Aşa cum se întâmplă frecvent în lumea artelor, câte un act sau produs artistic se distinge cu precădere din raţiuni extra-artistice
şi devine, pentru mai mult sau mai puţin timp, centrul atenţiei,
inclusiv pentru cei care nu au nici în clin, nici în mânecă cu arta şi
cultura, în general.
Un exemplu bun pentru Târgu Mureş (şi nu numai, căci cazul de faţă a dobândit expunere naţională, ajungând inclusiv la TV) este spectacolul Mihai Viteazul, producţie a companiei Teatru 3G. Motivul pentru care o parte a opiniei publice s-a inflamat a constituit-o afişul, care ilustrează o friptură de porc - în varianta preferată autohtonă, adică ceafă - pe un grătar. Fleica, într-o compoziţie lesne identificabilă, fără pretenţii de artă conceptuală, are forma României, ţara pentru care şi-ar da viaţa (cel puţin pe Facebook), fără să clipească, o bună parte a internauţilor cu o autentică fibră patriotică (sau zgârci, de ce nu).
Imaginea de pe afiş a fost semnalată prin bunăvoinţa unui om politic, iar dezbaterea iscată a eclipsat temporar spectacolul, care a fost făcut bucăţele (mai mărunte decât ar fi fost în stare un set de cuţite, friptura incriminată) într-o dezbatere pro şi contra. Din păcate, aşa cum se obişnuieşte mult prea des, isteria ignară a ţinut loc în mare parte de argumente, iar cei care n-au văzut spectacolul (şi care probabil că nici n-aveau de gând s-o facă, întrucât fripturile de orice fel se găsesc în general altundeva) i-au acuzat pe realizatori că atentează la valorile naţionale, că terfelesc imaginea voievodului, că în An Centenar denigrează istoria noastră glorioasă şi, cel mai rău, că i-a permis unui ungur (român de etnie maghiară, în fapt, apreciatul dramaturg Székely Csaba) să rescrie istoria românilor, în cheie şovină. Cel puţin asta le-a inspirat "neinspirata" fleică de pe afiş, care îşi propunea să îmbie publicul la puţină analiză, distanţă critică şi umor.
Depăşind penibilul momentului şi vizionând spectacolul propriu-zis, putem constata că, într-adevăr, Mihai Viteazul nu e aşa cum îl ştim din manualele şcolare şi nici din blockbuster-ul lui Sergiu Nicolaescu, dar asta nu ar trebui să constituie nici motiv de panică, şi nici de îndârjită revoltă.
Regizorul spectacolului, Andi Gherghe, care a mai pus în scenă texte ale lui Székely Csaba (Vă plac bananele, tovarăşi?, la Teatrul Studio Act din Oradea, MaRo, la Studio Yorick din Târgu Mureş, Monstrul nisipurilor, la Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galaţi şi Bucurie şi fericire, la Teatru 3G din Târgu Mureş), este deja un cunoscător în detaliu al dramaturgiei acestuia şi este cunoscut pentru atenţia pe care o acordă temelor sociale, variind de la himerele regimului comunist, relaţiile interetnice disfuncţionale, prejudecăţile faţă de homosexuali şi, în cazul de faţă, perspectiva aproape hagiografică asupra unor figuri istorice marcante ale României, care a distorsionat grav percepţia pe care o avem faţă de propriul trecut.
Spectacolul Teatrului 3G îşi propune să recupereze din hăţişurile mistificărilor ideologice şi a conjuncturilor politice oportuniste imaginea unui Mihai Viteazul uman, a cărui ascensiune din poziţia de ban al Craiovei (poziţie obţinută prin alianţă, luând-o în căsătorie pe doamna Stanca) la cea de domnitor al Ţării Româneşti (obţinută cu sprijinul principelui Ardealului, Zsigmond Báthori) şi, printr-un sinuos concurs de împrejurări, pentru foarte puţin timp, domnitor al celor trei principate române, l-au transformat într-un erou naţional.
Spectacolul descrie întregul traseu al lui Mihai Viteazul, din poziţia de ban al Craiovei, până în momentul uciderii sale din ordinul generalului Giorgio Basta, şi îl prezintă ca pe un om ambiţios, inteligent, viclean când era cazul, bun speculant al momentelor favorabile planurilor sale, îndrăzneţ, viteaz, după cum era supranumit, dar şi nesăbuit, arogant, impulsiv, violent (dar ăsta era spiritul epocii, aşa că de ce să ia contemporaneitatea în calcul masacrele faţă de populaţia civilă, care i s-au datorat?), infidel ca soţ (şi nu numai), lacom şi încăpăţânat. Pe scurt, un conducător uman, cu bune şi cu rele, cu calităţi şi cu defecte, care, însă (şi ăsta e punctul nevralgic), a ajuns să unifice cele trei principate mai degrabă dintr-o ambiţie de expansiune teritorială care ţinea de orgoliul personal, decât dintr-o conştiinţă naţională, pe care istoriografia oficială încearcă s-o acrediteze.
Contextul istoric pe care îl descrie spectacolul este unul tulbure, în care ţările române se aflau la confluenţa a trei mari imperii (Otoman, Polonez şi Habsburgic) care îşi negociau în permanenţă zonele de influenţă, un spaţiu în care conducătorii se succedau cu viteză, în nesfârşite domnii pasagere, care se datorau unor numiri sau erau cumpărate, şi care menţineau un climat de instabilitate atât pentru populaţia generală, cât şi pentru nobilime. De asemenea, este subliniat şi caracterul multi-etnic al participanţilor la istorie, fie că vorbim de populaţie, fie că vorbim de conducători sau de luptători (armata lui Mihai Viteazul, de-a lungul domniei sale, a fost aproape la fel de multiculturală ca un cartier londonez contemporan), iar conştiinţa apartenenţei la un neam "pur" era un concept străin oamenilor vremii, dacă nu de-a dreptul abstract.
Nu în ultimul rând, spectacolul întăreşte în mod convingător ideea că istoria e scrisă de învingători, şi că repetiţia unei falsificări, în context oficial, o legitimează şi o face să devină, prin acceptare, un adevăr, la fel cum o eroare de limbă poate deveni normă lingvistică prin concursul majorităţii.
Spectacolul este realizat în cheie ironică şi tragi-comică, iar morga cu care sunt evocate personalităţile istorice în general lipseşte cu desăvârşire. Frecvenţa cu care personajele "pozitive" devin "negative" reflectă viteza cu care se schimbau circumstanţele, demonstrând încă o dată că adevărul este polimorf şi că se poate schimba în funcţie de unghiul din care este privit.
Abordarea regizorală este subtilă şi pune în valoare textul şi actorii. În afara unor momente muzicale, care colorează spectacolul şi creează legături între unele scene, prezenţa regizorului este insesizabilă. În schimb, actorii au ocazia să îşi pună în valoare talentul, unii dintre ei în roluri multiple, iar Sebastian Marina se impune în rolul titular printr-o interpretare robustă şi nuanţată, poate doar puţin abruptă în unele momente, în care situaţiile care se schimbă fulgerător nu îi lasă timp de tranziţii psihologice prea detaliate. Cu toate astea, actorul aduce la suprafaţă contradicţiile lui Mihai Viteazul şi susţine personajul de la început până la tragicul sfârşit.
Deşi miza textului i-ar putea tenta pe unii regizori să recurgă la montări de proporţii colosale, Andi Gherghe a redus monumentalitatea biografiei lui Mihai Viteazul la dimensiuni aproape intime, pe care le sugerează şi decorul care are un efect aproape diminuant: redimensionează tragedia valahă la una personală, iar povestea unei naţiuni devine, astfel, povestea fiecărui om în parte.
Prin prezenta montare, Mihai Viteazul reprezintă versiunea echipei a unui "Deşteaptă-te, române" adus la zi, în care cei responsabili de înecare a populaţiei în somnul cel de moarte nu sunt barbarii de tirani, ci politicienii corupţi, cei care scriu istoria din oficiu, conform propriilor interese, şi noi înşine, fiindcă primim, servili, toate zgârciurile pe care aceştia ni le aruncă-n silă din marea friptură naţională.
Din distribuţie fac parte actorii: Sebastian Marina, Alexandru Frânceanu, George Bîrsan, Laura Mihalache, Raisa Ané, Stefan Roman, Cristi Bojan, Szabó János Szilárd, Narcis Zamfir, Károly Kovács şi Benedek Botond. Scenografia este realizată de Bogdan Spătaru, muzica este compusă de Károly Kovács, video este realizat de Andrei Gereb, iar regia îi aparţine lui Ándi Gherghe.
Piesa a fost tradusă în limba română de Sándor László, iar scenele în limba germană au fost traduse de Elise Wilk.
Un exemplu bun pentru Târgu Mureş (şi nu numai, căci cazul de faţă a dobândit expunere naţională, ajungând inclusiv la TV) este spectacolul Mihai Viteazul, producţie a companiei Teatru 3G. Motivul pentru care o parte a opiniei publice s-a inflamat a constituit-o afişul, care ilustrează o friptură de porc - în varianta preferată autohtonă, adică ceafă - pe un grătar. Fleica, într-o compoziţie lesne identificabilă, fără pretenţii de artă conceptuală, are forma României, ţara pentru care şi-ar da viaţa (cel puţin pe Facebook), fără să clipească, o bună parte a internauţilor cu o autentică fibră patriotică (sau zgârci, de ce nu).
Imaginea de pe afiş a fost semnalată prin bunăvoinţa unui om politic, iar dezbaterea iscată a eclipsat temporar spectacolul, care a fost făcut bucăţele (mai mărunte decât ar fi fost în stare un set de cuţite, friptura incriminată) într-o dezbatere pro şi contra. Din păcate, aşa cum se obişnuieşte mult prea des, isteria ignară a ţinut loc în mare parte de argumente, iar cei care n-au văzut spectacolul (şi care probabil că nici n-aveau de gând s-o facă, întrucât fripturile de orice fel se găsesc în general altundeva) i-au acuzat pe realizatori că atentează la valorile naţionale, că terfelesc imaginea voievodului, că în An Centenar denigrează istoria noastră glorioasă şi, cel mai rău, că i-a permis unui ungur (român de etnie maghiară, în fapt, apreciatul dramaturg Székely Csaba) să rescrie istoria românilor, în cheie şovină. Cel puţin asta le-a inspirat "neinspirata" fleică de pe afiş, care îşi propunea să îmbie publicul la puţină analiză, distanţă critică şi umor.
Depăşind penibilul momentului şi vizionând spectacolul propriu-zis, putem constata că, într-adevăr, Mihai Viteazul nu e aşa cum îl ştim din manualele şcolare şi nici din blockbuster-ul lui Sergiu Nicolaescu, dar asta nu ar trebui să constituie nici motiv de panică, şi nici de îndârjită revoltă.
Regizorul spectacolului, Andi Gherghe, care a mai pus în scenă texte ale lui Székely Csaba (Vă plac bananele, tovarăşi?, la Teatrul Studio Act din Oradea, MaRo, la Studio Yorick din Târgu Mureş, Monstrul nisipurilor, la Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galaţi şi Bucurie şi fericire, la Teatru 3G din Târgu Mureş), este deja un cunoscător în detaliu al dramaturgiei acestuia şi este cunoscut pentru atenţia pe care o acordă temelor sociale, variind de la himerele regimului comunist, relaţiile interetnice disfuncţionale, prejudecăţile faţă de homosexuali şi, în cazul de faţă, perspectiva aproape hagiografică asupra unor figuri istorice marcante ale României, care a distorsionat grav percepţia pe care o avem faţă de propriul trecut.
Spectacolul Teatrului 3G îşi propune să recupereze din hăţişurile mistificărilor ideologice şi a conjuncturilor politice oportuniste imaginea unui Mihai Viteazul uman, a cărui ascensiune din poziţia de ban al Craiovei (poziţie obţinută prin alianţă, luând-o în căsătorie pe doamna Stanca) la cea de domnitor al Ţării Româneşti (obţinută cu sprijinul principelui Ardealului, Zsigmond Báthori) şi, printr-un sinuos concurs de împrejurări, pentru foarte puţin timp, domnitor al celor trei principate române, l-au transformat într-un erou naţional.
Spectacolul descrie întregul traseu al lui Mihai Viteazul, din poziţia de ban al Craiovei, până în momentul uciderii sale din ordinul generalului Giorgio Basta, şi îl prezintă ca pe un om ambiţios, inteligent, viclean când era cazul, bun speculant al momentelor favorabile planurilor sale, îndrăzneţ, viteaz, după cum era supranumit, dar şi nesăbuit, arogant, impulsiv, violent (dar ăsta era spiritul epocii, aşa că de ce să ia contemporaneitatea în calcul masacrele faţă de populaţia civilă, care i s-au datorat?), infidel ca soţ (şi nu numai), lacom şi încăpăţânat. Pe scurt, un conducător uman, cu bune şi cu rele, cu calităţi şi cu defecte, care, însă (şi ăsta e punctul nevralgic), a ajuns să unifice cele trei principate mai degrabă dintr-o ambiţie de expansiune teritorială care ţinea de orgoliul personal, decât dintr-o conştiinţă naţională, pe care istoriografia oficială încearcă s-o acrediteze.
Contextul istoric pe care îl descrie spectacolul este unul tulbure, în care ţările române se aflau la confluenţa a trei mari imperii (Otoman, Polonez şi Habsburgic) care îşi negociau în permanenţă zonele de influenţă, un spaţiu în care conducătorii se succedau cu viteză, în nesfârşite domnii pasagere, care se datorau unor numiri sau erau cumpărate, şi care menţineau un climat de instabilitate atât pentru populaţia generală, cât şi pentru nobilime. De asemenea, este subliniat şi caracterul multi-etnic al participanţilor la istorie, fie că vorbim de populaţie, fie că vorbim de conducători sau de luptători (armata lui Mihai Viteazul, de-a lungul domniei sale, a fost aproape la fel de multiculturală ca un cartier londonez contemporan), iar conştiinţa apartenenţei la un neam "pur" era un concept străin oamenilor vremii, dacă nu de-a dreptul abstract.
Nu în ultimul rând, spectacolul întăreşte în mod convingător ideea că istoria e scrisă de învingători, şi că repetiţia unei falsificări, în context oficial, o legitimează şi o face să devină, prin acceptare, un adevăr, la fel cum o eroare de limbă poate deveni normă lingvistică prin concursul majorităţii.
Spectacolul este realizat în cheie ironică şi tragi-comică, iar morga cu care sunt evocate personalităţile istorice în general lipseşte cu desăvârşire. Frecvenţa cu care personajele "pozitive" devin "negative" reflectă viteza cu care se schimbau circumstanţele, demonstrând încă o dată că adevărul este polimorf şi că se poate schimba în funcţie de unghiul din care este privit.
Abordarea regizorală este subtilă şi pune în valoare textul şi actorii. În afara unor momente muzicale, care colorează spectacolul şi creează legături între unele scene, prezenţa regizorului este insesizabilă. În schimb, actorii au ocazia să îşi pună în valoare talentul, unii dintre ei în roluri multiple, iar Sebastian Marina se impune în rolul titular printr-o interpretare robustă şi nuanţată, poate doar puţin abruptă în unele momente, în care situaţiile care se schimbă fulgerător nu îi lasă timp de tranziţii psihologice prea detaliate. Cu toate astea, actorul aduce la suprafaţă contradicţiile lui Mihai Viteazul şi susţine personajul de la început până la tragicul sfârşit.
Deşi miza textului i-ar putea tenta pe unii regizori să recurgă la montări de proporţii colosale, Andi Gherghe a redus monumentalitatea biografiei lui Mihai Viteazul la dimensiuni aproape intime, pe care le sugerează şi decorul care are un efect aproape diminuant: redimensionează tragedia valahă la una personală, iar povestea unei naţiuni devine, astfel, povestea fiecărui om în parte.
Prin prezenta montare, Mihai Viteazul reprezintă versiunea echipei a unui "Deşteaptă-te, române" adus la zi, în care cei responsabili de înecare a populaţiei în somnul cel de moarte nu sunt barbarii de tirani, ci politicienii corupţi, cei care scriu istoria din oficiu, conform propriilor interese, şi noi înşine, fiindcă primim, servili, toate zgârciurile pe care aceştia ni le aruncă-n silă din marea friptură naţională.
Din distribuţie fac parte actorii: Sebastian Marina, Alexandru Frânceanu, George Bîrsan, Laura Mihalache, Raisa Ané, Stefan Roman, Cristi Bojan, Szabó János Szilárd, Narcis Zamfir, Károly Kovács şi Benedek Botond. Scenografia este realizată de Bogdan Spătaru, muzica este compusă de Károly Kovács, video este realizat de Andrei Gereb, iar regia îi aparţine lui Ándi Gherghe.
Piesa a fost tradusă în limba română de Sándor László, iar scenele în limba germană au fost traduse de Elise Wilk.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu