acolo. Şi, da, au fost nişte lucruri care m-au surprins şi atunci, la TIFF. Pe de altă parte, e una să vezi pe un ecran mic un film şi alta e să îl vezi la cinema. Acuma toată lumea are acasă câte un Home Cinema şi ne uităm la filme, suntem comozi şi nu mai vrem să mergem la cinematograf, dar senzaţia e cu totul şi cu totul diferită. Ieri seara am fost la cinema şi am constatat acelaşi lucru. Oricât de bun ar fi ecranul tău de acasă, e totuşi mic, iar filmele sunt făcute să fie văzute pe ecran mare.
A.V.: Crezi că ţine de un fel de ceremonial momentul când intri într-o sală de cinema, alături de persoane necunoscute, şi vă integraţi în aceeaşi atmosferă?
T.M.: Da. Pentru noi, actorii care am jucat în film, e interesată reacţia publicului, să îi vezi, să îi auzi, să-i simţi. Cu atât mai interesant e să nu ştie cineva că eşti în sală, să fii incognito acolo.
"Poate că ăsta e secretul, să simţi că n-ai nimic de pierdut, dar totodată să fii acolo cu ce-ai mai bun"
A.V.: Care au fost cele mai frecvente reacţii pe care le-ai surprins la public? Râdea, era emoţionat, pus pe gânduri?
T.M.: Cred că filmul te poartă, asta e calitatea lui. Începe în glumă şi ai senzaţia că o să fie un film uşurel, după care lucrurile se schimbă şi simţi, cel puţin asta am păţit când am citit scenariul pentru prima oară. Am simţit că e ceva în spate, se simte o intenţie, dar e bine ascunsă din scriitură, şi surpriza funcţionează de fiecare dată, întorsăturile de situaţie funcţionează, şi lumea merge cu ele.
A.V.: Cum ai intrat în echipa filmului?
T.M.: Am citit pentru prima oară textul şi mi s-a cerut un feedback. Mi s-a propus iniţial să joc şi m-am bucurat foarte tare, pentru că eu nu mă împac foarte bine cu castingurile. Am emoţii mai mari decât ar trebui să am şi poate că oamenii de-acolo nu au mereu răbdarea şi timpul ca emoţiile alea să treacă. Eşti judecat prin prisma timpului pe care l-ai alocat în perioada respectivă, eşti evaluat dacă te potriveşti sau nu te potriveşti pentru scenariul respectiv. Ulterior m-a sunat Vlad şi mi-a zis că o să facă un casting şi în momentul ăla am fost aproape sigur că nu îl iau, la fel ca alte castinguri pe care consider că le-am picat cumva şi din vina mea. Dar cred că am avut o zi bună. Poate că ăsta e secretul, să simţi că n-ai nimic de pierdut, dar totodată să fii acolo cu ce-ai mai bun. Am fost sunat ulterior şi mi s-a spus că am luat castingul.
De-acolo a urmat un drum destul de lung până să vedem filmul. Au fost undeva la două luni şi jumătate de repetiţii zilnice, care au reprezentat un moment de bucurie. Cel puţin aşa mi-am închipuit mereu că se fac filmele, fiind vorba şi de un film în care sunt trei oameni şi decor unic. Dacă actorul nu funcţionează, dacă nu e prezent în situaţie, dacă situaţiile nu sunt bine desfăcute, rişti să n-ai la ce să te uiţi. Cred că asta a fost bucuria cea mai mare, că am repetat, că am stat, am desfăcut, am discutat, şi în momentul când am ajuns pe platou ştiam foarte bine cu toţii ce-avem de făcut. De-acolo a fost cumva uşor. A fost un lucru aşezat, n-au fost crize de lucru majore.
A.V.: Ai avut o chimie bună cu colegii de platou?
T.M.: Da. După două luni şi jumătate ajungi să te cunoşti foarte bine cu nişte oameni.
A.V.: Îi ştiai şi înainte? Sau cel puţin pe Vlad.
T.M.: Îi ştiam pe amândoi.
A.V.: Cum a fost să lucrezi cu Vlad care a jucat alături de tine şi, în acelaşi timp, era regizorul lungmetrajului său de debut? A implicat nişte dificultăţi tehnice sau de altă natură?
T.M.: Nu. Singurul lucru care a fost neobişnuit faţă de alte filme e că exista acea pauză după fiecare dublă, în care vedeam materialul, iar Vlad ne-a lăsat să vedem alături de el ce se înregistra după fiecare dublă. În rest, Vlad s-a achitat foarte bine într-o situaţie grea, în care avea de făcut două lucruri. Era şi subiectiv faţă de el, ca interpretare, şi în acelaşi timp trebuia să ţină şi povestea. Dar şi aici antrenamentul lui de două luni şi jumătate a fost important. La un moment dat, era ora 4:30 dimineaţa şi am aţipit: aia era ora critică, fiindcă filmam noaptea, iar în jurul orei 4 se instala un somn de care nu mai puteai să scapi. Şi am aţipit acolo, cât s-au schimbat luminile, şi m-am trezit când s-a dat Motor. Atunci a fost una dintre puţinele dăţi în care am înţeles cât e de important să ştiu atât de bine textul încât să nu fie nevoit să zic stop. Ştiam ce aveam de făcut, ştiam textul ca trezit din somn (râde).
Alături de Vlad Zamfirescu şi Irina Velcescu în filmul Secretul fericirii
A.V.: E o veche dorinţă a ta să joci în filme. Cum a fost să se concretizeze acum acest rol important, crezi că a fost cel mai oportun moment în cariera şi în viaţa ta?
T.M.: Am avut senzaţia că a venit de la sine, natural. Mai ales în tinereţe, când aveam 25-26 de ani, îmi doream foarte tare să joc în film şi, pentru că nu mi se întâmpla, am decis să regizez un scurtmetraj (Trei zile, n.r.). A pornit şi dintr-o frustrare şi dintr-o dorinţă şi o nevoie foarte mare de a face asta. A fost o joacă în care, din fericire, au crezut şi mulţi dintre colegii mei, fiindcă producţia a avut o distribuţie destul de mare. După aceea, am mai făcut film, dar niciodată un rol atât de mare, în care să stau atât de mult timp în faţa camerei. Multe dintre scene sunt în prim-plan, unele în gros-plan şi altele în plan mediu. Zici că eşti acolo aproape tot timpul.
A.V.: Tu ai găsit un secret al fericirii tale?
T.M.: Nu cred că putem pune atât de clar degetul pe starea de fericire. Sunt momente în care ceva din fiinţa noastră vibrează altfel, vibrează pe o notă poate puţin mai sus. Dar cred că e ceva fals în vânătoarea asta. Primul lucru la care mă gândesc e echilibrul. Fericirea, dacă ar fi să o punem la locul ei în mod corect, ar trebui să fie o stare care să funcţioneze pe termen lung, pe o distanţă puţin mai mare, să nu fie doar ca o lumină care se aprinde şi se stinge. Cred că fiecare îşi găseşte modul lui de a funcţiona, nu e o reţetă pe care să o poţi vinde. Ar fi fost simplu altfel, am fi avut foarte mulţi oameni fericiţi.
"Dacă găseşti oamenii în jurul tău cu care să te bucuri de ce faci, n-ai cum să nu reuşeşti"
A.V.: Pe tine ce te bucură în viaţă, care sunt satisfacţiile pe care ţi le produce existenţa de zi cu zi?
T.M.: În ultima vreme, oamenii.
A.V.: Ai avut parte de întâlniri semnificative?
T.M.: Da, dar întâlnirile astea semnificative ce înseamnă, să cunoşti un anume regizor, să descoperi un coleg? Nu, oamenii sunt tot timpul în jurul nostru. Poţi într-un fel să te redescoperi, să te vezi constant în ce-i în jurul tău. Dacă accepţi mai uşor ce se întâmplă cu tine, atunci cumva te împaci cu lumea în care trăieşti, nu vezi doar părţile rele sau pe cele foarte bune.
A.V.: A fost un interval de mai mulţi ani în care nu ai jucat deloc, dar ai revenit în forţă pe scena Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Ce s-a întâmplat în tot acest timp şi cum a decurs revenirea ta la actorie?
T.M.: Am investit foarte multă energie în Teatru 74. Au existat perioade mai complicate, la care nu m-am aşteptat. Mi-am dorit foarte tare să dezvoltăm conceptul de teatru independent şi am investit mult timp din viaţa noastră şi multă energie lucrând la proiectul ăsta. A existat o perioadă mai specială în momentul în care am reuşit să accesăm nişte fonduri europene. Atunci ne-am zis că, în sfârşit, România a ajuns acolo unde ar fi trebuit să fie, să recuperăm puţin din decalajul pe care-l avem faţă de alte ţări şi în mentalitate, şi financiar, din toate punctele de vedere. Dar tot atunci am simţit o dezamăgire mare când am simţit că suntem, ca ţară, ca o frunză-n vânt, pentru că ne lipsesc profesioniştii, ne pleacă afară şi ne e greu în continuare. Mi-a luat o vreme să accept asta. Dar e un timp pe care l-am folosit altfel.
A.V.: Ce-ai făcut în perioada asta?
T.M.: Am făcut administraţie (râde). În principal, deconturi şi proiecte.
A.V.: Ţi-a fost greu să îţi reintri într-un ritm creativ?
T.M.: Cred că da. Organismul tău se modifică. Cinci ani de zile de prezenţă scăzută pe scenă se simte. E un fel de antrenament pe care trebuie să-l ai. Corpul tău şi mintea ta trebuie să fie pregătite pentru asta. Dar, ca orice sport, dacă vrei să revii, cred că la un moment dat reuşeşti.
A.V.: Te consideri în prezent într-o perioadă bună a vieţii tale? Eşti acolo unde ţi-ai dorit să fii?
T.M.: Nu ştiu dacă mai bună, dar reuşesc să fac multe dintre lucrurile pe care îmi doresc să le fac şi astea sunt legate de partea în care sunt mai implicat în zona artistică decât în cea administrativă. Dar nu regret nici o secundă că am făcut munca aia.
A.V.: Care ar fi următoarea ta mare dorinţă pe care vrei să o împlineşti?
T.M.: Nu mai pot să pun problema aşa. Cred că asta funcţionează într-o anumită perioadă a vieţii când îţi doreşti să fii cunoscut. Poate în studenţie visam să devin un actor cunoscut, dar mi-am dat seama că nu e vorba despre asta, şi destul de repede mi-am dorit să fiu mai degrabă un actor bun, util proiectelor în care joc. Ăsta e şi motivul pentru care n-am plecat niciodată prea mult timp din oraşul ăsta. Poate că eşti mai vizibil în altă parte, dar nu despre asta e vorba. Dacă găseşti oamenii în jurul tău cu care să te bucuri de ce faci, n-ai cum să nu reuşeşti.
"Dacă noi punem preţ pe munca noastră, eu cred că asta se simte imediat, şi publicul reacţionează"
A.V.: În intervalul în care ai stat departe de lumea artistică, crezi că s-au mai remediat lucrurile?
T.M.: A existat o perioadă în care lucrurile nu funcţionau deloc bine la Teatrul Naţional Târgu Mureş. A fost perioada în care am plecat. Dar, da, schimbări sunt, multe. Trebuie să le vedem şi pe alea. Câteodată prea privim doar către locul în care vrem să ajungem şi uităm să ne bucurăm de ce e bun în jurul nostru, de ce se construieşte corect, de ce se schimbă în bine. În momentul de faţă, la Teatrul Naţional Târgu Mureş simt că proiectele au importanţă, au miză, că lumea contează, că faci parte dintr-o echipă care se duce într-o direcţie. Aici trebuie să recunosc că începând cu Gáspárik Attila, cu Alina Nelega şi continuând cu Nicu Mihoc sunt nişte oameni care au investit în direcţia asta, şi se simte. Se simte şi în trupă, se simte şi în spectacole.
A.V.: Crezi că publicul a conlucrat cu aceşti oameni care au încercat să aducă nişte schimbări benefice în comunitatea locală?
T.M.: Publicul e barometrul real în toată ecuaţia asta şi el întotdeauna-ţi spune. Doar într-un anumit management, de care nu vreau să-mi aduc aminte, publicul nu conta, părerea publicului nu conta şi faptul că oamenii nu veneau la teatru era vina lor. Publicul îşi doreşte să iasă din casă. Câtă vreme o să se uite la televizor? Mai merge la un concert, mai iese la un pahar. Mai departe ce faci? Dacă au spectacole bune la teatru, o să le evite? Nu cred. Dacă noi punem preţ pe munca noastră, eu cred că asta se simte imediat, şi publicul reacţionează. Dovadă vie.
A.V.: Ce crezi că încă lipseşte Târgu Mureşului la nivel cultural sau ce poate fi îmbunătăţit?
T.M.: Cred că mai trebuie să ardem cumva o etapă. Trebuie să existe un fel de consens, să putem să acceptăm un pic mai mult din diferenţele care există între noi, între oameni care fac lucruri diferite, chit că vorbim de un teatru mai mic sau mai mare sau de un ansamblu, să putem să acceptăm că suntem diferiţi, fiindcă atunci suntem mult mai bogaţi şi ne şi înţelegem. Atunci toate se lipesc ca un puzzle.
A.V.: Crezi că teama de competiţie reprezintă această sursă de tensiune?
T.M.: Nu cred că ar trebui să fie. Nu văd cum, de exemplu, un teatru precum Teatru 74 ar putea să concureze Teatrul Naţional. Cred că, dimpotrivă, poate că într-o zonă ca aceasta, în care se face un altfel de teatru, publicul care vine aici va merge şi la Naţional sau invers, fiindcă sunt curioşi. Poate că sălile au un specific diferit. Poate că asta împinge un spectacol de teatru într-o altă direcţie şi cred că din asta poate profita toată lumea. De-asta nu văd de ce la un moment dat să nu putem trece peste absolut toate diferenţele. Eu cumva sunt mândru: dacă stăm să ne uităm la câte spaţii culturale există la Târgu Mureş, raportat la numărul de locuitori, cred că numai la Bucureşti mai există aşa ceva. Cred că e un lucru de care trebuie să fim mândri şi care ţine un ecosistem sănătos, pentru că ne aducem aminte de perioada în care nu funcţionau deloc bine lucrurile la Teatrul Naţional şi Teatru 74 era un fel de barometru, un teatru care cu foarte puţini bani reuşea să facă nişte spectacole care participau la FNT şi la toate festivalurile importante din ţară şi care trăgea un semnal de alarmă că se întâmplă ceva, şi asta fără ca Teatru 74 să-şi fi dorit vreodată să facă concurenţă. Repet, nu cred că ai cum să faci concurenţă unui teatru de repertoriu cu 2-3 săli, având o trupă permanentă angajată.
A.V.: Am vorbit mult despre perspectiva ta ca actor, dar ai trecut de partea cealaltă şi ai pus în scenă piesa Semnale disperate către planeta Pluto de Elise Wilk. Cum s-a produs tranziţia către regie şi de ce ai ales acest text?
T.M.: Dacă e să fiu cinstit, întotdeauna am cochetat cu ideea de a face un pic de regie, pentru că în anumite momente în viaţa ta poate că nu se întâmplă unele lucruri, aşa că mai bine le provoci, aşa cum s-a întâmplat cu filmul de scurtmetraj, cum s-a întâmplat cu documentarele, simţi nevoia de a te dezvolta şi poate că în jurul tău, într-o anumită perioadă e o acalmie cu care nu eşti de acord, şi atunci lucrul ăsta te ajută cumva. În urmă cu doi ani am început masteratul de Regie la Universitatea de Arte din Târgu Mureş. Mi-am luat un pic de timp pentru mine în perioada aia, pentru că ştiu foarte bine din prisma experienţelor trecute că meseria asta are şi n-are de-a face cu cea de actor. Poate să fie complementară, dar e altă meserie. Fişa postului îţi cere altceva şi de-asta am simţit nevoia să fac masterul. De-atunci am mai regizat câte-un spectacol. În momentul în care vorbeam cu Andi Gherghe despre proiectul pe care urma să-l depună pentru finanţare la AFCN, ideea a venit cumva logic. În cadrul proiectelor europene, Elise Wilk a scris un text foarte bun, care se numeşte Pisica verde (descarcă textul aici). Mi-am dorit foarte tare să lucrez cu Elise pentru că îi ştiam toate textele şi e un dramaturg pe care îl apreciez. Ne-am bucurat cu toţii de povestea asta. Dacă mă întrebi, nici în momentul de faţă nu ţin să fac doar regie sau doar actorie, cumva cred că în momentul ăsta, în viaţă, lucrurile se mai şi întâmplă fără să îţi doreşti să depui atât de mult efort, să stârneşti ceva anume. Când arzi foarte tare şi îţi doreşti să se întâmple asta, eşti frustrat, ca un motor care merge cu frâna de mână trasă, care pufneşte şi trosneşte. La un moment dat apare şi liniştea aia, că lucrurile se întâmplă. Câtă vreme există intenţie în spate, îţi doreşti să faci ceva, depui şi un efort pentru asta şi ai şi un dram de talent, căci vorbim de o meserie vocaţională, atunci se întâmplă.
Pe scena Teatrului 74,
ntre decorurile spectacolului Semnale disperate către planeta Pluto
ntre decorurile spectacolului Semnale disperate către planeta Pluto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu