E foarte important să se respecte oamenii între ei, fără asta nu cred că pot avea un dialog

Aflat pentru a doua oară pe scena teatrului naţional târgumureşean, Vlad Bîrzanu oferă o probă solidă de versatilitate actoricească, expresivitate şi sinceritate. Personajul Andrei din spectacolul Tatăl meu, preotul (piesă de Gabriel Sandu. Regia: Leta Popescu, Distribuţia: Andrei - Vlad Bîrzanu, Tatăl - Dan Rădulescu, Mama - Monica Ristea, Bostan - Alexandru-Andrei Chiran, Un individ la costum/Voluntar/Reporter/Poliţist - Cristian Iorga) este un tânăr homosexual măcinat de multiple dileme: a-şi recunoaşte orientarea sexuală faţă de tatăl său, preot, a-i imputa acestuia o infracţiune gravă de care se face vinovat, şi a renunţa la chemarea preoţească ce devine incompatibilă cu noile sale convingeri.

Vlad Bîrzanu a fost nominalizat în 2012 la Premiul UNITER pentru Debut în spectacolul Visul unei nopţi de vară (r. Botos Balint, Teatrul Anton Pann Râmnicu Vâlcea) şi a participat la programul 10 pentru TIFF în 2014. În prezent, locuieşte la Bucureşti unde colaborează cu numeroase teatre şi îşi conturează cu fiecare spectacol o carieră din ce în ce mai interesantă şi mai valoroasă.

Am stat de vorbă cu Vlad la finalul celei de-a treia reprezentaţii a spectacolului Tatăl meu, preotul care s-a jucat cu sala plină şi (judecând după reacţii) încântată.

Andrei Vornicu: Ai mai jucat la Târgu-Mureş în urmă cu câţiva ani...
Vlad Bîrzanu: Da, a fost în Martiri, regia: Theodor-Cristian Popescu. Asta s-a întâmplat în 2013, anul de după ce-am absolvit facultatea.

A.V.: Cum a fost prima ta întâlnire cu publicul târgumureşean?
V.B.: Textul Martiri, scris de Marius von Mayenburg, e foarte puternic şi foarte interesant şi actual. Mie mi-a plăcut foarte mult spectacolul ăla, şi era prima oară când lucram cu Cristi Popescu, cu care m-am înţeles foarte bine. Era de asemenea prima oară când veneam în Mureş, i-am cunoscut pe Elena Purea, pe Dan Rădulescu, am revăzut-o pe Cristina Toma, pe care o ştiam, şi care a jucat alături de mine în acel spectacol. Aveam un soi de emoţii faţă de subiect care e sensibil fiindcă e vorba de un adolescent care devine extremist creştin şi care are acelaşi comportament şi discurs ca extremiştii terorişti. Era un adolescent care descoperise Biblia şi îşi explica tot ce se întâmpla prin prisma acesteia. Spectacolul a fost foarte bine primit de public. La Târgu-Mureş e un public foarte bun, foarte deschis, şi cred că asta ţine foarte mult de faptul că a fost educat în acest spirit prin spectacolele care s-au făcut aici în ultimii ani. Cred că teatrul târgumureşean a reuşit facă publicul să fie foarte deschis şi receptiv la teme noi, contemporane şi actuale.

"«Tatăl meu, preotul» nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul şi să tragă o concluzie clară"

A.V.: Tocmai ai revenit pe scena naţionalului târgumureşean cu rolul principal din Tatăl meu, preotul, în regia Letei Popescu. Ce te-a făcut să accepţi propunerea de a juca în acest spectacol?
V.B.: A fost un întreg şir de evenimente care m-a adus aici de data asta. Pe scurt, voiam foarte mult să lucrez cu Leta fiindcă ne ştiam oarecum de la facultate, din Cluj, unde am fost aproape în aceeaşi perioadă cu ea. Mi se pare o regizoare foarte interesantă şi foarte inteligentă, şi îmi place cum gândeşte atât ca om, cât şi scenic. Când m-a sunat, în vară, şi mi-a propus acest proiect, ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, când am venit să fac o lectură, şi a fost pur şi simplu un moment în viaţa mea când mi-am zis că vreau să fac asta. Mi-a plăcut echipa şi mi-a plăcut textul, care are un subiect foarte puternic. E oarecum teatru social, dar îmi place că nu e abordat într-un mod militant. Mi se pare că e foarte bine tratat acest subiect sensibil. Orice subiect sensibil trebuie abordat cu mare atenţie şi grijă dacă vrei să fie bine recepţionat de public şi să aibă un impact şi dacă vrei ca oamenii să meargă acasă şi să-şi pună o întrebare. Contează foarte mult cum pui problema fiindcă lumea tinde să devină isterică şi agresivă. Îmi place că textul şi spectacolul nostru nu au această tendinţă. Tatăl meu, preotul nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul şi să tragă o concluzie clară.

 

A.V.: Fără a divulga ceva important din poveste, vreau doar să te întreb dacă tu ai fi procedat la fel ca personajul faţă de părinţii săi. Ai fi făcut acel pas sau ai fi fost mai reticent?
V.B.: E foarte greu să te pui propriu-zis în situaţia concretă. Să fii sincer faţă de tine într-o astfel de situaţie e foarte greu. Nu ştiu cum m-aş purta, deşi m-am tot gândit la asta. Cred că e genul de situaţie pe care ţi-o poţi închipui oricât, dar dacă, Doamne fereşte, se întâmplă, cred că o să te surprindă felul cum o să reacţionezi.

A.V.: Ce cauţi la un regizor ca raport profesional şi uman?
V.B.: Profesional... în primul rând, mă interesează ce vrea să spună cu un text sau cum vrea să spună povestea aia... ce vrea să scoată în evidenţă când pune un text. Vreau să aibă un motiv pentru care a ales piesa respectiv şi spre asta să ne îndreptăm, spre opţiunea lui foarte clară. Nu zic că trebuie să aibă caietul de regizor făcut, ba din contră, îmi place să lucrăm împreună la repetiţii şi să construim, dar vreau să aibă o coerenţă a direcţiei pe care o abordează. Uman... nu ştiu, am lucrat cu foarte multe genuri de regizori şi mi-au plăcut majoritatea. Nu pot să spun că caut ceva uman în ei, dar cred că vreau să fie oameni care, ca şi mine, fac meseria asta pentru că le place şi pentru că înseamnă ceva pentru ei, şi nu pentru că vor să facă nişte bani sau vor să aibă şi ei o meserie sau pentru că e interesant.

A.V.: Legat de actorie, care crezi că ar fi, ipotetic vorbind, punctul în care ar ajunge să nu-ţi mai ofere satisfacţie sau să nu mai fie ce ai fi vrut tu să fie?
V.B.: Cred că dacă aş face numai spectacole comerciale al căror singur scop este să vândă bilete, probabil că m-aş lăsa de meseria asta. Uneori mă întreb pentru ce şi pentru cine fac meseria asta. Răspunsul vine de la anumiţi spectatori, anumite întâmplări sau seri de spectacole care mă fac să merg înainte gândindu-mă că poate este cel puţin un om în sală pentru care seara asta, spectacolul ăsta, o să însemne foarte mult. Şi asta cumva mă motivează şi încerc să-mi amintesc mereu lucrul ăsta, să nu uit pentru cine fac meseria asta şi pentru cine spun poveştile pe care le spun sau pentru cine transmit mesajele pe care le transmit.

"Părinţii sunt fanii mei nr. 1"

A.V.: A fost vreun moment la un spectacol care te-a convertit şi te-a făcut să-ţi spui că asta vrei să faci de-acum încolo?
V.B.: Nu. Opţiunea mea de a face teatru nu a venit de la faptul că am văzut într-o seară un spectacol. A venit treptat şi oarecum am fost îndrumat spre chestia asta de părinţii mei care şi-au dat seama că aş putea fi talentat în direcţia asta.

A.V.: Pare ceva foarte rar ca părinţii să îşi îndrume copii către o direcţie care e considerată perdantă sau, în orice caz, foarte riscantă.
V.B.: Da, ştiu, toată lumea îmi spune asta, dar părinţii mei sunt foarte speciali şi sunt nişte oameni extraordinari care mă susţin şi m-au susţinut întotdeauna. Fără ei probabil că n-aş fi avut curajul să aleg acest drum.

A.V.: Ei vin la spectacolele tale?
V.B.: Da, aproape la toate premierele mele. Dacă merg cu un spectacol prin ţară şi sunt oarecum în zona Ardealului, vin să-l mai vadă o dată chiar dacă l-au mai văzut, şi îşi aduc şi prietenii cu ei. Sunt fanii mei nr. 1.

A.V.: Dintre actorii mai în vârstă şi mai tineri, care ar fi cei care sunt pentru tine nişte repere sau măcar te inspiră?
V.B.: Nu am o listă cu oamenii ăştia. Există, dar nu e vorba de un om sau de doi sau trei, ci de aproape toţi oamenii cu care lucrez. De la fiecare iau câte ceva care mi se pare interesant şi eu caut de fapt la toţi actorii cu care lucrez ceva care să mă atragă, pentru că eu cred că trebuie să construieşti o relaţie cu oamenii cu care lucrezi în meseria asta şi cred că nu poţi păcăli această relaţie pe scenă în totalitate şi atunci trebuie să o găseşti cumva uman şi profesional. Caut mereu lucrul ăsta, ca să reuşesc să mă întâlnesc într-un punct cu fiecare, pentru că suntem foarte diferiţi. Nu există o tipologie clasică a actorului.

"Sper să primesc acelaşi respect pe care-l ofer celor cu care lucrez"

A.V.: Cum ai vrea să fii perceput ca persoană de către cei care te cunosc? Cum te-ai vedea descris?
V.B.: (râde) La modul ideal sau la modul real?

A.V.: Poţi face un contrast între cele două moduri.
V.B.: Întrebarea asta e foarte, foarte complicată. Sper că am un anumit respect faţă de meserie şi că dau dovadă de un profesionalism care poate fi la rândul lui respectat. Cel puţin asta îmi doresc şi sper că fac şi că se-ntâmplă. Cred că e foarte important să se respecte oamenii între ei fiindcă fără asta nu cred că se pot asculta şi pot avea un dialog. Sper să primesc acelaşi respect pe care-l ofer celor cu care lucrez.

A.V.: Cum te-ai adaptat în Bucureşti, venind din celălalt capăt al ţării, Baia-Mare?
V.B.: (râde) Păi, m-am plimbat destul de mult: am făcut facultatea la Cluj, apoi am fost angajat patru ani la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, şi în paralel am intrat şi la masterat la Bucureşti. Faptul că am studiat la Bucureşti a constituit o uşă care s-a deschid mai larg şi m-a ajutat să cunosc oameni noi, dar eu cunoşteam foarte mulţi oameni din lumea teatrului dinainte, pentru că, pe vremea când eram la liceu, în Baia Mare se ţinea Festivalul de Teatru Atelier care aduna în fiecare an spectacole foarte bune şi actori foarte buni din toată ţara. Acolo am cunoscut mulţi oameni cu care am păstrat legătura, astfel că atunci când am ajuns la Bucureşti nu veneam într-un loc complet străin. Cunoşteam oameni, aveam prieteni, şi atunci nu mi-a fost atât de greu să mă adaptez. E şi un oraş care îmi place şi, în timpul facultăţii, când mergeam la Festivalul Naţional de Teatru ca să văd spectacole, mi se părea fascinant oraşul, şi mă bucur că reuşesc să trăiesc şi să lucrez acolo.

A.V.: Sunt şi alte forme de artă care te atrag sau pe care le practici în timpul liber?
V.B.: Din păcate, nu am foarte multe aptitudini artistice (râde). Îmi place foarte mult să cânt. Nu o fac extraordinar, dar din fericire am vreo două spectacole în care cânt şi mi-ar plăcea să lucrez mai mult în sensul ăsta.

A.V.: Cam ce gen de muzică?
V.B.: Mi-ar plăcea să fac chiar musical. Am o înclinaţie uşor patetică spre dansurile alea din musicaluri în care toată lumea se ridică şi dansează şi totul e bine şi frumos.

A.V.: Coregrafia nu te atrage?
V.B.: Ba da... eu m-am gândit la un moment dat să fac un master în coregrafie, dar am preferat totuşi să continui pe actorie. Am câteva spectacole în care se merge mult pe teatru-dans. În Bizoni, de exemplu (r. Radu Afrim, Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu, n.r.) aveam coregrafie aproape în permanenţă, şi spuneam în acelaşi timp şi text şi se creau în acelaşi timp toate relaţiile şi toată povestea. Îmi place foarte mult şi dansul. De multe ori mă gândesc că poate mi-ar fi plăcut mai mult să fiu dansator, dar rămâne doar o posibilitate.

"Nu mă omor după Cehov"

A.V.: Filmul ar mai fi de explorat, presupun?
V.B.: Da, bineînţeles, cred că oricărui actor i-ar plăcea să facă film. Dar o să vină şi momentul ăsta, sunt sigur, nu m-am panicat încă.

A.V.: Ai avut vreo apariţie în vreun film până acum?
V.B.: Am avut o apariţie foarte scurtă într-un film care urmează să iasă în 2018, şi am mai făcut câteva scurtmetraje independente prin facultate, dar foarte puţine.

A.V.: Există vreun gen de rol pe care nu l-ai juca? Ceva ce nu te atrage deloc.
V.B.: Nu ştiu... trebuie să recunosc că nu mă omor după Cehov. Dar cu un regizor care are o viziune interesantă despre textele lui Cehov sau despre subiectele sale, cred că mi-ar face plăcere să joc până la urmă. Ştiu, nu multă lume spune asta, dar majoritatea personajelor lui au ceva care mă irită (râde).

A.V.: Din ce punct de vedere? Par prea pătimaşe?
V.B.: Pare că se plâng întotdeauna şi că au veşnic o problemă care nu are nici o rezolvare.

A.V.: Să-nţeleg că tu eşti o persoană optimistă.
V.B.: Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori, da.