Europa noastră în secolele XIX, XX, XXI

(Conferinţă / dialog / dezbatere organizată de Uniunea Europeană, prin intermediul Reprezentanţei Comisiei Europene - invitatul de onoare al ediţiei 2017 a Târgului Gaudeamnus. Preşedintele de onoare al Târgului a fost îndrăgitul scriitor şi om de radio Matei Vişniec.)

Iulia Badea-Guéritée: Ne bucurăm s-o avem printre noi pe scriitoarea Ioana Pârvulescu, o prezenţă mereu plăcută şi cu atât mai interesantă când trebuie să vorbească, nu neapărat despre cărţile scrise, ci despre Europa secolului XIX, XX, XXI. Vom fi ca la o şuetă în intimitatea secolului XIX.

Ioana Pârvulescu: Am să vă spun câte ceva despre Europa noastră. În România modernă, deci începând din secolul al XIX-lea, de la 1848 încoace, Europa a fost mereu o prezenţă. Europa ne supraveghea în secolul XIX, la fel cum, să zicem, o face astăzi, dar eu o să pun mai nuanţat problema.

Secolul al XIX-lea - şi vorbesc din nou doar de România modernă, de după 1848 - era un secol în care Europa se afla în România şi România se afla în Europa. Nu este doar un joc de cuvinte. Voi începe cu paşoptiştii şi voi încerca să nu fiu absolut deloc didactică, ci să vă spun lucruri care ţin de ceea ce întotdeauna mi s-a părut a fi cel mai important lucru: viaţa cotidiană. Pentru că viaţa cotidiană, în toate epocile, a dat seama de reuşita sau nereuşita unui sistem. De aceea, eu m-am ocupat foarte mult de viaţa cotidiană, atât în Belle Époque, în secolul XIX, în Interbelic şi în Comunism. Şi comparându-le, mi-am dat seama care epoci sunt cu adevărat bune şi care nu, dincolo de ideologii şi vorbe mari.

În secolul XIX, românul era născut francez - cum o şi spun unii dintre cei care trăiau pe atunci. Sigur, era o bătălie între Paris şi Berlin, care este "capitala europeană" din România. Paşoptiştii erau categoric filofrancezi. Aproape toţi îşi făceau studiile în străinătate, la Paris. Dar asta n-ar fi însemnat mare lucru: trăiau franţuzeşte, aveau o inimă de francezi. Şi ca să ilustrez acest lucru, mă gândesc la C. A. Rosetti, care după revoluţia de la 1848 a fost nevoit să se exileze la Paris şi căruia i s-a născut acolo un băiat. Soţia lui era Mary Grant, care este imaginea României revoluţionare (tabloul pictat de C. D. Rosenthal). Ce ar fi spus orice părinte când i s-ar fi născut un băiat? L-ar fi ridicat şi ar fi spus: "Un băiat! E băiat!". Ei bine, nu. C. A. Rosetti a spus: "Un român! Este un român! Mi s-a născut un român!". Pentru că paşoptiştii nu numai că preţuiau Europa şi Franţa, dar în acelaşi timp voiau să impună şi imaginea României în Europa şi să ridice imaginea românului în Europa. În sensul acesta nu s-au schimbat foarte mult lucrurile, căci este ceea ce încercăm şi noi acum: să arătăm că nu venim din copaci, că avem şi noi ceva de spus - lucru care uneori nu e de la sine înţeles. Şi tot pentru acest lucru vi-l voi cita pe Ion Ghica în celebrele lui scrisori către Vasile Alecsandri. Mai întâi face o splendidă descriere a progreselor din secolul XIX: "Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului, un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate". Şi vorbeşte de vapoare, de drumuri de fier, de faptul că acest secol a iluminat pământul cu gaz şi cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, a ridicat pe om din robie şi aşa mai departe. Dar, încă de pe prima pagină pomeneşte de Europa - ca să vedeţi cât de conştienţi erau de prezenţa doamnei Europa. Şi spune aşa: "Pe la anul 1821, tunul încetase de a răsuna în Europa. El îşi produsese efectul, deşteptase naţionalităţile". Şi acum vin la ideea pe care mulţi dintre dumneavoastră o ştiţi foarte bine. Să fii naţionalist în secolul al XIX-lea înseamnă să fii european. Pentru că Europa era cea care încuraja libertatea micilor naţiuni; Europa era cea care îi îndemna pe oameni să-şi afirme naţionalitatea. Era un amestec foarte interesant între a fi european şi a fi cu naţiunea ta. Tot Ghica spune despre situaţia unui român în Europa, atunci, în secolul al XIX-lea. Poate că nu toată lumea ştie cui aparţine vorba: "Fericiţi sunteţi voi, tinerilor români. În ţara voastră totul e de făcut" - am putea să le-o spunem şi tinerilor din ziua de azi. Vorba îi aparţine istoricului Jules Michelet. Şi continuă Ghica: "Pe când Michelet rostea aceste cuvinte, numele de român nu trecea încă dincolo de Carpaţi şi de Dunăre; mulţi dintre tinerii noştri, aflaţi la studii în Viena, în Munchen sau în Paris, se credeau umiliţi de-a aparţine unei naţionalităţi necunoscute în lumea europeană. Le era ruşine chiar de numele lor de familie şi de botez. Fiii lui Ion, Gheorghe sau Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliadi". Iată că situaţia românilor din Europa nu era foarte uşoară, în ciuda felului candid şi deschis cu care românii se duceau în Franţa, simţindu-se încă odată, născuţi francezi. Dar lucrurile sunt mai complexe de atât. În România, toată lumea vorbea franţuzeşte la vremea aceea. Nu numai lumea cultivată, nu numai lumea aristocrată. Se ştia franceză până la un nivel social destul de jos -să spunem. Bineînţeles că oamenii cultivaţi cu atât mai mult. De pildă, Alecu Russo nu întâmplător se compara cu Jean Jacques Rousseau.

Amintiţi-vă, vă rog, că Eminescu şi Veronica Micle corespondau adeseori în franceză. Pe mine, când a apărut în anul 2000 volumul acela gros de corespondenţă dintre Eminescu şi Veronica Micle, ce m-a izbit în primul rând a fost că Eminescu, care era şcolit în şcoli germane şi care petrecuse la Viena şi Berlin destul timp, avea nenumărate cuvinte în franceză, scrise tel quel în corespondenţa lui. Veronica îi scria numai în franceză şi foarte târziu a mai trecut şi pe româneşte. Deci era ceva comun. Amintiţi-vă şi de romanul Război şi pace de Tolstoi, în care aproape jumătate din roman este scris în franceză pentru că în Rusia acelei vremi se vorbea, la fel ca-n România, foarte multă franceză. Iar în momentul în care Napoleon a pătruns în Rusia - şi deci nu mai era patriotic să vorbeşti franceză - aristocraţia rusă se întreba cum se poate rosti Je t'aime în rusă. Cam acelaşi lucru se petrecea şi-n România. Mare parte din corespondenţa paşoptiştilor şi apoi a junimiştilor era dusă în limba franceză. Kogălniceanu, de pildă, nu le scria surorilor şi mamei lui decât în franceză, şi primea răspunsurile tot în franceză. Alecsandri coresponda în franceză şi, prin influenţa lui Ghica, care era şi anglofil, învăţa engleza. Şi nu v-aţi închipui că Vasile Alecsandri, care e azi privit aşa puţin ca fiind prăfuit - ceea ce eu nu consider -, făcea jocuri de cuvinte în engleză, în corespondenţa lui. De exemplu juca Piquet şi spunea că cineva îi ia toţi banii: "Uite! Ar trebui să-l poreclesc Piquet Pocket". Deci ca hoţul de buzunare, doar că de la piquet. Aşadar, noi nu ştim multe, pentru că îi învăţăm la şcoală pe scriitorii de secol XIX şi pe oamenii de cultură mari de secol XIX, dar nu ştim de fapt cât de prezentă era Europa şi limbile europene în viaţa lor, şi cât de bine se simţeau în Europa, şi nu numai cei privilegiaţi.

A venit apoi Junimea, care a lărgit Europa la sfera de limbă germană. Îl ştiţi cu toţii pe Titu Maiorescu - care mi se pare cea mai luminoasă figură a secolului XIX, în afară de Carol I care aduce Europa, prin intermediul istoriei, în România, fiind o mare figură europeană... deci cumva ne creează legături de sânge cu Europa - este norocul României în zona culturală. Titu Maiorescu a făcut studii la Institutul Theresianum, la Viena. Pe vremea aceea, el nu ştia încă germană, dar ca să arate că ştie, la un moment dat, pe când era elev, a fost scos la tablă la lecţia "lăcusta". Şi nu ştia să vorbească în germană despre lăcustă. Cum să vorbeşti în germană despre lăcustă, dacă nu ştii germană? Inteligenţa lui Maiorescu şi puterea lui de a se impune şi de a găsi soluţii la orice situaţie l-au făcut să iasă la tablă şi să deseneze o lăcustă. Şi a luat nota maximă, şi a terminat Institutul Theresianum primul (avea corepetitori - cum se numeau pe atunci meditatorii - şi a terminat primul).

Ei, junimiştii, a căror figură tutelară este Titu Maiorescu, au impus zona germanică. Deci Berlinul a devenit "capitala Europei" din România. Cu paşoptiştii, capitala era Parisul, cu junimiştii, Berlinul. Dar lucrurile nu erau aşa separate; adeseori, câte un paşoptist sau un junimist, mai ales junimiştii, mergeau şi la Paris şi la Berlin. Maiorescu însuşi şi-a început diploma de Litere la Paris şi apoi a mai luat o diplomă în Drept la Berlin. Şi mulţi alţii mergeau şi studiau şi în Franţa, şi în Germania. Jurnalul lui Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, este scris cu litere gotice în germană. Tot jurnalul lui a fost scris în germană pentru că era limba în care învăţa şi în care trebuia să fie bun; şi-atunci îşi scria şi jurnalul în germană. Deci noi avem paradoxal, jurnalul unuia dintre stâlpii culturii româneşti, Iacob Negruzzi, în limba germană. Ba chiar cu litere gotice, ceea ce-l face greu de înţeles astăzi când nu se mai cunoaşte prea bine alfabetul gotic scris de mână. Eu citesc cu litere gotice, dar numai literele tipărite. Ei erau tipici pentru reprezentanţi ai Parisului sau ai Berlinului, la noi în Bucureşti. Gândiţi-vă că însăşi denumirile epocilor următoare sunt la noi în limbi străine. În preajma lui 1900, epoca se numeşte Belle Époque. Ulterior, în Interbelic, Les années folles. Noi nu le spunem în română nici astăzi.

Trecem la Interbelic. Mitul identitar românesc avea deci această componentă franceză. Şi l-aş alege ca reprezentant mai special pentru acest mit identitar pe Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, devenit apoi Eugène Ionesco, are ambele identităţi: identitatea românească şi identitatea franceză. El a pendulat între Paris şi Bucureşti. Când a ajuns în Bucureşti, unde a făcut facultatea, era considerat francez sau în orice caz se ştia de componenta lui franceză; adică avea ceva în plus, avea o aură în plus faţă de colegii lui, care de altfel se simţeau în continuare în Europa acasă.

Fac o paranteză înainte de a reveni la Ionescu, spunându-vă că ei îşi cumpărau de la chioşcuri reviste franţuzeşti care în acea clipă erau şi la chioşcurile din Paris. Ei îşi petreceau luni de zile în Franţa, după cum o făcuseră şi părinţii şi bunicii lor. Deci cumva tradiţia s-a transmis, s-a perpetuat şi de asemenea, în vocabularul interbelic, cuvintele franţuzeşti erau la ele acasă. Lucrul a fost întărit prin influenţa lui Proust, care era un lucru obligatoriu, cel puţin între literaţii interbelici. Poate nu vă vine să credeţi, dar de pildă, Liviu Rebreanu, pe care-l ştim ca prozator preocupat în special de zone mai apropiate de pământul românesc, a declarat într-un interviu că l-a citit pe Proust şi-l interesează foarte tare. Camil Petrescu nici nu voia să discute cu oameni care nu-l iubeau pe Proust. Jeni Acterian îl citea pe Proust la şaisprezece ani sau chiar înainte. Proust era o obligaţie şi trebuie să vă spun o mică anecdotă. În casa familiei Lovinescu - vorbesc de Eugen Lovinescu şi Monica Lovinescu, fiica lui - era o menajeră pe nume Stana. Această Stana a fost foarte încântată în momentul în care Proust s-a tradus în româneşte de către Radu Cioculescu, pentru că a spus: "În sfârşit îl pot şi eu citi pe Proust despre care am auzit atâtea". Poate nu e întâmplător faptul că Stana a ajuns portăreasă la Facultatea de Litere din Bucureşti.

Deci mitul identitar român continuă să se raporteze la Franţa sau poate şi la Germania sau la Viena, intră în joc şi Roma. În orice caz, se lărgeşte sfera. Dar, revenind la Eugen Ionescu, când scriau despre el în jurnal, prietenii lui din Interbelic treceau automat la limba franceză. De pildă, Jeni Acterian scria jurnalul în română, dar veţi găsi notaţiile despre Eugen Ionescu în franceză. Cumva ei aveau conştiinţa faptului că el are o componentă franceză. Încep şi complexele de inferioritate, la interbelici. Însă cei din secolul XIX nu aveau. Paşoptiştii şi junimiştii nu aveau (sau nu erau acute) aceste complexe de inferioritate faţă de Europa. Interbelicii le aveau pentru că îşi dăduseră seama că a fi născut într-o mare ţară europeană - Franţa sau Germania - le-ar fi asigurat, cum spuneau ei, geniul. Dacă m-aş fi născut englez sau francez, aş fi fost genial. Să ştiţi că de multe ori m-am gândit că nu e departe de adevăr. Mulţi dintre scriitorii noştri ar fi fost geniali dacă ar fi scris direct într-o altă limbă. Şi în fond, Cioran şi Ionescu au şi demonstrat lucrul acesta.

M-a amuzat la un moment dat să consult lista propunerilor pentru premiul Nobel, atât cât s-a dezvăluit ea. Ştiţi că propunerile pentru premiul Nobel se dezvăluie abia după cincizeci de ani; acum au ajuns în '67 dacă nu mă înşel. Şi din Interbelic şi imediat după, foarte puţini scriitori români au fost propuşi pentru premiul Nobel. Prima, în mod bizar pentru noi astăzi, este Marthe Bibesco. Pentru că ea a fost prietena lui Proust şi pentru că a scris Au bal avec M. Proust şi pentru că aveau o foarte bună "presă" în vremea aceea. Şi apoi Eliade. În afară de ei doi, Ionesco, dar foarte târziu. Deci, practic, trei oameni avem până în '67 propuşi pentru premiul Nobel. Mai este unul în preajma lui 1900, dacă nu chiar din al doilea an de acordare a premiului Nobel, care ştiţi că s-a acordat din 1901, când l-a luat Sully Prudhomme - dar este atât de obscur. Era un istoric român, încât am fost surprinsă să-l văd ca propunere pentru premiul Nobel. Dar, iată că la începuturi, la 1901, în Belle Époque, eram bine în Europa, din moment ce atunci încă aveam de la început o propunere pentru a fi laureat Nobel. Găsiţi pe internet. Trebuie să intraţi pe nobel.org şi apoi să căutaţi listele cu propunerile pentru premiul Nobel din fiecare an. Şi a mai fost reluată propunerea prin 1908. Dar România era în rândul lumii şi era percepută ca ţară europeană. Din păcate, astăzi unii nu o percep în felul acesta - lucru care pe mine, născută în Braşov, mă consternează. Cum să nu fie România o ţară europeană? La noi în Braşov - şi asta am scris într-un roman al meu - se spunea că până şi câinii latră în trei limbi. Aşa că eu mă simt acasă în orice ţară din Europa şi mă simt foarte bine.

Cum spuneam, în Interbelic, mitul identitar român adaugă o trăsătură negativă şi anume aceea a complexelor. Dar consecinţa pozitivă a acestei trăsături negative este că ei doreau să depăşească aceste complexe şi să se impună. Şi am văzut că tinerii generaţiei interbelice chiar au reuşit s-o facă ulterior, când au scris într-o limbă europeană.

În perioada comunistă, Europa era exclusă. România era buricul pământului; graniţele erau închise. Vă recomand cartea Şi eu am trăit în Comunism, cu viaţa cotidiană din comunism, pe care am alcătuit-o la editura Humanitas. Europa era un loc pe hartă, dar un loc în care nu ajungeai. Toţi cei care au trăit în comunism ştiu cât de închise erau graniţele, câte demersuri trebuiau făcute şi ce noroc îţi trebuia, şi pile, cum se spunea pe atunci, ca să ajungi cu adevărat în Europa. Nu mai eram în Europa. Eram într-o istorie care era deasupra continentului sau dedesubtul - aş spune mai degrabă - continentului european. Europa ieşise din peisaj.

Pentru perioada de dinainte de intrarea în Europa, mi-aş permite să vă citesc o mică parte dintr-un articol pe care l-am scris atunci în România literară, şi care s-a reluat în cartea mea, Întoarcere în secolul XXI. Mai aveam trei ani până să intrăm în Uniunea Europeană. Nu se ştia sigur dacă aceşti trei ani vor conduce la intrarea noastră în Uniunea Europeană. Noi ne chinuiam, aşa cu paşi mici, şovăitori, să intrăm în Europa. Europa şovăia, dar în acelaşi timp ne privea cu calm şi cu o altă ţinută. Şi asta mi-a amintit de un film. E chiar capitolul care deschide În ţara dragonilor. Ştiţi că-n Harry Potter, România e ţara dragonilor. M-am uitat la primul film, Harry Potter şi piatra filozofală, din motive de cultură generală şi fiindcă tresar de câte ori apare România în filme, întotdeauna în contexte groaznice, mă revoltă lucrul acesta. Am un articol şi pe tema asta; se numeşte chiar "În ţara dragonilor". Am tresărit la faptul că Harry Potter, care rămăsese la şcoală, nu se dusese la părinţi, pentru că: "Păi părinţii mei sunt plecaţi în România să vâneze dragoni".

Vă citez un mic fragment dintr-un film pe care chiar l-am văzut în copilărie. Era un film de acţiune, de aventuri, din acela cu pumni. Pe vremea aceea, violenţa în filme nu depăşea un pumn dat care să dărâme un om, care pe urmă se ridica destul de repede. Deci, se împărţeau pumni din plin în acest film -luaţi acest lucru metaforic. Era vorba de două personaje. Să le zicem John, un britanic, şi Jean, un francez. John, britanicul, este pentru mine Europa. Francezul, Jean, este pentru mine România, în filmul pe care l-am creat eu, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Cei doi erau prieteni vechi, cum rezultă că au fost şi România cu Europa. Deci cei doi, prieteni vechi, se revăd la un moment dat şi-şi dau întâlnire. Consideraţi această întâlnire, intrarea noastră în Uniunea Europeană. Îşi dau întâlnire într-o gară, la ora, să zicem, opt şi treizeci şi şapte de minute, ca să ia acelaşi tren. Totul trebuie luat simbolic şi metaforic. John era un fel de spion internaţional de tip James Bond, foarte britanic, foarte conţinut, foarte calm cu acel spirit British, pe când Jean era un om obişnuit, cu necazuri, un parizian obişnuit care mereu e prins de foarte multe necazuri. După ce îşi dau ei această întâlnire, în gara, să zicem, Lyon, încep necazurile pentru amândoi. John este atacat, are aventuri pe mai multe continente, este răpit, merge cu avionul, cu vaporul, se bate, i se fură servieta, face nişte lucruri nemaipomenite, de toate depinzând salvarea omenirii. În schimb Jean, francezul, are alte probleme.

Vă citez ce se întâmplă cu Jean şi cum se termină filmul: "În timp ce John străbate sute de kilometri, e ameninţat cu arme sofisticate, prins, legat cu funii de mătase împletite în şase, dezlegat, scăpat, urmărit, dibuit, rănit, vindecat, fără ca vreun cuvânt de revoltă să-i scape de pe buze, şi fără ca figura lui să exprime altceva decât calmul englezesc şi încordarea pozitivă, pentru bunul Jean încep de asemenea probleme peste probleme. Prima este că i se strică fermoarul de la valiza burduşită cu toate hainele din şifonier. Asudând şi opintindu-se din toate puterile, o leagă cu nişte curele care se rup şi sunt înlocuite cu altele mai solide, într-o ploaie de văicăreli şi cuvinte colorate. Trebuie să-şi scoată totul din geamantan, s-o ia de la capăt de câteva ori. De fiecare dată mai nervos şi mai deprimat. Toate acestea îi iau jumătate de zi. În acest timp, prietenul său străbătuse kilometri de asfalt, apă, aer şi întâlnise zeci de adversari. Iar Jean se uită şi el din când în când la ceas cu îngrijorare, căci, nu-i aşa, întâlnirea cu John trebuia onorată. Cheamă deci din timp un taxi, dar nu găseşte niciunul disponibil. E oră de vârf.
- Merde!, spune Jean. Pas possible! Şi coboară în stradă gâfâind, cu toate bagajele rostogolindu-le pe scări cu un zgomot infernal spre spaima vecinilor.

Când văd mormanul de bagaje, taximetriştii întorc capul şi pun aparatul de pe liber pe ocupat. În fine, o maşină prăpădită, cu un şofer prăpădit, opreşte în dreptul călătorului prăpădit care e deja cu nervii la pământ. După trei-patru încercări nereuşite, cei doi găsesc, ca Stan şi Bran, un mod de a încăpea în maşină cu grămada de bagaje cu tot. Taxiul porneşte, dar ghinion. Tocmai drumul ales e blocat şi trebuie să facă un ocol enorm, pe un traseu mai lung, mai greu şi mai aglomerat. Aparatul, desigur, taxează. Jean se uită la ceasul maşinii. De la ceasul maşinii, la cel de la mână şi-napoi. Nu ştie care dintre ele îl sperie mai tare. La un moment dat, maşina se opreşte fără motiv.
- C'est y est!, spune şoferul cătrănit... pană de cauciuc.
- Schimbă odată cauciucul! Ce mai stai?, strigă Jean disperat.
- Tocmai asta e, spune şoferul. N-am roată de rezervă.

Jean îşi coboară bagajele şi face autostopul. După încă douăzeci de minute de chin psihic de neînchipuit, opreşte lângă el un şofer inimos. După încă zece minute de tocmeală, acceptă să-şi schimbe traseul şi să-l ducă pe Jean la gară, nu pe gratis, se înţelege".

Trebuie spus că în film, planurile cu Jean şi cele cu John alternau în mod semnificativ; că prietenii treceau prin situaţii critice împreună şi se uitau la ceas cam în acelaşi timp.

Finalul: "După ce străbate într-o singură zi, mări şi ţări, şi scapă de zeci de ori de moarte -vorbim de Europa -, după ce-i convinge pe cei răi şi predă servieta celor buni, John ajunge punctual la gară. Arată bine. Îşi îndepărtează o scamă invizibilă de pe haină şi e, fireşte, calm ca întotdeauna. Se uită spre peron. Nu-şi vede prietenul şi doar o sclipire a ochilor îi trădează îngrijorarea. În timp ce îşi aprinde o ţigară, soseşte şi Jean cu un singur bagaj din patru, arătând într-un hal fără de hal; cu hainele vraişte, cu chipul chinuit. Se repede şi-i spune lui John:
- Nici nu ştii prin câte am trecut azi ca să ajung aici punctual. E de neimaginat câte mi s-au întâmplat.

Şi începe să se laude cu isprăvile lui. Englezul tace şi zâmbeşte.

Trist e numai că, în film, ziua cea mai grea a fost într-adevăr a lui Jean. Suspansul maxim i se datorează, iar drumul cel mai greu de suportat a fost cel banal, cel lipsit de strălucire şi eroism, de acasă până la gară. Dar asta pe mine, ca spectator, nu m-a interesat atunci, în copilărie. Mă interesează acum, când văd sub chipul necăjit al lui Jean, personajul România".

Asta era înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. În fine, acum am intrat de zece ani; situaţia s-a mai schimbat. Nu l-aş mai fi pus pe John în acest articol pentru că Anglia m-a dezamăgit prin Brexit. În ziua aceea chiar eram la Londra şi-am văzut că londonezii au fost foarte necăjiţi de ceea ce se întâmplase. A fost de altfel o zi oribilă la Londra: cu ploaie, cu blocaje de metrou. Nu părea deloc a fi o zi bună, 23 iunie 2016, şi totuşi lucrurile stau mai bine pentru noi. Ne-am mai revenit. Nu mai arătăm atât de gâfâit. Dar este un moment în care pot spune că lucrurile iar sunt îngrijorătoare, şi cel puţin eu mă simt destul de îngrijorată pentru că îmi place Europa. Vreau să rămânem în Europa, în Uniunea Europeană şi vreau să mă simt bine atunci când spun că sunt româncă. Şi o spun întotdeauna. Întotdeauna o spun cu mare linişte şi reacţiile sunt de diverse feluri. Dar lumea s-a mai obişnuit cu noi în Europa. Însă trebuie să rămânem din interior în Europa şi-n sensul acesta, secolul XIX, mi se pare totuşi exemplar. Nu în zadar am început cu el.

I.B.G.: Mulţumim foarte mult! Într-adevăr pentru noi, pentru români, soarele a răsărit de undeva de la Paris, de la Berlin, dar am impresia că în momentul acesta sunt foarte multe şanse ca soarele să răsară pentru europeni de la Bucureşti.

Ioana Pârvulescu: Vă recomand cartea mea Cum să fii fericit în România, apărută la editura Humanitas cu şaptesprezece autori. România de azi e privită cu ochii străinului. Şi e destul de încurajator totuşi. Ar trebui să scăpăm de complexele noastre de toate felurile, căci avem şi de superioritate, şi de inferioritate şi să ne simţim mai degajaţi în pielea noastră. Dar încă o dată, sigur că situaţia noastră în clipa de faţă este uşor pe muchie de cuţit şi sper s-o depăşim.

Întrebare din public: Nu credeţi că organizarea de astăzi a Uniunii Europene, construcţia europeană de astăzi, reneagă într-un fel valorile Europei, aşa cum s-au clădit ele: Renaştere, Iluminism şi aşa mai departe? Nu credeţi totuşi că Uniunea Europeană are un deficit de democraţie? Şi-a treia întrebare e personală: de ce nu vă mai regăsesc în paginile României literare? Mulţumesc!

Ioana Pârvulescu: Mulţumesc şi eu! Să încep cu a treia pentru că îmi e mai la îndemână. După optsprezece ani am renunţat la a scrie săptămânal la România literară din motive foarte complicate. Un motiv era că echipa se schimbase aproape în totalitate. Ori, ceea ce-mi plăcuse la România literară era o atmosferă de familie, o perfectă coeziune între noi. Ne simţeam acolo, uneori, chiar mai bine ca acasă. Veneam necăjiţi, plecam binedispuşi. Schimbându-se echipa şi dispărând de lângă mine oamenii cu care mă-nţelegeam, nu mai aveam chiar atâtea motive să mă duc acolo. În al doilea rând, a fost un moment în viaţa mea personală care mi-a solicitat mai mult timp şi deşi la început mi-a fost greu să mă dezobişnuiesc de scrisul săptămânal - fiindcă dacă timp de optsprezece ani te-ai gândit ce să scrii săptămâna următoare, asta incluzând şi concediile - e foarte greu ca dintr-odată să nu mai ai spre ce să-ţi orientezi atenţia asta care decupează din realitate ceva ce poate fi transpus într-un articol. Dar, pe de altă parte, lucrul acesta mi-a făcut foarte bine, pentru că am putut să-mi scriu cărţile. Şi abia de-atunci am început să scriu romane, am început să mă dedic unor cărţi mai complexe.

În privinţa Europei... nu cred că Europa este de vină pentru ce se întâmplă în Uniunea Europeană. Eu am mai multe rezerve la adresa Uniunii Europene. Am scris ce-mi place şi ce nu-mi place la Uniunea Europeană - găsiţi, cred, în Dilema Veche. Sunt multe lucruri care nu-mi plac la Uniunea Europeană, dar cred că reproşurile ţin mai degrabă de mersul lumii în ziua de astăzi, nu al Europei. Nu cred că e vorba de un lucru geografic circumscris, ci mai degrabă de o tendinţă a omenirii, care nici mie nu-mi place. Corectitudinea politică care înlocuieşte bunul simţ şi lucruri care ar trebui să vină din interior, printr-un fel de pază, de supraveghere de tip regulă de la care nu ai voie să te abaţi. Eu sunt pentru cazuri separate; fiecare situaţie cere o anumită tratare. În fine, sunt foarte multe lucruri în neregulă în tendinţa omenirii de azi, dar cea mai importantă este pierderea omenescului. Şi n-am spus ceva esenţial la Eugen Ionescu: el nu era român, nu era francez, el avea a treia identitate; era om. Asta se uită în ziua de astăzi: identitatea omenescului. Şi tendinţa omenirii este de a se dezomeni - dacă pot spune aşa. Asta mă sperie şi pe mine, dar nu cred că e o chestiune europeană.

Întrebare din public: Trăim într-o Europă a naţiunilor. După cum spuneaţi, Europa a ajutat naţiunile să îşi afirme identitatea. Dar din ce în ce mai mult acum comunităţile par să fie regiunile. Cum vedeţi peste cinzeci de ani, peste o sută de ani Europa comunităţilor? E cumva patriotismul overrated?

Ioana Pârvulescu: Am asistat la o discuţie pe teme din acestea. Cred că în Ungaria, la Budapesta. O discuţie foarte animată, cu păreri de toate felurile; oamenii aproape s-au certat între ei. Eu nu îmi permit să fac un pronostic. Eu sunt bună să mă uit în trecut, nu în viitor. Ca să înţeleg un lucru, am nevoie de o distanţă de mulţi ani şi abia atunci îl redescopăr în detaliile acestea pe care le spuneam, ale vieţii cotidiene. Cum va fi Europa în viitor? Dar cum va fi omenirea în viitor? Din nou, spun că aici mi se pare problema cea mare. Călătoriile mele au fost numai în trecut. Cele în viitor, mărturisesc, mă neliniştesc.

(Gaudeamus, 25 noiembrie 2017)