Ca orice scrutare în "ochii" răului dezlănţuit în
istorie, în lumea naturală sau în viaţa personală, analiza existenţială
pe care am putea să o aplicăm piesei Richard al III-lea
/ spectacolului omonim în regia lui Andrei Şerban, poate oferi
concluzii doar provizorii - mai mult schiţe de răspuns, frânturi de sens
pe marginea unei "găuri negre" a spiritului. Care este explicaţia
dezlănţuirii răului în piesa lui Shakespeare? Niciuna care să încheie
discuţia. Ce sens are totul, după o asemenea barbarie? Niciunul de găsit
în întreaga înţelepciune omenească.
Povara ceasului prezent din istoria României apasă vizibil asupra lecturii pe care o face Andrei Şerban acestui text: este vorba despre regele nebun al Angliei din ultima parte a secolului al XV-lea, la sfârşitul "Războiului celor Două Roze" şi la începutul erei Tudorilor, a absolutismului şi a epocii moderne a Angliei. Dar şi dinspre acel moment spre prezentul nostru pare să vină o umbră apăsătoare: însuşi marşul răului prin istorie, în oribilele sau ridicolele sale ipostaze, încovoind caractere, distrugând suflete, luând nenumărate vieţi. Recontextualizarea periodică a cadrului narativ ce oscilează între contemporaneitate şi istorie funcţionează astfel ca vehicul al universalizării semnificaţiilor. Primarul Londrei, înainte să-l implore pe Richard să devină rege, e supus unui interviu rupt din România ultimilor ani, din penibila şi trista celebritate a sintagmei "Altă întrebare!". Richard, acceptând "smerit" tronul, spune că "Anglia merită mai mult" - şi e suficient să ieşi imediat după spectacol în faţa sălii de la Izvor pentru a vedea posterul electoral cu acelaşi mesaj. O interpretare a actorilor a piesei "Time Is on My Side" vine să descreţească frunţile şi să introducă pauza dintre acte, dar şi pentru ca piesa, ca un organism viu în căutare de aer, hrană, resurse, să se hrănească din cât mai multe universuri de simbolico-culturale pentru a-şi diversifica morfologia, ipostazele de creştere, chipurile; pentru a trage aer înainte de un plonjon şi mai adânc în întuneric.
Sunt tehnicile de geniu ale lui Andrei Şerban, mereu creativ, mereu în căutare de inspiraţie pentru a mări miza, a adânci înţelesurile, a livra un tot mai mare impact emoţional. Este charisma specifică a teatrului, oglindă a theatrum mundi, mereu în dialectica niciodată statică dintre comedie şi tragedie, cele două mari "principii" (nimic metafizic aici!) ale vieţii infinit de complexe, curgând ca un mare fluviu, veşnic în transformare, în lupta fără sfârşit dintre esenţă şi devenire. Tristeţea e întotdeauna mai mare când este suprimat un zâmbet, sau când acum un minut zâmbeai, dar viaţa ţi-a oferit încă o surpriză amară; şi invers: fără umor, fără arta detaşării, fără a încerca, cum scria din Gulag familiei sale filosoful Pavel Florenski, să priveşti cerul albastru sau înstelat, chiar în toiul tragediei, eşti pierdut, zdrobit de acest rău misterios ce pare ultimul cuvânt al destinului; pare atât de viu şi de puternic... şi totuşi, în sensul cel mai profund, nu este, nu există.
E de neuitat, între aceste tehnici regizorale, momentul ce opreşte brusc curgerea narativă (şi taie respiraţia tuturor) în care, deodată, apare un grăsun şi glumeţ "Mare Will", chiar Shakespeare, care iese cu stângăcie de sub scenă, ne amuză, apoi ne interoghează. "Cum de nu a sesizat nimeni păcăleala?" E păcăleala lui Richard, maestru al comploturilor, al asmuţirii adversarilor unul împotriva celuilalt; păcăleala conducătorilor acestei zile; dar şi păcăleala generală, istorică, a răului care, în funcţie de împrejurări, ne oferă fie iluzia că nu există, că totul e în regulă iar condiţia umană este infinit reformabilă, fie că... chiar există, are o reală substanţialitate, ba chiar un "sens" în istorie, în principiile care ţin lumea, în curgerea vieţii.
Într-adevăr, până şi Richard 3 însuşi, cel puţin în forma imaginată de Shakespeare, se miră de propriul succes. "Toată lumea a ajuns să fie condusă de un... nimic" - nimicul fiind chiar el. Este cea mai precisă definiţie a răului, în înţelegerea clasică a metafizicii occidentale: răul e nimic, absenţa binelui, non-existenţă, un "gol" al fiinţei. Nu e nimic "profund" de înţeles atunci când cineva contemplă figura lui Richard, a lui Stalin; când încearcă să găsească "explicaţii" supranaturale sau spirituale pentru un cutremur sau pentru o boală mortală. Nu e absolut nimic de văzut acolo, în acea suferinţă sau în acele suflete. Răul este o carie, o dezordine în ordinea binelui, o absenţă a luminii şi a existenţei care se hrăneşte, tocmai, din tot ceea ce există. Nu e o iluzie - e profund distrugător - şi totuşi nu are nicio bază metafizică. Richard 3, pe măsură ce se adânceşte în fărădelege, este devorat ca persoană până când nu mai rămâne din el nicio formă umană recognoscibilă. Ca un foc ce, odată, aprins, distruge tot până când se stinge firesc din lipsă de combustibil, forţa misterioasă care îl mişcă pe rege (dar şi unii dintre cei din jur) avansează încet-încet, măcinând suflete şi secerând vieţi. Răul se autodevorează, şi cu cât are mai mult în slujba sa, cu atât devine mai hidos, mai iraţional şi, în final, mai uşor de înfrânt.
Îl vedem astfel pe Marius Manole care, întruchipându-l pe rege, capătă trăsături demonice, cadaverice, după ce obţine coroana. Tulburat de coşmaruri în care se întorc toţi cei omorâţi de el, măcinat de suspiciune - doar ştie că este un impostor şi o mediocritate desăvârşită - va rămâne doar el cu oglinda în care se priveşte obsesiv, încercând să pună cât mai multe straturi de machiaj: suprafeţe ce acoperă un abis. Moartea lui e sub semnul ridicolului - e un Richard aproape gol, cu scutece, insomniac, clovn trist, strigând cu o voce stinsă: "Un caaaal! Regatul meu pentru un caaal!" Alte măşti, aceeaşi piesă, acelaşi strigăt cu fiecare punere în scenă, în alte contexte; alt gen de suferinţă, alt eşec al istoriei.
Aceasta este şi esenţa melancoliei de la final, când o femeie anunţă tristă, cu ochii deja obosiţi de atâta plâns, încetarea războiului şi victoria contelui de Richmond - viitorul Henric al VII-lea Tudor. O nouă ipostază a lui Richard pare să se întoarcă, să bântuie istoria: în fond, dinastia Tudorilor, în special cu sinistrul Henric al VIII-lea, avea să aducă tragedii de proporţii comparabile cu cele ale războiului Rozelor. Istoria, privită la rece, nu pare să aibă vreun sens; cu atât mai puţin ar folosi să privim răul în ochi, încercând să-i găsim "semnificaţii metafizice". Nu există aşa ceva. Dar partida nu se sfârşeşte aici. Richard îşi începuse drumul cu o mărturisire: Nu am fost iubit, ci urât de la început pentru diformităţile mele. Un copil nedorit. De aici a plecat totul. Căci aceasta este cea mai simplă explicaţie pentru asemenea orori: răul e, înainte de toate, absenţa iubirii. Lipsiţi un copil sau un adult de iubire şi veţi avea, în mod potenţial, un nou Richard 3, care poate, la nivel microistoric, să provoace o suferinţă similară. Ieşi din Iubire, din ataşamentul necondiţionat, din iertarea reînnoită zilnică, şi vei fi, în scurtă vreme, în inima întunericului. Întoarce-te în această lumină, oferă iarăşi jertfă propriului eu, şi lumea va mai avea o şansă. Doar aşa istoria şi suferinţa (aproape interşanjabile), deşi nu au, în sine, vreun sens, vor căpăta unul. Adică un răspuns echivalent cu mântuirea.
Povara ceasului prezent din istoria României apasă vizibil asupra lecturii pe care o face Andrei Şerban acestui text: este vorba despre regele nebun al Angliei din ultima parte a secolului al XV-lea, la sfârşitul "Războiului celor Două Roze" şi la începutul erei Tudorilor, a absolutismului şi a epocii moderne a Angliei. Dar şi dinspre acel moment spre prezentul nostru pare să vină o umbră apăsătoare: însuşi marşul răului prin istorie, în oribilele sau ridicolele sale ipostaze, încovoind caractere, distrugând suflete, luând nenumărate vieţi. Recontextualizarea periodică a cadrului narativ ce oscilează între contemporaneitate şi istorie funcţionează astfel ca vehicul al universalizării semnificaţiilor. Primarul Londrei, înainte să-l implore pe Richard să devină rege, e supus unui interviu rupt din România ultimilor ani, din penibila şi trista celebritate a sintagmei "Altă întrebare!". Richard, acceptând "smerit" tronul, spune că "Anglia merită mai mult" - şi e suficient să ieşi imediat după spectacol în faţa sălii de la Izvor pentru a vedea posterul electoral cu acelaşi mesaj. O interpretare a actorilor a piesei "Time Is on My Side" vine să descreţească frunţile şi să introducă pauza dintre acte, dar şi pentru ca piesa, ca un organism viu în căutare de aer, hrană, resurse, să se hrănească din cât mai multe universuri de simbolico-culturale pentru a-şi diversifica morfologia, ipostazele de creştere, chipurile; pentru a trage aer înainte de un plonjon şi mai adânc în întuneric.
Sunt tehnicile de geniu ale lui Andrei Şerban, mereu creativ, mereu în căutare de inspiraţie pentru a mări miza, a adânci înţelesurile, a livra un tot mai mare impact emoţional. Este charisma specifică a teatrului, oglindă a theatrum mundi, mereu în dialectica niciodată statică dintre comedie şi tragedie, cele două mari "principii" (nimic metafizic aici!) ale vieţii infinit de complexe, curgând ca un mare fluviu, veşnic în transformare, în lupta fără sfârşit dintre esenţă şi devenire. Tristeţea e întotdeauna mai mare când este suprimat un zâmbet, sau când acum un minut zâmbeai, dar viaţa ţi-a oferit încă o surpriză amară; şi invers: fără umor, fără arta detaşării, fără a încerca, cum scria din Gulag familiei sale filosoful Pavel Florenski, să priveşti cerul albastru sau înstelat, chiar în toiul tragediei, eşti pierdut, zdrobit de acest rău misterios ce pare ultimul cuvânt al destinului; pare atât de viu şi de puternic... şi totuşi, în sensul cel mai profund, nu este, nu există.
E de neuitat, între aceste tehnici regizorale, momentul ce opreşte brusc curgerea narativă (şi taie respiraţia tuturor) în care, deodată, apare un grăsun şi glumeţ "Mare Will", chiar Shakespeare, care iese cu stângăcie de sub scenă, ne amuză, apoi ne interoghează. "Cum de nu a sesizat nimeni păcăleala?" E păcăleala lui Richard, maestru al comploturilor, al asmuţirii adversarilor unul împotriva celuilalt; păcăleala conducătorilor acestei zile; dar şi păcăleala generală, istorică, a răului care, în funcţie de împrejurări, ne oferă fie iluzia că nu există, că totul e în regulă iar condiţia umană este infinit reformabilă, fie că... chiar există, are o reală substanţialitate, ba chiar un "sens" în istorie, în principiile care ţin lumea, în curgerea vieţii.
Într-adevăr, până şi Richard 3 însuşi, cel puţin în forma imaginată de Shakespeare, se miră de propriul succes. "Toată lumea a ajuns să fie condusă de un... nimic" - nimicul fiind chiar el. Este cea mai precisă definiţie a răului, în înţelegerea clasică a metafizicii occidentale: răul e nimic, absenţa binelui, non-existenţă, un "gol" al fiinţei. Nu e nimic "profund" de înţeles atunci când cineva contemplă figura lui Richard, a lui Stalin; când încearcă să găsească "explicaţii" supranaturale sau spirituale pentru un cutremur sau pentru o boală mortală. Nu e absolut nimic de văzut acolo, în acea suferinţă sau în acele suflete. Răul este o carie, o dezordine în ordinea binelui, o absenţă a luminii şi a existenţei care se hrăneşte, tocmai, din tot ceea ce există. Nu e o iluzie - e profund distrugător - şi totuşi nu are nicio bază metafizică. Richard 3, pe măsură ce se adânceşte în fărădelege, este devorat ca persoană până când nu mai rămâne din el nicio formă umană recognoscibilă. Ca un foc ce, odată, aprins, distruge tot până când se stinge firesc din lipsă de combustibil, forţa misterioasă care îl mişcă pe rege (dar şi unii dintre cei din jur) avansează încet-încet, măcinând suflete şi secerând vieţi. Răul se autodevorează, şi cu cât are mai mult în slujba sa, cu atât devine mai hidos, mai iraţional şi, în final, mai uşor de înfrânt.
Îl vedem astfel pe Marius Manole care, întruchipându-l pe rege, capătă trăsături demonice, cadaverice, după ce obţine coroana. Tulburat de coşmaruri în care se întorc toţi cei omorâţi de el, măcinat de suspiciune - doar ştie că este un impostor şi o mediocritate desăvârşită - va rămâne doar el cu oglinda în care se priveşte obsesiv, încercând să pună cât mai multe straturi de machiaj: suprafeţe ce acoperă un abis. Moartea lui e sub semnul ridicolului - e un Richard aproape gol, cu scutece, insomniac, clovn trist, strigând cu o voce stinsă: "Un caaaal! Regatul meu pentru un caaal!" Alte măşti, aceeaşi piesă, acelaşi strigăt cu fiecare punere în scenă, în alte contexte; alt gen de suferinţă, alt eşec al istoriei.
Aceasta este şi esenţa melancoliei de la final, când o femeie anunţă tristă, cu ochii deja obosiţi de atâta plâns, încetarea războiului şi victoria contelui de Richmond - viitorul Henric al VII-lea Tudor. O nouă ipostază a lui Richard pare să se întoarcă, să bântuie istoria: în fond, dinastia Tudorilor, în special cu sinistrul Henric al VIII-lea, avea să aducă tragedii de proporţii comparabile cu cele ale războiului Rozelor. Istoria, privită la rece, nu pare să aibă vreun sens; cu atât mai puţin ar folosi să privim răul în ochi, încercând să-i găsim "semnificaţii metafizice". Nu există aşa ceva. Dar partida nu se sfârşeşte aici. Richard îşi începuse drumul cu o mărturisire: Nu am fost iubit, ci urât de la început pentru diformităţile mele. Un copil nedorit. De aici a plecat totul. Căci aceasta este cea mai simplă explicaţie pentru asemenea orori: răul e, înainte de toate, absenţa iubirii. Lipsiţi un copil sau un adult de iubire şi veţi avea, în mod potenţial, un nou Richard 3, care poate, la nivel microistoric, să provoace o suferinţă similară. Ieşi din Iubire, din ataşamentul necondiţionat, din iertarea reînnoită zilnică, şi vei fi, în scurtă vreme, în inima întunericului. Întoarce-te în această lumină, oferă iarăşi jertfă propriului eu, şi lumea va mai avea o şansă. Doar aşa istoria şi suferinţa (aproape interşanjabile), deşi nu au, în sine, vreun sens, vor căpăta unul. Adică un răspuns echivalent cu mântuirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu