Tamara Constantinescu: D-le Paul Chiribuţă, vă propun să ne întoarcem privirea, mai întâi, spre acele momente dragi nouă tuturor, momentele copilăriei. V-aţi născut într-o zonă cu urme de istorie, la Buhuşi, dar, după câteva luni familia dumneaoastră se mută la Piatra Neamţ. Aveţi amintiri speciale, legate de copilăria petrecută în acest oraş?
Paul Chiribuţă: Ascultând întrebările pe care mi le-aţi pus, mi-am dat seama că niciodată nu m-am aplecat cu atâta atenţie asupra trecutului meu. Am privit tot timpul înainte, conducându-mă după vorba bunicii mele paterne care ne spunea: "Pe ce a fost nu dăm doi bani, să vedem ce putem face de acum înainte!", vorbă răsărită din experienţa unei vieţi complicate.
Mă întrebaţi de amintirile din Buhuşi şi Piatra Neamţ, despre orăşelul în care m-am născut şi în care mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, în casa Margaretei, sora mamei şi naşa mea de botez... pot povesti multe. Prima mea amintire de la trei, patru ani e legată de Buhuşi. Se întâmpla la un Paşte, iar eu eram încălţat cu o pereche de ghete noi, aşa cum era obiceiul. În spatele casei era un butoi în care se aduna apa de ploaie. Imaginea pe care am păstrat-o în amintire este aceea a ghetelor mele albe scufundate în apa butoiului, pe care le priveam fascinat în lumina difuză a unei raze de soare care iriza apa. Sunt multe amintiri şi-mi este greu să fac o selecţie, pentru că fiecare are o încărcătură afectivă pe care mi-e greu să n-o amintesc. Am şi acum în nări mirosul pământului la primul îngheţ, când pelicula subţire şi transparentă a gheţii nu reuşea să stăpânească forţa esenţelor pe care toamna le aduna în praful drumului. Drumul de la gara din Buhuşi până pe strada unde locuia mătuşa mea, drum care mi se părea anevoios, lung şi plin de pericole, pe care imaginaţia mea de copil le inventa la fiecare vizită.
Am trăit timpul acela în ritmul anotimpurilor, uimit în faţa schimbărilor spectaculoase din natură, descoperind iarba, copacii, păsările, învăţând să citesc semnele prevestitoare ale furtunii, secetei, ploii şi zăpezii. O lume fabuloasă de mirosuri, gusturi şi imagini. Împreună cu vărul meu, aproape de aceeaşi vârstă, ne pierdeam, în lungile zile de vară, prin lanurile de porumb şi grâu şi prin luminoasele păduri de foioase din jurul Buhuşului. Mâncam ce ne dădea natura şi ce se nimerea să găsim: boabe de grâu şi porumb, fructe, roşii, castraveţi şi varză. Împărţeam frăţeşte tot ce aveam, şi cum nu prea aveam jucării, natura a fost jucăria noastră plină de surprize.
Piatra Neamţ este poate capitolul cel mai important al vieţii mele, aici m-am structurat ca om, înconjurat de un grup de prieteni, pe care-i am şi astăzi, aici am învăţat, ghidat de nişte dascăli extraordinari, aici m-am îndrăgostit, aici am înţeles ce înseamnă camaraderia, responsabilitatea şi tot aici am învăţat să nu-mi fie frică de sensibilitatea mea. Am învăţat din clasa întâi în clădirea Colegiului Naţional "Petru Rareş", cum se numeşte astăzi, dar care la vremea aceea agitată a instalării regimului comunist se transforma, odată cu creşterea noastră, din şcoală generală, în gimnaziu şi în fine în liceu. Existenţa acestui colegiu naţional a depăşit graniţa unui secol. Într-o perioadă în care cuvântul "domnule" era prohibit, învăţătorii şi, mai târziu, profesorii noştri ni se adresau cu formula "domnule elev". După aceea am aflat că erau, în cea mai mare parte, profesori universitari din Iaşi trimişi la reeducare, într-un gimnaziu la Piatra Neamţ, pentru diverse opţiuni politice din trecutul lor. Spre lauda lor şi-au făcut datoria de dascăli cu multă dăruire, uitând uneori că se află în faţa unor elevi de gimnaziu. Privită din acest unghi viaţa de elev nu era uşoară.
Profesorul Savin, pe care vreau neapărat să-l amintesc, ne dădea la gramatică, prin clasa a şasea, să analizăm sintactic şi morfologic, patru-cinci pagini de basm. Tema se concretiza în treizeci - patruzeci de pagini, pe care le scriam de azi pe mâine... Acest dificil exerciţiu a însemnat o bază extraordinară pentru mai târziu. Ne preda poeţi puşi la index: Arghezi, Blaga, Ion Barbu, prozatori ca Hortensia Papadat-Bengescu şi alţii. N-am să uit niciodată lecţia despre Luceafărul lui Eminescu, pe care profesorul a predat-o cu lacrimi în ochi, analizând fiecare strofă, cu referinţe bibliografice complete, pe care ştia să le "traducă" într-un limbaj apropiat nouă. Bineînţeles ne-a dat ca temă să învăţăm poemul pe de rost. Acest moment a reprezentat prima mea apariţie publică de recitator. Printr-o întâmplare domnul Savin m-a desemnat pe mine să recit poemul. Nu ştiu cum l-am spus, dar profesorul m-a îmbrăţişat la sfârşit, iar colegii au aplaudat. Să fi plantat profesorul Savin, odată cu îmbrăţişarea, sămânţa teatrului care mai târziu va înflori?
Mi-a plăcut de mic să citesc. Mama, dacă a văzut asta, îmi cumpăra, din modestul ei salariu de funcţionar, cărţi din colecţia "Biblioteca Şcolarului". Le-am păstrat până târziu şi aşa am observat că erau editări din autorii agreaţi de regim, dar şi acelea trunchiate de mâna neiertătoare a cenzurii. În clasa a treia mi-a căzut în mână Douăzeci de mii de leghe sub mări a lui Jules Verne şi de-atunci ritmul lecturilor a crescut simţitor. Să nu înţelegeţi din aceasta că stăteam doar în casă şi citeam. Eram ceea ce Creangă a definit prin gura unuia dintre personajele sale "un uşernic", adică unul care folosea des uşa casei pentru a evada. Găseam însă întotdeauna timp pentru citit, uneori în detrimentul temelor pentru şcoală. Biblioteca şcolii a fost pentru mine un teritoriu fabulos.
Tot în această perioadă am descoperit schiul ca sport şi ca mijloc de destindere. Am avut noroc de înfiinţarea Şcolii Sportive, prin grija unui alt minunat profesor, Constantin Savinescu, care, pe lângă noţiunile de tehnică sportivă, s-a ocupat şi de evoluţia noastră ca oameni. Anul acesta sărbătoresc şaizeci de ani de când sunt pe schiuri şi am sărbătorit evenimentul în Alpii elveţieni, unde am schiat împreună cu nepoata mea. Schiul mi-a adus mari bucurii, m-a împrietenit cu muntele, m-a învăţat ce e greul, frigul, oboseala, dar mai ales m-a învăţat să preţuiesc şi să respect camaraderia. Concursurile de schi şi atmosfera din cabanele în care ne petreceam cantonamentele au rămas, pentru mine, reperele dragi ale adolescenţei. Şcoala muntelui este o şcoală aspră, dar valorile morale învăţate acolo au fasonat caractere puternice. Spuneam că am avut noroc de un grup de prieteni cu care am crescut împreună. Dinamica acestui grup a fost extrem de importantă pentru fiecare dintre noi. Ne-am sprijinit reciproc, dar mai ales am trăit într-un climat de competiţie colegială, în care valoarea fiecăruia s-a putut manifesta şi dezvolta. Foarte diferiţi, dar complementari, am reuşit să rămânem împreună de la grădiniţă până la terminarea liceului. Nu pot să nu amintesc aici numele Brînduşei Irimescu, cu siguranţă personalitatea cea mai puternică a grupului, greu de catalogat. Desenatoare talentată, poetă cu o imaginaţie debordantă, fiinţă neliniştită, pentru care întâmplările cotidiene păreau situaţii limită, care cereau rezolvări excepţionale. Nu putea trăi decât la temperatura la care materia se putea reorganiza în orice configuraţie. A murit tânără în urma unui accident stupid, dar exemplar pentru modul său de viaţă. Moartea ei a zdrucinat serios imaginea indestructibilităţii propriei persoane, pe care o aveam la vârsta aceea.
T.C.: Despre familia dumneavoastră ce puteţi spune?
P.C.: Întrebarea despre părinţi face să cadă peste mine un şuvoi de amintiri, cu forţa unui torent de munte. Îmi dau seama, dintr-odată, că nu m-a mai întrebat nimeni, de multă vreme, despre părinţi. Îmi vin în minte versurile lui Păunescu... "nişte oameni şi ei"... Ce poţi să spui despre nişte oameni obişnuiţi, care au trăit vieţi neobişnuite? Proveniţi din familii modeste, au prins războiul, frontul, refugiul, foametea, comunismul...
Tata la 21 de ani a fost înrolat şi trimis pe front în linia întâi. Nu apucase să trăiască, orfan de tată, a fost nevoit să muncească de foarte tânăr. Aici se potrivea cu mama, şi ea orfană de tată. Bunicul căzuse la Mărăşti, în acel August de sânge, pentru neamul nostru românesc. Tata a căzut prizonier la Cotul Donului şi a făcut trei ani de lagăr. A găsit printre prizonierii români câţiva voluntari şi a făcut, cu de la sine putere, o echipă de măturători. Comandantul lagărului a apreciat iniţiativa şi astfel, cei câţiva români, au scăpat de moartea prin înfometare. Echipa avea dreptul să fiarbă cojile de cartofi ce rămâneau de la prepararea mâncării gardienilor. N-a scăpat însă de tifosul exantematic care bântuia lagărul, izbucnit, povestea tata, din cauza mizeriei în care trăiau italienii. Tot datorită faptului că organizase acea echipă de măturători a avut parte şi de un oarecare tratament medical. Norocul lui a fost o tânără bucătăreasă care îl simpatiza, tata era, ceea ce putem numi un bărbat atrăgător. Bolnav fiind, l-a internat, numai ea ştie cum, în spitalul improvizat din lagăr. Tot ea l-a înscris la şcoala de partid, organizată pentru a pregăti cadrele viitoarei Republici Populare. Acolo s-a format divizia "Tudor Vladimirescu", care a dat atâtea cadre viitorului Partid Comunist Român. Tata s-a întors cu a doua divizie "Horea Cloşca şi Crişan" şi aşa a scăpat de minele de cărbuni şi de Siberia. Nu cred că înţelegea prea bine ce însemna comunismul, şi mai ales cel impus de ruşi. De altfel lucrul s-a dovedit exact odată cu reîntoarcerea în ţară. Tânărul întors de pe front înţelegea ca mai întâi să-şi trăiască viaţa şi mai apoi să răspundă chemării partidului. Viaţa dezordonată pe care o ducea i-a adus câteva sancţiuni pe linie de partid şi, în final, trimiterea lui într-un sat izolat de munte, pe valea Bistriţei.
Mama, la rândul ei, provenea dintr-o familie cu mulţi copii. Bunica, rămasă văduvă după război, cu trei fete, s-a recăsătorit cu un văduv, care, la rândul lui, avea patru copii, iar împreună au mai făcut două fete. În condiţiile acestea a fost o minune că mama a apucat să facă şapte clase şi o şcoală de ajutor de notar. Trecuse cu greu perioada războiului, refugiate la Prejmer, împreună cu bunica şi cu două surori, apoi încărcate într-un tren de prizonieri şi duse în Germania la muncă. Ascultătoare şi la locul lor au fost ajutate, după un timp, de familia la care munceau, să se întoarcă acasă înainte de terminarea războiului. Au găsit casa vraişte, iar surorile au plecat care încotro să-şi câştige pâinea. Aşa a ajuns mama la Hangu şi l-a cunoscut pe tata.
Se pare că această căsătorie a însemnat pentru autorităţi o garanţie că tânărul Chiribuţă începea să se maturizeze şi i-au mai acordat o şansă. A urmat mutarea la Buhuşi, la Organizaţia de partid a Fabricii de Postav, celebră pentru stofa englezească produsă acolo, iar apoi Piatra Neamţ, unde a fost numit director la o instituţie care colecta animale pentru abatorul oraşului şi apoi chiar directorul abatorului. Perioada de calm a rebelului Chiribuţă senior, pentru că între timp mă născusem, a durat destul de puţin. Coincidenţa a făcut ca o parte din echipa de măturători pe care tata o organizase în lagăr, să locuiască în Piatra şi să lucreze în restauraţie. Cum să-şi manifeste oamenii recunoştinţa faţă de salvatorul lor altfel decât "cinstindu-l" oriunde îl întâlneau? Nenorocul lui tata, ca să spun aşa, a fost că doi dintre ei erau responsabili de restaurante şi cuvântul de ordine era: "Nea Petrică... cât trăiesc eu, la mine în restaurant nu plăteşti"... Îmi aduc aminte, cu strângere de inimă, de incursiunile prin cârciumi pentru a-l aduce acasă. Finalul veţii lui n-a fost foarte fericit şi prefer să nu-l evoc. Mama a muncit toată viaţa ei la Banca Naţională din Piatra Neamţ şi n-a avut alt scop decât să-şi vadă băiatul "realizat". Nu ştiu cât s-a bucurat că am apucat-o pe drumul acesta, nu mi-a reproşat niciodată nimic, dar o surprindeam uneori privindu-mă cu oarecare îngrijorare.
T.C.: De ce teatru? Şi de ce actorie?
P.C.: Nu fac parte dintre cei care au visat de mici să facă teatru. În ultimele clase de liceu traduceam din Horaţiu, mă interesa mult arheologia, istoria în general, scriam poezie, aveam cu totul alte preocupări. Pot spune că această decizie a venit pe neaşteptate, ca o revelaţie, fără ca ceva sesizabil să o pregătească. Mergeam pe stradă şi mă gândeam la cu totul altceva, când deodată acest gând m-a zguduit. Parcă cineva mă scutura încercând să-mi reaşeze gândurile şi dorinţele. Am trăit o senzaţie ca atunci când te curentezi. Câteva clipe am rămas pe loc, cu toţi muşchii încordaţi. Aveam impresia că am strigat şi că oamenii se uitau curioşi la mine. Nu se uita nimeni! Din clipa aceea viaţa mea s-a limpezit, s-a ordonat şi nu am mai avut îndoieli în privinţa drumului meu.
După ani de zile, rememorându-mi parcursul, am înţeles că acea hotărâre nu venise din senin, ci se născuse în timp. Câştigasem concursuri de recitări, eram un bun povestitor în taberele în care mă trimitea mama ca să-mi ocupe vacanţele, eram foarte lăudat pentru acest talent. Uneori mă miram şi eu de unde le scornesc. Cum citeam mult, combinam poveşti diferite şi astfel reuşeam să inventez lucruri interesante. Îmi amintesc de o tabără, când, la un foc, am povestit o istorie cu nişte comsomolişti sovietici, ceva ce găsisem în biblioteca taberei, o poveste de război, care a ţinut cu sufletul la gură întreaga adunare. Eu nu apucasem să citesc finalul şi, cum mă apropiam de sfârşit, am încercat un subterfugiu, promiţându-le continuarea poveştii în seara următoare, sperând să citesc sfârşitul a doua zi. În faţa refuzului general am continuat căutând febril un final istoriei mele. A fost probabil pentru prima dată când improvizam un final unui roman. Nu ştiu cum am reuşit, dar finalul propus a stârnit o mare emoţie întregii asistenţe. Profesoarele m-au îmbrăţişat tulburate, bucătăreasa mi-a adus, în secret, o prăjitură înainte de culcare, dar lucrul cel mai important pentru mine a fost declaraţia spontană de dragoste a celei mai frumoase fete din tabără după care ne uitam toţi băieţii. Vedeam spectacole, am văzut prima reprezentaţie a teatrului nou înfiinţat la Piatra, cu Vicleniile lui Scapin în regia lui David Esrig, cu Florin Piersic, Dodo Voicescu şi Leopoldina Bălănuţă. Îmi ajutam colegii care participau la concursuri de recitări, dădeam sfaturi celor din echipa de teatru, etc. Făceam tot ce am enumerat, fără să acord însă o însemnătate prea mare lucrurilor, totul îmi părea uşor şi, din cauza aceasta, fără mare valoare. Algebra mi se părea ceva valoros şi greu de obţinut. Mai târziu, continuând în profesie, am înţeles că uşurinţa pe care o aveam nu era decât poarta de intrare într-o meserie care cere profunzime şi perseverenţă.
T.C.: Aţi absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Cojar, în anul 1972, după care v-aţi întors acasă. Aţi avut un motiv aparte? Chemarea locurilor natale...?
P.C.: M-am întors la Piatra din două motive: primul pentru că mama mea era acolo singură, tata murise în anul 1970, şi al doilea pentru că Teatrul Tineretului era încă o locomotivă a teatrului românesc. Erau regizori importanţi, un colectiv foarte bun de actori şi un spirit de echipă care făcea din fiecare spectacol un eveniment.
Am stat la Piatra Neamţ 15 ani după absolvirea I.A.T.C.-ului. A fost o perioadă extrem de importantă pentru mine atât profesional cât şi uman. Antrenamentul de cinci-şase premiere pe stagiune, chiar dacă foarte greu pentru un tânăr absolvent, s-a dovedit extrem de benefic pentru profesionistul care se năştea. Am furat meserie de la Mitică Popescu, am învăţat să repet şi să pot păstra ceea ce câştigasem în repetiţia anterioară, să am repere clare şi să pot reface traseul. Am avut mare noroc să lucrez cu Liviu Ciulei, cu Sanda Manu, cu Silviu Purcărete, cu Alexandru Tocilescu, cu Iulian Vişa, cu Victor Ioan Frunză, cu Alexandru Dabija, cu Nicolae Scarlat, cu Eduard Covali şi chiar cu Marin Sorescu şi Laurenţiu Ulici.
Da, actorul era considerat un partener egal celorlalţi creatori. Atmosfera din teatru făcea posibile discuţiile interminabile despre meserie, prelungite până la orele dimineţii, dar şi reluarea unei scene la două noaptea, căreia nu-i găsisem o rezolvare satisfăcătoare. Părăseam celebrul băruleţ de la subsol, ne urcam pe scenă şi, de cele mai multe ori, reuşeam să găsim soluţii. Ne petreceam viaţa în teatru, iar festivalul, o raritate pe vremea aceea, aducea la Piatra tot ce era mai îndrăzneţ în materie de teatru. Oraşul fiind departe de Bucureşti, ochiul vigilent al cenzurii nu bătea atât de departe. Teatrul Tineretului părea o supapă, prin care se mai evacua presiunea lumii teatrale. Un alt mare avantaj a fost şi faptul că teatrul era des invitat în străinătate, iar sentimentul de izolare, trăit de majoritatea profesiei, era aici mult diminuat. Eu mi-am făcut debutul în Danemarca la Festivalul din Aarhus. Pentru mine Festivalul de la Nancy, din 1977, a reprezentat practic o completare fabuloasă a anilor de şcoală. Acolo am văzut Clasa Moartă a lui Kantor, care mi-a modificat mult gândirea despre teatru. Norocul meu a fost că trupa, în timp ce juca în cadrul festivalului, repeta şi Wielopole, Wielopole, viitorul lor spectacol şi am putut asista la repetiţiile acelui mare creator care a fost Kantor. Tot acolo am văzut şi celebra trupă Bread and Puppet, condusă de Peter Schuman, şi ceea ce însemna teatru angajat în occident. Abia acum observ că n-am spus mai nimic despre viaţa mea din afara teatrului. Cu siguranţă greşim când nu acordăm tot atâta importanţă vieţii noastre, pe care adesea o ratăm... din prea multă preocupare profesională. În aceşti cincisprezece ani m-am însurat, mi s-a născut o fetiţă minunată, mi-am făcut mulţi prieteni, am divorţat şi m-am recăsătorit.
T.C.: Şi totuşi, în anul 1987 v-aţi hotărât să vă depărtaţi de casă. De ce?
P.C.: Am plecat foarte greu din Piatra Neamţ, dar, cred, venise timpul să schimb. Sunt convins că fiecare dintre noi simte când trebuie să plece dintr-un anumit loc, la un anumit moment. Mulţi nu au curajul s-o facă. A fost greu şi pentru mine, mai ales că plecam într-un moment greu, atât pentru profesie cât şi pentru existenţa zilnică. Lipseau lucrurile strict necesare. Până şi alimentele deveniseră o problemă. Am intrat prin concurs la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", teatrele muzicale fiind singurele din capitală care puteau angaja personal artistic fără buletin de Bucureşti. În vremea aceea Bucureştiul era un oraş închis. Eu ajunsesem în capitală fără casă şi fără acel faimos buletin, fără de care nu puteai obţine nici măcar cele două sute cincizeci de grame din celebrul salam de soia, la care aveai dreptul. A fost o perioada dificilă, stăteam pe la prieteni, mai dormeam în teatru, apoi am găsit o gazdă. Eram obişnuit cu greutăţile, iar faptul că eram îndrăgostit de Ana (actriţa Ana Ciontea, n.a.) a făcut ca totul să pară suportabil.
Trecerea mea prin Teatrul de Operetă s-a dovedit benefică pentru cariera mea ulterioară. Am luat lucrurile în serios şi în scurtă vreme mi-am completat educaţia muzicală, mi-am adaptat impostaţia, mi-am lucrat vocea şi astfel am fost capabil să joc Celestin, rolul principal din Mam'zelle Nitouche de Hreve. Începusem chiar să am un public al meu. În operetă era obiceiul ca vânzătoarea de bilete să treacă înainte de spectacol şi să comunice interpreţilor câţi spectatori au cumpărat bilete special pentru a vedea un anume artist. Dorin Teodorescu, Daniela Diaconescu, Constanţa Câmpeanu conduceau în top, dar şi eu, care venisem de curând în teatru, reuşisem să am 10-15 spectatori, care veneau la fiecare reprezentaţie să mă vadă. Asta mi-a creat un anumit statut în teatru şi dreptul să fiu apelat "maestre".
Gândul meu era totuşi să reuşesc să intru într-un teatru de proză. Există în viaţa fiecăruia oameni care te ajută în cele mai neaşteptate momente. Pentru mine Alexandru Lazăr, cu care fusesem coleg la Piatra, a fost unul dintre ei şi el mi-a semnalat că la Teatrul "Ion Creangă" se caută un interpret pentru rolul Straforel din Romanţioşii lui Edmond Rostand, deoarece Mitică Popescu se retrăsese din cauza distribuirii lui într-un film. Piesa era pusă în scenă de regizorul Emil Mandric, cu care lucrasem la Piatra. M-au acceptat şi succesul obţinut cu acest rol a fost cartea mea de vizită, pentru concursul care s-a organizat la Teatrul "L.S. Bulandra". Cei de acolo căutau un actor cam pe acelaşi gen cu Ovidiu Schumacher, care plecase de curând în Germania. A urmat un alt concurs cu peripeţii din cauza aceluiaşi buletin, peripeţii care au dovedit că sistemul putea fi păcălit cu puţină isteţime. Concursul a fost ceva teribil. Comisia era alcătuită din nu mai puţin de 17 membri din legendara trupă a teatrului. Nu cred că îmi amintesc întrega componenţă a comisiei, dar sigur erau Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Gina Patrichi, Ion Caramitru, Florian Pittiş şi Virgil Ogăşanu.
(va urma)Despre omul Paul Chiribuţă am putea nota, mai ales, faptul că şi-a dăruit întreaga existenţă ARTEI SPECTACOLULUI! De numele actorului
Paul Chiribuţă se leagă importante pagini din istoria Teatrului
Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrului "L.S. Bulandra" din Bucureşti,
Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti, Teatrului "George Ciprian" din
Buzău... sau acel uriaş proiect numit Danaidele. De numele profesorului Paul Chiribuţă îşi amintesc zeci de actori, ale căror destine le-a influenţat, zeci de actori care-i datorează, într-o mare măsură, cariera de succes ce a urmat. Şi povestea continuă...
Tamara Constantinescu: D-le Paul Chiribuţă, vă propun să ne întoarcem privirea, mai întâi, spre acele momente dragi nouă tuturor, momentele copilăriei. V-aţi născut într-o zonă cu urme de istorie, la Buhuşi, dar, după câteva luni familia dumneaoastră se mută la Piatra Neamţ. Aveţi amintiri speciale, legate de copilăria petrecută în acest oraş?
Paul Chiribuţă: Ascultând întrebările pe care mi le-aţi pus, mi-am dat seama că niciodată nu m-am aplecat cu atâta atenţie asupra trecutului meu. Am privit tot timpul înainte, conducându-mă după vorba bunicii mele paterne care ne spunea: "Pe ce a fost nu dăm doi bani, să vedem ce putem face de acum înainte!", vorbă răsărită din experienţa unei vieţi complicate.
Mă întrebaţi de amintirile din Buhuşi şi Piatra Neamţ, despre orăşelul în care m-am născut şi în care mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, în casa Margaretei, sora mamei şi naşa mea de botez... pot povesti multe. Prima mea amintire de la trei, patru ani e legată de Buhuşi. Se întâmpla la un Paşte, iar eu eram încălţat cu o pereche de ghete noi, aşa cum era obiceiul. În spatele casei era un butoi în care se aduna apa de ploaie. Imaginea pe care am păstrat-o în amintire este aceea a ghetelor mele albe scufundate în apa butoiului, pe care le priveam fascinat în lumina difuză a unei raze de soare care iriza apa. Sunt multe amintiri şi-mi este greu să fac o selecţie, pentru că fiecare are o încărcătură afectivă pe care mi-e greu să n-o amintesc. Am şi acum în nări mirosul pământului la primul îngheţ, când pelicula subţire şi transparentă a gheţii nu reuşea să stăpânească forţa esenţelor pe care toamna le aduna în praful drumului. Drumul de la gara din Buhuşi până pe strada unde locuia mătuşa mea, drum care mi se părea anevoios, lung şi plin de pericole, pe care imaginaţia mea de copil le inventa la fiecare vizită.
Am trăit timpul acela în ritmul anotimpurilor, uimit în faţa schimbărilor spectaculoase din natură, descoperind iarba, copacii, păsările, învăţând să citesc semnele prevestitoare ale furtunii, secetei, ploii şi zăpezii. O lume fabuloasă de mirosuri, gusturi şi imagini. Împreună cu vărul meu, aproape de aceeaşi vârstă, ne pierdeam, în lungile zile de vară, prin lanurile de porumb şi grâu şi prin luminoasele păduri de foioase din jurul Buhuşului. Mâncam ce ne dădea natura şi ce se nimerea să găsim: boabe de grâu şi porumb, fructe, roşii, castraveţi şi varză. Împărţeam frăţeşte tot ce aveam, şi cum nu prea aveam jucării, natura a fost jucăria noastră plină de surprize.
Piatra Neamţ este poate capitolul cel mai important al vieţii mele, aici m-am structurat ca om, înconjurat de un grup de prieteni, pe care-i am şi astăzi, aici am învăţat, ghidat de nişte dascăli extraordinari, aici m-am îndrăgostit, aici am înţeles ce înseamnă camaraderia, responsabilitatea şi tot aici am învăţat să nu-mi fie frică de sensibilitatea mea. Am învăţat din clasa întâi în clădirea Colegiului Naţional "Petru Rareş", cum se numeşte astăzi, dar care la vremea aceea agitată a instalării regimului comunist se transforma, odată cu creşterea noastră, din şcoală generală, în gimnaziu şi în fine în liceu. Existenţa acestui colegiu naţional a depăşit graniţa unui secol. Într-o perioadă în care cuvântul "domnule" era prohibit, învăţătorii şi, mai târziu, profesorii noştri ni se adresau cu formula "domnule elev". După aceea am aflat că erau, în cea mai mare parte, profesori universitari din Iaşi trimişi la reeducare, într-un gimnaziu la Piatra Neamţ, pentru diverse opţiuni politice din trecutul lor. Spre lauda lor şi-au făcut datoria de dascăli cu multă dăruire, uitând uneori că se află în faţa unor elevi de gimnaziu. Privită din acest unghi viaţa de elev nu era uşoară.
Profesorul Savin, pe care vreau neapărat să-l amintesc, ne dădea la gramatică, prin clasa a şasea, să analizăm sintactic şi morfologic, patru-cinci pagini de basm. Tema se concretiza în treizeci - patruzeci de pagini, pe care le scriam de azi pe mâine... Acest dificil exerciţiu a însemnat o bază extraordinară pentru mai târziu. Ne preda poeţi puşi la index: Arghezi, Blaga, Ion Barbu, prozatori ca Hortensia Papadat-Bengescu şi alţii. N-am să uit niciodată lecţia despre Luceafărul lui Eminescu, pe care profesorul a predat-o cu lacrimi în ochi, analizând fiecare strofă, cu referinţe bibliografice complete, pe care ştia să le "traducă" într-un limbaj apropiat nouă. Bineînţeles ne-a dat ca temă să învăţăm poemul pe de rost. Acest moment a reprezentat prima mea apariţie publică de recitator. Printr-o întâmplare domnul Savin m-a desemnat pe mine să recit poemul. Nu ştiu cum l-am spus, dar profesorul m-a îmbrăţişat la sfârşit, iar colegii au aplaudat. Să fi plantat profesorul Savin, odată cu îmbrăţişarea, sămânţa teatrului care mai târziu va înflori?
Mi-a plăcut de mic să citesc. Mama, dacă a văzut asta, îmi cumpăra, din modestul ei salariu de funcţionar, cărţi din colecţia "Biblioteca Şcolarului". Le-am păstrat până târziu şi aşa am observat că erau editări din autorii agreaţi de regim, dar şi acelea trunchiate de mâna neiertătoare a cenzurii. În clasa a treia mi-a căzut în mână Douăzeci de mii de leghe sub mări a lui Jules Verne şi de-atunci ritmul lecturilor a crescut simţitor. Să nu înţelegeţi din aceasta că stăteam doar în casă şi citeam. Eram ceea ce Creangă a definit prin gura unuia dintre personajele sale "un uşernic", adică unul care folosea des uşa casei pentru a evada. Găseam însă întotdeauna timp pentru citit, uneori în detrimentul temelor pentru şcoală. Biblioteca şcolii a fost pentru mine un teritoriu fabulos.
Tot în această perioadă am descoperit schiul ca sport şi ca mijloc de destindere. Am avut noroc de înfiinţarea Şcolii Sportive, prin grija unui alt minunat profesor, Constantin Savinescu, care, pe lângă noţiunile de tehnică sportivă, s-a ocupat şi de evoluţia noastră ca oameni. Anul acesta sărbătoresc şaizeci de ani de când sunt pe schiuri şi am sărbătorit evenimentul în Alpii elveţieni, unde am schiat împreună cu nepoata mea. Schiul mi-a adus mari bucurii, m-a împrietenit cu muntele, m-a învăţat ce e greul, frigul, oboseala, dar mai ales m-a învăţat să preţuiesc şi să respect camaraderia. Concursurile de schi şi atmosfera din cabanele în care ne petreceam cantonamentele au rămas, pentru mine, reperele dragi ale adolescenţei. Şcoala muntelui este o şcoală aspră, dar valorile morale învăţate acolo au fasonat caractere puternice. Spuneam că am avut noroc de un grup de prieteni cu care am crescut împreună. Dinamica acestui grup a fost extrem de importantă pentru fiecare dintre noi. Ne-am sprijinit reciproc, dar mai ales am trăit într-un climat de competiţie colegială, în care valoarea fiecăruia s-a putut manifesta şi dezvolta. Foarte diferiţi, dar complementari, am reuşit să rămânem împreună de la grădiniţă până la terminarea liceului. Nu pot să nu amintesc aici numele Brînduşei Irimescu, cu siguranţă personalitatea cea mai puternică a grupului, greu de catalogat. Desenatoare talentată, poetă cu o imaginaţie debordantă, fiinţă neliniştită, pentru care întâmplările cotidiene păreau situaţii limită, care cereau rezolvări excepţionale. Nu putea trăi decât la temperatura la care materia se putea reorganiza în orice configuraţie. A murit tânără în urma unui accident stupid, dar exemplar pentru modul său de viaţă. Moartea ei a zdrucinat serios imaginea indestructibilităţii propriei persoane, pe care o aveam la vârsta aceea.
T.C.: Despre familia dumneavoastră ce puteţi spune?
P.C.: Întrebarea despre părinţi face să cadă peste mine un şuvoi de amintiri, cu forţa unui torent de munte. Îmi dau seama, dintr-odată, că nu m-a mai întrebat nimeni, de multă vreme, despre părinţi. Îmi vin în minte versurile lui Păunescu... "nişte oameni şi ei"... Ce poţi să spui despre nişte oameni obişnuiţi, care au trăit vieţi neobişnuite? Proveniţi din familii modeste, au prins războiul, frontul, refugiul, foametea, comunismul...
Tata la 21 de ani a fost înrolat şi trimis pe front în linia întâi. Nu apucase să trăiască, orfan de tată, a fost nevoit să muncească de foarte tânăr. Aici se potrivea cu mama, şi ea orfană de tată. Bunicul căzuse la Mărăşti, în acel August de sânge, pentru neamul nostru românesc. Tata a căzut prizonier la Cotul Donului şi a făcut trei ani de lagăr. A găsit printre prizonierii români câţiva voluntari şi a făcut, cu de la sine putere, o echipă de măturători. Comandantul lagărului a apreciat iniţiativa şi astfel, cei câţiva români, au scăpat de moartea prin înfometare. Echipa avea dreptul să fiarbă cojile de cartofi ce rămâneau de la prepararea mâncării gardienilor. N-a scăpat însă de tifosul exantematic care bântuia lagărul, izbucnit, povestea tata, din cauza mizeriei în care trăiau italienii. Tot datorită faptului că organizase acea echipă de măturători a avut parte şi de un oarecare tratament medical. Norocul lui a fost o tânără bucătăreasă care îl simpatiza, tata era, ceea ce putem numi un bărbat atrăgător. Bolnav fiind, l-a internat, numai ea ştie cum, în spitalul improvizat din lagăr. Tot ea l-a înscris la şcoala de partid, organizată pentru a pregăti cadrele viitoarei Republici Populare. Acolo s-a format divizia "Tudor Vladimirescu", care a dat atâtea cadre viitorului Partid Comunist Român. Tata s-a întors cu a doua divizie "Horea Cloşca şi Crişan" şi aşa a scăpat de minele de cărbuni şi de Siberia. Nu cred că înţelegea prea bine ce însemna comunismul, şi mai ales cel impus de ruşi. De altfel lucrul s-a dovedit exact odată cu reîntoarcerea în ţară. Tânărul întors de pe front înţelegea ca mai întâi să-şi trăiască viaţa şi mai apoi să răspundă chemării partidului. Viaţa dezordonată pe care o ducea i-a adus câteva sancţiuni pe linie de partid şi, în final, trimiterea lui într-un sat izolat de munte, pe valea Bistriţei.
Mama, la rândul ei, provenea dintr-o familie cu mulţi copii. Bunica, rămasă văduvă după război, cu trei fete, s-a recăsătorit cu un văduv, care, la rândul lui, avea patru copii, iar împreună au mai făcut două fete. În condiţiile acestea a fost o minune că mama a apucat să facă şapte clase şi o şcoală de ajutor de notar. Trecuse cu greu perioada războiului, refugiate la Prejmer, împreună cu bunica şi cu două surori, apoi încărcate într-un tren de prizonieri şi duse în Germania la muncă. Ascultătoare şi la locul lor au fost ajutate, după un timp, de familia la care munceau, să se întoarcă acasă înainte de terminarea războiului. Au găsit casa vraişte, iar surorile au plecat care încotro să-şi câştige pâinea. Aşa a ajuns mama la Hangu şi l-a cunoscut pe tata.
Se pare că această căsătorie a însemnat pentru autorităţi o garanţie că tânărul Chiribuţă începea să se maturizeze şi i-au mai acordat o şansă. A urmat mutarea la Buhuşi, la Organizaţia de partid a Fabricii de Postav, celebră pentru stofa englezească produsă acolo, iar apoi Piatra Neamţ, unde a fost numit director la o instituţie care colecta animale pentru abatorul oraşului şi apoi chiar directorul abatorului. Perioada de calm a rebelului Chiribuţă senior, pentru că între timp mă născusem, a durat destul de puţin. Coincidenţa a făcut ca o parte din echipa de măturători pe care tata o organizase în lagăr, să locuiască în Piatra şi să lucreze în restauraţie. Cum să-şi manifeste oamenii recunoştinţa faţă de salvatorul lor altfel decât "cinstindu-l" oriunde îl întâlneau? Nenorocul lui tata, ca să spun aşa, a fost că doi dintre ei erau responsabili de restaurante şi cuvântul de ordine era: "Nea Petrică... cât trăiesc eu, la mine în restaurant nu plăteşti"... Îmi aduc aminte, cu strângere de inimă, de incursiunile prin cârciumi pentru a-l aduce acasă. Finalul veţii lui n-a fost foarte fericit şi prefer să nu-l evoc. Mama a muncit toată viaţa ei la Banca Naţională din Piatra Neamţ şi n-a avut alt scop decât să-şi vadă băiatul "realizat". Nu ştiu cât s-a bucurat că am apucat-o pe drumul acesta, nu mi-a reproşat niciodată nimic, dar o surprindeam uneori privindu-mă cu oarecare îngrijorare.
T.C.: De ce teatru? Şi de ce actorie?
P.C.: Nu fac parte dintre cei care au visat de mici să facă teatru. În ultimele clase de liceu traduceam din Horaţiu, mă interesa mult arheologia, istoria în general, scriam poezie, aveam cu totul alte preocupări. Pot spune că această decizie a venit pe neaşteptate, ca o revelaţie, fără ca ceva sesizabil să o pregătească. Mergeam pe stradă şi mă gândeam la cu totul altceva, când deodată acest gând m-a zguduit. Parcă cineva mă scutura încercând să-mi reaşeze gândurile şi dorinţele. Am trăit o senzaţie ca atunci când te curentezi. Câteva clipe am rămas pe loc, cu toţi muşchii încordaţi. Aveam impresia că am strigat şi că oamenii se uitau curioşi la mine. Nu se uita nimeni! Din clipa aceea viaţa mea s-a limpezit, s-a ordonat şi nu am mai avut îndoieli în privinţa drumului meu.
După ani de zile, rememorându-mi parcursul, am înţeles că acea hotărâre nu venise din senin, ci se născuse în timp. Câştigasem concursuri de recitări, eram un bun povestitor în taberele în care mă trimitea mama ca să-mi ocupe vacanţele, eram foarte lăudat pentru acest talent. Uneori mă miram şi eu de unde le scornesc. Cum citeam mult, combinam poveşti diferite şi astfel reuşeam să inventez lucruri interesante. Îmi amintesc de o tabără, când, la un foc, am povestit o istorie cu nişte comsomolişti sovietici, ceva ce găsisem în biblioteca taberei, o poveste de război, care a ţinut cu sufletul la gură întreaga adunare. Eu nu apucasem să citesc finalul şi, cum mă apropiam de sfârşit, am încercat un subterfugiu, promiţându-le continuarea poveştii în seara următoare, sperând să citesc sfârşitul a doua zi. În faţa refuzului general am continuat căutând febril un final istoriei mele. A fost probabil pentru prima dată când improvizam un final unui roman. Nu ştiu cum am reuşit, dar finalul propus a stârnit o mare emoţie întregii asistenţe. Profesoarele m-au îmbrăţişat tulburate, bucătăreasa mi-a adus, în secret, o prăjitură înainte de culcare, dar lucrul cel mai important pentru mine a fost declaraţia spontană de dragoste a celei mai frumoase fete din tabără după care ne uitam toţi băieţii. Vedeam spectacole, am văzut prima reprezentaţie a teatrului nou înfiinţat la Piatra, cu Vicleniile lui Scapin în regia lui David Esrig, cu Florin Piersic, Dodo Voicescu şi Leopoldina Bălănuţă. Îmi ajutam colegii care participau la concursuri de recitări, dădeam sfaturi celor din echipa de teatru, etc. Făceam tot ce am enumerat, fără să acord însă o însemnătate prea mare lucrurilor, totul îmi părea uşor şi, din cauza aceasta, fără mare valoare. Algebra mi se părea ceva valoros şi greu de obţinut. Mai târziu, continuând în profesie, am înţeles că uşurinţa pe care o aveam nu era decât poarta de intrare într-o meserie care cere profunzime şi perseverenţă.
T.C.: Aţi absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Cojar, în anul 1972, după care v-aţi întors acasă. Aţi avut un motiv aparte? Chemarea locurilor natale...?
P.C.: M-am întors la Piatra din două motive: primul pentru că mama mea era acolo singură, tata murise în anul 1970, şi al doilea pentru că Teatrul Tineretului era încă o locomotivă a teatrului românesc. Erau regizori importanţi, un colectiv foarte bun de actori şi un spirit de echipă care făcea din fiecare spectacol un eveniment.
Am stat la Piatra Neamţ 15 ani după absolvirea I.A.T.C.-ului. A fost o perioadă extrem de importantă pentru mine atât profesional cât şi uman. Antrenamentul de cinci-şase premiere pe stagiune, chiar dacă foarte greu pentru un tânăr absolvent, s-a dovedit extrem de benefic pentru profesionistul care se năştea. Am furat meserie de la Mitică Popescu, am învăţat să repet şi să pot păstra ceea ce câştigasem în repetiţia anterioară, să am repere clare şi să pot reface traseul. Am avut mare noroc să lucrez cu Liviu Ciulei, cu Sanda Manu, cu Silviu Purcărete, cu Alexandru Tocilescu, cu Iulian Vişa, cu Victor Ioan Frunză, cu Alexandru Dabija, cu Nicolae Scarlat, cu Eduard Covali şi chiar cu Marin Sorescu şi Laurenţiu Ulici.
Da, actorul era considerat un partener egal celorlalţi creatori. Atmosfera din teatru făcea posibile discuţiile interminabile despre meserie, prelungite până la orele dimineţii, dar şi reluarea unei scene la două noaptea, căreia nu-i găsisem o rezolvare satisfăcătoare. Părăseam celebrul băruleţ de la subsol, ne urcam pe scenă şi, de cele mai multe ori, reuşeam să găsim soluţii. Ne petreceam viaţa în teatru, iar festivalul, o raritate pe vremea aceea, aducea la Piatra tot ce era mai îndrăzneţ în materie de teatru. Oraşul fiind departe de Bucureşti, ochiul vigilent al cenzurii nu bătea atât de departe. Teatrul Tineretului părea o supapă, prin care se mai evacua presiunea lumii teatrale. Un alt mare avantaj a fost şi faptul că teatrul era des invitat în străinătate, iar sentimentul de izolare, trăit de majoritatea profesiei, era aici mult diminuat. Eu mi-am făcut debutul în Danemarca la Festivalul din Aarhus. Pentru mine Festivalul de la Nancy, din 1977, a reprezentat practic o completare fabuloasă a anilor de şcoală. Acolo am văzut Clasa Moartă a lui Kantor, care mi-a modificat mult gândirea despre teatru. Norocul meu a fost că trupa, în timp ce juca în cadrul festivalului, repeta şi Wielopole, Wielopole, viitorul lor spectacol şi am putut asista la repetiţiile acelui mare creator care a fost Kantor. Tot acolo am văzut şi celebra trupă Bread and Puppet, condusă de Peter Schuman, şi ceea ce însemna teatru angajat în occident. Abia acum observ că n-am spus mai nimic despre viaţa mea din afara teatrului. Cu siguranţă greşim când nu acordăm tot atâta importanţă vieţii noastre, pe care adesea o ratăm... din prea multă preocupare profesională. În aceşti cincisprezece ani m-am însurat, mi s-a născut o fetiţă minunată, mi-am făcut mulţi prieteni, am divorţat şi m-am recăsătorit.
T.C.: Şi totuşi, în anul 1987 v-aţi hotărât să vă depărtaţi de casă. De ce?
P.C.: Am plecat foarte greu din Piatra Neamţ, dar, cred, venise timpul să schimb. Sunt convins că fiecare dintre noi simte când trebuie să plece dintr-un anumit loc, la un anumit moment. Mulţi nu au curajul s-o facă. A fost greu şi pentru mine, mai ales că plecam într-un moment greu, atât pentru profesie cât şi pentru existenţa zilnică. Lipseau lucrurile strict necesare. Până şi alimentele deveniseră o problemă. Am intrat prin concurs la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", teatrele muzicale fiind singurele din capitală care puteau angaja personal artistic fără buletin de Bucureşti. În vremea aceea Bucureştiul era un oraş închis. Eu ajunsesem în capitală fără casă şi fără acel faimos buletin, fără de care nu puteai obţine nici măcar cele două sute cincizeci de grame din celebrul salam de soia, la care aveai dreptul. A fost o perioada dificilă, stăteam pe la prieteni, mai dormeam în teatru, apoi am găsit o gazdă. Eram obişnuit cu greutăţile, iar faptul că eram îndrăgostit de Ana (actriţa Ana Ciontea, n.a.) a făcut ca totul să pară suportabil.
Trecerea mea prin Teatrul de Operetă s-a dovedit benefică pentru cariera mea ulterioară. Am luat lucrurile în serios şi în scurtă vreme mi-am completat educaţia muzicală, mi-am adaptat impostaţia, mi-am lucrat vocea şi astfel am fost capabil să joc Celestin, rolul principal din Mam'zelle Nitouche de Hreve. Începusem chiar să am un public al meu. În operetă era obiceiul ca vânzătoarea de bilete să treacă înainte de spectacol şi să comunice interpreţilor câţi spectatori au cumpărat bilete special pentru a vedea un anume artist. Dorin Teodorescu, Daniela Diaconescu, Constanţa Câmpeanu conduceau în top, dar şi eu, care venisem de curând în teatru, reuşisem să am 10-15 spectatori, care veneau la fiecare reprezentaţie să mă vadă. Asta mi-a creat un anumit statut în teatru şi dreptul să fiu apelat "maestre".
Gândul meu era totuşi să reuşesc să intru într-un teatru de proză. Există în viaţa fiecăruia oameni care te ajută în cele mai neaşteptate momente. Pentru mine Alexandru Lazăr, cu care fusesem coleg la Piatra, a fost unul dintre ei şi el mi-a semnalat că la Teatrul "Ion Creangă" se caută un interpret pentru rolul Straforel din Romanţioşii lui Edmond Rostand, deoarece Mitică Popescu se retrăsese din cauza distribuirii lui într-un film. Piesa era pusă în scenă de regizorul Emil Mandric, cu care lucrasem la Piatra. M-au acceptat şi succesul obţinut cu acest rol a fost cartea mea de vizită, pentru concursul care s-a organizat la Teatrul "L.S. Bulandra". Cei de acolo căutau un actor cam pe acelaşi gen cu Ovidiu Schumacher, care plecase de curând în Germania. A urmat un alt concurs cu peripeţii din cauza aceluiaşi buletin, peripeţii care au dovedit că sistemul putea fi păcălit cu puţină isteţime. Concursul a fost ceva teribil. Comisia era alcătuită din nu mai puţin de 17 membri din legendara trupă a teatrului. Nu cred că îmi amintesc întrega componenţă a comisiei, dar sigur erau Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Gina Patrichi, Ion Caramitru, Florian Pittiş şi Virgil Ogăşanu.
Tamara Constantinescu: D-le Paul Chiribuţă, vă propun să ne întoarcem privirea, mai întâi, spre acele momente dragi nouă tuturor, momentele copilăriei. V-aţi născut într-o zonă cu urme de istorie, la Buhuşi, dar, după câteva luni familia dumneaoastră se mută la Piatra Neamţ. Aveţi amintiri speciale, legate de copilăria petrecută în acest oraş?
Paul Chiribuţă: Ascultând întrebările pe care mi le-aţi pus, mi-am dat seama că niciodată nu m-am aplecat cu atâta atenţie asupra trecutului meu. Am privit tot timpul înainte, conducându-mă după vorba bunicii mele paterne care ne spunea: "Pe ce a fost nu dăm doi bani, să vedem ce putem face de acum înainte!", vorbă răsărită din experienţa unei vieţi complicate.
Mă întrebaţi de amintirile din Buhuşi şi Piatra Neamţ, despre orăşelul în care m-am născut şi în care mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, în casa Margaretei, sora mamei şi naşa mea de botez... pot povesti multe. Prima mea amintire de la trei, patru ani e legată de Buhuşi. Se întâmpla la un Paşte, iar eu eram încălţat cu o pereche de ghete noi, aşa cum era obiceiul. În spatele casei era un butoi în care se aduna apa de ploaie. Imaginea pe care am păstrat-o în amintire este aceea a ghetelor mele albe scufundate în apa butoiului, pe care le priveam fascinat în lumina difuză a unei raze de soare care iriza apa. Sunt multe amintiri şi-mi este greu să fac o selecţie, pentru că fiecare are o încărcătură afectivă pe care mi-e greu să n-o amintesc. Am şi acum în nări mirosul pământului la primul îngheţ, când pelicula subţire şi transparentă a gheţii nu reuşea să stăpânească forţa esenţelor pe care toamna le aduna în praful drumului. Drumul de la gara din Buhuşi până pe strada unde locuia mătuşa mea, drum care mi se părea anevoios, lung şi plin de pericole, pe care imaginaţia mea de copil le inventa la fiecare vizită.
Am trăit timpul acela în ritmul anotimpurilor, uimit în faţa schimbărilor spectaculoase din natură, descoperind iarba, copacii, păsările, învăţând să citesc semnele prevestitoare ale furtunii, secetei, ploii şi zăpezii. O lume fabuloasă de mirosuri, gusturi şi imagini. Împreună cu vărul meu, aproape de aceeaşi vârstă, ne pierdeam, în lungile zile de vară, prin lanurile de porumb şi grâu şi prin luminoasele păduri de foioase din jurul Buhuşului. Mâncam ce ne dădea natura şi ce se nimerea să găsim: boabe de grâu şi porumb, fructe, roşii, castraveţi şi varză. Împărţeam frăţeşte tot ce aveam, şi cum nu prea aveam jucării, natura a fost jucăria noastră plină de surprize.
Piatra Neamţ este poate capitolul cel mai important al vieţii mele, aici m-am structurat ca om, înconjurat de un grup de prieteni, pe care-i am şi astăzi, aici am învăţat, ghidat de nişte dascăli extraordinari, aici m-am îndrăgostit, aici am înţeles ce înseamnă camaraderia, responsabilitatea şi tot aici am învăţat să nu-mi fie frică de sensibilitatea mea. Am învăţat din clasa întâi în clădirea Colegiului Naţional "Petru Rareş", cum se numeşte astăzi, dar care la vremea aceea agitată a instalării regimului comunist se transforma, odată cu creşterea noastră, din şcoală generală, în gimnaziu şi în fine în liceu. Existenţa acestui colegiu naţional a depăşit graniţa unui secol. Într-o perioadă în care cuvântul "domnule" era prohibit, învăţătorii şi, mai târziu, profesorii noştri ni se adresau cu formula "domnule elev". După aceea am aflat că erau, în cea mai mare parte, profesori universitari din Iaşi trimişi la reeducare, într-un gimnaziu la Piatra Neamţ, pentru diverse opţiuni politice din trecutul lor. Spre lauda lor şi-au făcut datoria de dascăli cu multă dăruire, uitând uneori că se află în faţa unor elevi de gimnaziu. Privită din acest unghi viaţa de elev nu era uşoară.
Profesorul Savin, pe care vreau neapărat să-l amintesc, ne dădea la gramatică, prin clasa a şasea, să analizăm sintactic şi morfologic, patru-cinci pagini de basm. Tema se concretiza în treizeci - patruzeci de pagini, pe care le scriam de azi pe mâine... Acest dificil exerciţiu a însemnat o bază extraordinară pentru mai târziu. Ne preda poeţi puşi la index: Arghezi, Blaga, Ion Barbu, prozatori ca Hortensia Papadat-Bengescu şi alţii. N-am să uit niciodată lecţia despre Luceafărul lui Eminescu, pe care profesorul a predat-o cu lacrimi în ochi, analizând fiecare strofă, cu referinţe bibliografice complete, pe care ştia să le "traducă" într-un limbaj apropiat nouă. Bineînţeles ne-a dat ca temă să învăţăm poemul pe de rost. Acest moment a reprezentat prima mea apariţie publică de recitator. Printr-o întâmplare domnul Savin m-a desemnat pe mine să recit poemul. Nu ştiu cum l-am spus, dar profesorul m-a îmbrăţişat la sfârşit, iar colegii au aplaudat. Să fi plantat profesorul Savin, odată cu îmbrăţişarea, sămânţa teatrului care mai târziu va înflori?
Mi-a plăcut de mic să citesc. Mama, dacă a văzut asta, îmi cumpăra, din modestul ei salariu de funcţionar, cărţi din colecţia "Biblioteca Şcolarului". Le-am păstrat până târziu şi aşa am observat că erau editări din autorii agreaţi de regim, dar şi acelea trunchiate de mâna neiertătoare a cenzurii. În clasa a treia mi-a căzut în mână Douăzeci de mii de leghe sub mări a lui Jules Verne şi de-atunci ritmul lecturilor a crescut simţitor. Să nu înţelegeţi din aceasta că stăteam doar în casă şi citeam. Eram ceea ce Creangă a definit prin gura unuia dintre personajele sale "un uşernic", adică unul care folosea des uşa casei pentru a evada. Găseam însă întotdeauna timp pentru citit, uneori în detrimentul temelor pentru şcoală. Biblioteca şcolii a fost pentru mine un teritoriu fabulos.
Tot în această perioadă am descoperit schiul ca sport şi ca mijloc de destindere. Am avut noroc de înfiinţarea Şcolii Sportive, prin grija unui alt minunat profesor, Constantin Savinescu, care, pe lângă noţiunile de tehnică sportivă, s-a ocupat şi de evoluţia noastră ca oameni. Anul acesta sărbătoresc şaizeci de ani de când sunt pe schiuri şi am sărbătorit evenimentul în Alpii elveţieni, unde am schiat împreună cu nepoata mea. Schiul mi-a adus mari bucurii, m-a împrietenit cu muntele, m-a învăţat ce e greul, frigul, oboseala, dar mai ales m-a învăţat să preţuiesc şi să respect camaraderia. Concursurile de schi şi atmosfera din cabanele în care ne petreceam cantonamentele au rămas, pentru mine, reperele dragi ale adolescenţei. Şcoala muntelui este o şcoală aspră, dar valorile morale învăţate acolo au fasonat caractere puternice. Spuneam că am avut noroc de un grup de prieteni cu care am crescut împreună. Dinamica acestui grup a fost extrem de importantă pentru fiecare dintre noi. Ne-am sprijinit reciproc, dar mai ales am trăit într-un climat de competiţie colegială, în care valoarea fiecăruia s-a putut manifesta şi dezvolta. Foarte diferiţi, dar complementari, am reuşit să rămânem împreună de la grădiniţă până la terminarea liceului. Nu pot să nu amintesc aici numele Brînduşei Irimescu, cu siguranţă personalitatea cea mai puternică a grupului, greu de catalogat. Desenatoare talentată, poetă cu o imaginaţie debordantă, fiinţă neliniştită, pentru care întâmplările cotidiene păreau situaţii limită, care cereau rezolvări excepţionale. Nu putea trăi decât la temperatura la care materia se putea reorganiza în orice configuraţie. A murit tânără în urma unui accident stupid, dar exemplar pentru modul său de viaţă. Moartea ei a zdrucinat serios imaginea indestructibilităţii propriei persoane, pe care o aveam la vârsta aceea.
T.C.: Despre familia dumneavoastră ce puteţi spune?
P.C.: Întrebarea despre părinţi face să cadă peste mine un şuvoi de amintiri, cu forţa unui torent de munte. Îmi dau seama, dintr-odată, că nu m-a mai întrebat nimeni, de multă vreme, despre părinţi. Îmi vin în minte versurile lui Păunescu... "nişte oameni şi ei"... Ce poţi să spui despre nişte oameni obişnuiţi, care au trăit vieţi neobişnuite? Proveniţi din familii modeste, au prins războiul, frontul, refugiul, foametea, comunismul...
Tata la 21 de ani a fost înrolat şi trimis pe front în linia întâi. Nu apucase să trăiască, orfan de tată, a fost nevoit să muncească de foarte tânăr. Aici se potrivea cu mama, şi ea orfană de tată. Bunicul căzuse la Mărăşti, în acel August de sânge, pentru neamul nostru românesc. Tata a căzut prizonier la Cotul Donului şi a făcut trei ani de lagăr. A găsit printre prizonierii români câţiva voluntari şi a făcut, cu de la sine putere, o echipă de măturători. Comandantul lagărului a apreciat iniţiativa şi astfel, cei câţiva români, au scăpat de moartea prin înfometare. Echipa avea dreptul să fiarbă cojile de cartofi ce rămâneau de la prepararea mâncării gardienilor. N-a scăpat însă de tifosul exantematic care bântuia lagărul, izbucnit, povestea tata, din cauza mizeriei în care trăiau italienii. Tot datorită faptului că organizase acea echipă de măturători a avut parte şi de un oarecare tratament medical. Norocul lui a fost o tânără bucătăreasă care îl simpatiza, tata era, ceea ce putem numi un bărbat atrăgător. Bolnav fiind, l-a internat, numai ea ştie cum, în spitalul improvizat din lagăr. Tot ea l-a înscris la şcoala de partid, organizată pentru a pregăti cadrele viitoarei Republici Populare. Acolo s-a format divizia "Tudor Vladimirescu", care a dat atâtea cadre viitorului Partid Comunist Român. Tata s-a întors cu a doua divizie "Horea Cloşca şi Crişan" şi aşa a scăpat de minele de cărbuni şi de Siberia. Nu cred că înţelegea prea bine ce însemna comunismul, şi mai ales cel impus de ruşi. De altfel lucrul s-a dovedit exact odată cu reîntoarcerea în ţară. Tânărul întors de pe front înţelegea ca mai întâi să-şi trăiască viaţa şi mai apoi să răspundă chemării partidului. Viaţa dezordonată pe care o ducea i-a adus câteva sancţiuni pe linie de partid şi, în final, trimiterea lui într-un sat izolat de munte, pe valea Bistriţei.
Mama, la rândul ei, provenea dintr-o familie cu mulţi copii. Bunica, rămasă văduvă după război, cu trei fete, s-a recăsătorit cu un văduv, care, la rândul lui, avea patru copii, iar împreună au mai făcut două fete. În condiţiile acestea a fost o minune că mama a apucat să facă şapte clase şi o şcoală de ajutor de notar. Trecuse cu greu perioada războiului, refugiate la Prejmer, împreună cu bunica şi cu două surori, apoi încărcate într-un tren de prizonieri şi duse în Germania la muncă. Ascultătoare şi la locul lor au fost ajutate, după un timp, de familia la care munceau, să se întoarcă acasă înainte de terminarea războiului. Au găsit casa vraişte, iar surorile au plecat care încotro să-şi câştige pâinea. Aşa a ajuns mama la Hangu şi l-a cunoscut pe tata.
Se pare că această căsătorie a însemnat pentru autorităţi o garanţie că tânărul Chiribuţă începea să se maturizeze şi i-au mai acordat o şansă. A urmat mutarea la Buhuşi, la Organizaţia de partid a Fabricii de Postav, celebră pentru stofa englezească produsă acolo, iar apoi Piatra Neamţ, unde a fost numit director la o instituţie care colecta animale pentru abatorul oraşului şi apoi chiar directorul abatorului. Perioada de calm a rebelului Chiribuţă senior, pentru că între timp mă născusem, a durat destul de puţin. Coincidenţa a făcut ca o parte din echipa de măturători pe care tata o organizase în lagăr, să locuiască în Piatra şi să lucreze în restauraţie. Cum să-şi manifeste oamenii recunoştinţa faţă de salvatorul lor altfel decât "cinstindu-l" oriunde îl întâlneau? Nenorocul lui tata, ca să spun aşa, a fost că doi dintre ei erau responsabili de restaurante şi cuvântul de ordine era: "Nea Petrică... cât trăiesc eu, la mine în restaurant nu plăteşti"... Îmi aduc aminte, cu strângere de inimă, de incursiunile prin cârciumi pentru a-l aduce acasă. Finalul veţii lui n-a fost foarte fericit şi prefer să nu-l evoc. Mama a muncit toată viaţa ei la Banca Naţională din Piatra Neamţ şi n-a avut alt scop decât să-şi vadă băiatul "realizat". Nu ştiu cât s-a bucurat că am apucat-o pe drumul acesta, nu mi-a reproşat niciodată nimic, dar o surprindeam uneori privindu-mă cu oarecare îngrijorare.
T.C.: De ce teatru? Şi de ce actorie?
P.C.: Nu fac parte dintre cei care au visat de mici să facă teatru. În ultimele clase de liceu traduceam din Horaţiu, mă interesa mult arheologia, istoria în general, scriam poezie, aveam cu totul alte preocupări. Pot spune că această decizie a venit pe neaşteptate, ca o revelaţie, fără ca ceva sesizabil să o pregătească. Mergeam pe stradă şi mă gândeam la cu totul altceva, când deodată acest gând m-a zguduit. Parcă cineva mă scutura încercând să-mi reaşeze gândurile şi dorinţele. Am trăit o senzaţie ca atunci când te curentezi. Câteva clipe am rămas pe loc, cu toţi muşchii încordaţi. Aveam impresia că am strigat şi că oamenii se uitau curioşi la mine. Nu se uita nimeni! Din clipa aceea viaţa mea s-a limpezit, s-a ordonat şi nu am mai avut îndoieli în privinţa drumului meu.
După ani de zile, rememorându-mi parcursul, am înţeles că acea hotărâre nu venise din senin, ci se născuse în timp. Câştigasem concursuri de recitări, eram un bun povestitor în taberele în care mă trimitea mama ca să-mi ocupe vacanţele, eram foarte lăudat pentru acest talent. Uneori mă miram şi eu de unde le scornesc. Cum citeam mult, combinam poveşti diferite şi astfel reuşeam să inventez lucruri interesante. Îmi amintesc de o tabără, când, la un foc, am povestit o istorie cu nişte comsomolişti sovietici, ceva ce găsisem în biblioteca taberei, o poveste de război, care a ţinut cu sufletul la gură întreaga adunare. Eu nu apucasem să citesc finalul şi, cum mă apropiam de sfârşit, am încercat un subterfugiu, promiţându-le continuarea poveştii în seara următoare, sperând să citesc sfârşitul a doua zi. În faţa refuzului general am continuat căutând febril un final istoriei mele. A fost probabil pentru prima dată când improvizam un final unui roman. Nu ştiu cum am reuşit, dar finalul propus a stârnit o mare emoţie întregii asistenţe. Profesoarele m-au îmbrăţişat tulburate, bucătăreasa mi-a adus, în secret, o prăjitură înainte de culcare, dar lucrul cel mai important pentru mine a fost declaraţia spontană de dragoste a celei mai frumoase fete din tabără după care ne uitam toţi băieţii. Vedeam spectacole, am văzut prima reprezentaţie a teatrului nou înfiinţat la Piatra, cu Vicleniile lui Scapin în regia lui David Esrig, cu Florin Piersic, Dodo Voicescu şi Leopoldina Bălănuţă. Îmi ajutam colegii care participau la concursuri de recitări, dădeam sfaturi celor din echipa de teatru, etc. Făceam tot ce am enumerat, fără să acord însă o însemnătate prea mare lucrurilor, totul îmi părea uşor şi, din cauza aceasta, fără mare valoare. Algebra mi se părea ceva valoros şi greu de obţinut. Mai târziu, continuând în profesie, am înţeles că uşurinţa pe care o aveam nu era decât poarta de intrare într-o meserie care cere profunzime şi perseverenţă.
T.C.: Aţi absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Cojar, în anul 1972, după care v-aţi întors acasă. Aţi avut un motiv aparte? Chemarea locurilor natale...?
P.C.: M-am întors la Piatra din două motive: primul pentru că mama mea era acolo singură, tata murise în anul 1970, şi al doilea pentru că Teatrul Tineretului era încă o locomotivă a teatrului românesc. Erau regizori importanţi, un colectiv foarte bun de actori şi un spirit de echipă care făcea din fiecare spectacol un eveniment.
Am stat la Piatra Neamţ 15 ani după absolvirea I.A.T.C.-ului. A fost o perioadă extrem de importantă pentru mine atât profesional cât şi uman. Antrenamentul de cinci-şase premiere pe stagiune, chiar dacă foarte greu pentru un tânăr absolvent, s-a dovedit extrem de benefic pentru profesionistul care se năştea. Am furat meserie de la Mitică Popescu, am învăţat să repet şi să pot păstra ceea ce câştigasem în repetiţia anterioară, să am repere clare şi să pot reface traseul. Am avut mare noroc să lucrez cu Liviu Ciulei, cu Sanda Manu, cu Silviu Purcărete, cu Alexandru Tocilescu, cu Iulian Vişa, cu Victor Ioan Frunză, cu Alexandru Dabija, cu Nicolae Scarlat, cu Eduard Covali şi chiar cu Marin Sorescu şi Laurenţiu Ulici.
Da, actorul era considerat un partener egal celorlalţi creatori. Atmosfera din teatru făcea posibile discuţiile interminabile despre meserie, prelungite până la orele dimineţii, dar şi reluarea unei scene la două noaptea, căreia nu-i găsisem o rezolvare satisfăcătoare. Părăseam celebrul băruleţ de la subsol, ne urcam pe scenă şi, de cele mai multe ori, reuşeam să găsim soluţii. Ne petreceam viaţa în teatru, iar festivalul, o raritate pe vremea aceea, aducea la Piatra tot ce era mai îndrăzneţ în materie de teatru. Oraşul fiind departe de Bucureşti, ochiul vigilent al cenzurii nu bătea atât de departe. Teatrul Tineretului părea o supapă, prin care se mai evacua presiunea lumii teatrale. Un alt mare avantaj a fost şi faptul că teatrul era des invitat în străinătate, iar sentimentul de izolare, trăit de majoritatea profesiei, era aici mult diminuat. Eu mi-am făcut debutul în Danemarca la Festivalul din Aarhus. Pentru mine Festivalul de la Nancy, din 1977, a reprezentat practic o completare fabuloasă a anilor de şcoală. Acolo am văzut Clasa Moartă a lui Kantor, care mi-a modificat mult gândirea despre teatru. Norocul meu a fost că trupa, în timp ce juca în cadrul festivalului, repeta şi Wielopole, Wielopole, viitorul lor spectacol şi am putut asista la repetiţiile acelui mare creator care a fost Kantor. Tot acolo am văzut şi celebra trupă Bread and Puppet, condusă de Peter Schuman, şi ceea ce însemna teatru angajat în occident. Abia acum observ că n-am spus mai nimic despre viaţa mea din afara teatrului. Cu siguranţă greşim când nu acordăm tot atâta importanţă vieţii noastre, pe care adesea o ratăm... din prea multă preocupare profesională. În aceşti cincisprezece ani m-am însurat, mi s-a născut o fetiţă minunată, mi-am făcut mulţi prieteni, am divorţat şi m-am recăsătorit.
T.C.: Şi totuşi, în anul 1987 v-aţi hotărât să vă depărtaţi de casă. De ce?
P.C.: Am plecat foarte greu din Piatra Neamţ, dar, cred, venise timpul să schimb. Sunt convins că fiecare dintre noi simte când trebuie să plece dintr-un anumit loc, la un anumit moment. Mulţi nu au curajul s-o facă. A fost greu şi pentru mine, mai ales că plecam într-un moment greu, atât pentru profesie cât şi pentru existenţa zilnică. Lipseau lucrurile strict necesare. Până şi alimentele deveniseră o problemă. Am intrat prin concurs la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", teatrele muzicale fiind singurele din capitală care puteau angaja personal artistic fără buletin de Bucureşti. În vremea aceea Bucureştiul era un oraş închis. Eu ajunsesem în capitală fără casă şi fără acel faimos buletin, fără de care nu puteai obţine nici măcar cele două sute cincizeci de grame din celebrul salam de soia, la care aveai dreptul. A fost o perioada dificilă, stăteam pe la prieteni, mai dormeam în teatru, apoi am găsit o gazdă. Eram obişnuit cu greutăţile, iar faptul că eram îndrăgostit de Ana (actriţa Ana Ciontea, n.a.) a făcut ca totul să pară suportabil.
Trecerea mea prin Teatrul de Operetă s-a dovedit benefică pentru cariera mea ulterioară. Am luat lucrurile în serios şi în scurtă vreme mi-am completat educaţia muzicală, mi-am adaptat impostaţia, mi-am lucrat vocea şi astfel am fost capabil să joc Celestin, rolul principal din Mam'zelle Nitouche de Hreve. Începusem chiar să am un public al meu. În operetă era obiceiul ca vânzătoarea de bilete să treacă înainte de spectacol şi să comunice interpreţilor câţi spectatori au cumpărat bilete special pentru a vedea un anume artist. Dorin Teodorescu, Daniela Diaconescu, Constanţa Câmpeanu conduceau în top, dar şi eu, care venisem de curând în teatru, reuşisem să am 10-15 spectatori, care veneau la fiecare reprezentaţie să mă vadă. Asta mi-a creat un anumit statut în teatru şi dreptul să fiu apelat "maestre".
Gândul meu era totuşi să reuşesc să intru într-un teatru de proză. Există în viaţa fiecăruia oameni care te ajută în cele mai neaşteptate momente. Pentru mine Alexandru Lazăr, cu care fusesem coleg la Piatra, a fost unul dintre ei şi el mi-a semnalat că la Teatrul "Ion Creangă" se caută un interpret pentru rolul Straforel din Romanţioşii lui Edmond Rostand, deoarece Mitică Popescu se retrăsese din cauza distribuirii lui într-un film. Piesa era pusă în scenă de regizorul Emil Mandric, cu care lucrasem la Piatra. M-au acceptat şi succesul obţinut cu acest rol a fost cartea mea de vizită, pentru concursul care s-a organizat la Teatrul "L.S. Bulandra". Cei de acolo căutau un actor cam pe acelaşi gen cu Ovidiu Schumacher, care plecase de curând în Germania. A urmat un alt concurs cu peripeţii din cauza aceluiaşi buletin, peripeţii care au dovedit că sistemul putea fi păcălit cu puţină isteţime. Concursul a fost ceva teribil. Comisia era alcătuită din nu mai puţin de 17 membri din legendara trupă a teatrului. Nu cred că îmi amintesc întrega componenţă a comisiei, dar sigur erau Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Gina Patrichi, Ion Caramitru, Florian Pittiş şi Virgil Ogăşanu.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu