Mihai Brezeanu: Sînteţi actor într-un număr impresionant de spectacole bucureştene: Carousel (Bulandra), Peretele (Metropolis), The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu (Excelsior), O piesă deşănţată (Godot Café-Teatru), Volpone şi Visul unei nopţi de vară (Mic); dar şi regizor, uneori chiar şi dramaturg, plus actor în altele: O intervenţie (Act), (Cu)cuieînfrunte (Green Hours), Politik.on (POINT), În parc şi Box FM (Godot), Emancipare (Comedie), After Hours (TNB), Casa cu pisici (Mic), Procesul caprei cu un ied (Metropolis), Carpathian Garden (Godot). Vorbim de 16 spectacole în zece teatre! E un record.
Radu Iacoban: Hai să tăiem din listă. Visul, (Cu)Cuieînfrunte, Volpone şi Box FM ori nu se mai joacă, ori se joacă foarte rar. Prin urmare, avem doar 12 spectacole active pe piaţa de desfacere teatrală. S-a
dus recordul, a crescut ambiţia. Să sperăm că astea care au mai rămas
în listă vor avea viaţă lungă şi că cele care urmează or să fie multe.
M.B.: Încă şi mai specială este tripla calitate de dramaturg-regizor-actor. Doar Lia Bugnar şi Florin Piersic jr. mai reuşesc performanţa asta...
R.I.: Nu mă pot compara cu sus-amintiţii
din mai multe motive. Unu: Lia şi Florin - doi oameni foarte talentaţi,
pe care îi stimez tare mult - joacă în multe din spectacolele pe care
le regizează, în timp ce eu, exceptînd Carpathian Garden, nu fac
asta. Nu vreau şi, de cele mai multe ori, nu ştiu să încurc borcanele.
Doi: atît Lia, cît şi Florin au o carieră în spate şi mult mai multe
meciuri în picioare, pe cînd eu mă consider la gimnaziu.
Plus că ştiu că nu sînt un actor extraordinar, îmi cunosc limitele şi
încerc să mi le depăşesc cu disponibilităţi variate şi dorinţa de muncă
pe regie şi pe dramaturgie. Îmi place actoria, dar am devenit foarte
selectiv. Mai sînt oameni care, după ce au debutat ca actori, au pornit
pe alt drum. De pildă, Horia Suru şi Bobi Pricop. Doar că lumea nu a
auzit de ei ca actori. Ca să conchid, relaţia pe care o am în raport cu
proiectul la care lucrez nu e importantă. Încerc să-mi fac treaba cît mai bine în contextul dat.
M.B.: Cînd şi cum aţi realizat - aşa cum susţineţi - că nu sînteţi un actor extraordinar? Şi cum de aveţi curajul să spuneţi asta?
R.I.: Nu ţine de curaj. E statistică. Pur şi simplu, nu am jucat
suficient de mult şi de semnificativ ca să pot spune despre mine că sînt
un actor extraordinar. E cum spune Zeami: nu ai însemnat ceva pînă la
treizeci şi ceva de ani, te laşi sau te reprofilezi. Rolurile pe care le-am avut au fost faine şi am ţinut la ele, dar nu m-au
dus înspre o "glorie recognoscibilă", îmi dau seama că sînt doar un
actor util şi, pentru că am un orgoliu enorm, am preferat să aleg regia.
E drept, în alegerea regiei, a mai contat şi faptul că ajunsesem să mă
plictisesc să tot fac observaţii în timpul repetiţiilor la care lucram.
Deveneam uşor enervant. Dar ce să fac dacă îmi place de mor să particip
la naşterea unui spectacol?
M.B.: Cînd aţi scris primul text?
R.I.: În 2013. Carpathian Garden. L-am
scris din frustrare, nelinişte, nesiguranţă. Coordonate care mă
caracterizează în continuare. Dramaturgie autohtonă mediocră. Nu spun că
eu scriu bine, spun doar că încerc.
M.B.: Piesele scrise de dvs. sînt foarte diverse: teme
felurite, stiluri diferite. Pînă şi umorul e altfel de la un text la
altul. Am plecat de la Carpathian Garden cu senzaţia că sînteţi un dramaturg hiperlucid, vizitat de puseuri de cinism, pentru ca, după Casa cu pisici, la care am consumat oarece şerveţele, să-mi imaginez un scriitor cu deprinderi de romantic întîrziat.
R.I.: Diversitatea vine din dorinţa de bun simţ de a încerca
mereu ceva nou. Şi îmi dau seama că asta e o sabie cu două tăişuri care
nu mă avantajează deloc. Nu sînt încadrabil. Dacă aş fi aşa, directorii
de teatru m-ar putea lua de undeva. "Aaaa... ăsta e Radu Iacoban, face spectacole pentru public" sau "Tipul e bun pe high-tech, bagă nişte super-proiecţii video" sau "Lucrează cu un mega-scenograf
şi rupe." Nu. Admir regizorii care folosesc mereu aceleaşi arme ca să
transforme un spectacol în crezul lor personal, dar îmi dau seama că eu
nu aş putea face asta niciodată.
Un text, un context şi în cele din urmă un spectacol au fauna şi
geografia lor specifice. Treaba mea e să respect coordonatele şi să nu
transform spectacolul într-un demers narcisist. Cu fiecare nouă ocazie, prefer să mă mir, să mă surprind. La cel mai recent spectacol pe care l-am realizat - Procesul caprei cu un ied de la Teatrul Metropolis -, mi-am dat seama că textul, aşa cum îl scrisesem iniţial, nu mă ajută. Era prea comercial, prea de entertainment. Aşa că l-am schimbat în timpul repetiţiilor, împreună cu actorii, şi sper ca rezultatul să fie în concordanţă cu aceste gînduri.
M.B.: Cum treceţi de la un spectacol pe care îl scrieţi, îl regizaţi şi în care şi jucaţi la unul în care sînteţi doar actor?
R.I.: Cel mai mult îmi place regia. Dramaturgia vine pe locul doi. De fapt, cele două se leagă. Nimeni nu m-ar fi băgat în seama dacă nu scriam. Dacă nu exista locul atît de hulit în rîndul criticilor - Godot Café-Teatru -, eu nu aş fi apucat-o pe drumul ăsta. Sînt un om care analizează specificul locului. La Godot treaba stă într-un fel, la Teatrul Mic spectatorii sînt diferiţi, la Metropolis vin alţi oameni, şi aşa mai departe.
Pe partea de actorie e un pic diferit. Pentru mine, actoria înseamnă conştientizarea că faci parte dintr-un mecanism pe care trebuie să-l
parcurgi de la A la B. Restul nu mai e treaba ta, ci ţine de viziunea
regizorală pe care, dacă ai acceptat să participi la repetiţii, trebuie
să o respecţi cu sfinţenie. Asta nu înseamnă că nu poţi să negociezi.
Negocierea cu certuri - pentru actor, dramaturg, scenograf, regizor -
face parte din construcţia sănătoasă a oricărui spectacol.
În ce priveşte trecerea de la regie la actorie, eu nu o văd ca pe o
trecere. Dacă sînt regizor, stau în faţa actorilor, încerc să le asigur
confortul în demenţa propusă. Dacă sînt actor, am pretenţia ca în faţa
mea să fie un regizor care să aibă grijă de mine.
M.B.: Cum a fost întîlnirea cu Andrei Şerban?
R.I.: Am întîlnit un om care ştie ce vrea atunci cînd îşi doreşte
să realizeze un spectacol şi de la care am încercat şi încerc să fur
cît mai multe. Andrei e o personalitate pe care orice iubitor de teatru
ar trebui să o întîlnească.
M.B.: Ce aţi furat de la el?
R.I.: Capacitatea lui de a se adapta. Dorinţa lui de a transforma un simplu text într-un
mare eveniment. Probabil că, în timp, voi ajunge să controlez şi
uşurinţa cu care îi "vrăjeşte" pe actori, perseverenţa artistică de care
a dat dovadă de fiecare dată atunci cînd l-am întîlnit. Dar asta într-un viitor foarte îndepărtat.
M.B.: De ce credeţi că lumea teatrală românească (mai nou, şi cea a operei) e vehement divizată cînd vine vorba de Andrei Şerban?
R.I.: Nu îmi bat capul. Lumea e un blat de pizza, oamenii sînt
ingredientele. E normal să existe un conflict de interese atunci cînd
lîngă mozarella şi pepperoni apare o bucată de ananas. Depinde de cît de
exotic îţi doreşti să fii!
M.B.: Teatru de stat sau particular?
R.I.: Eu mă gîndesc la omul care dă bani să vadă un spectacol.
Crezi că se gîndeşte dacă piesa e de stat sau de teatru independent?
Părerea mea e că nu îi pasă de asta. Banii pe care îi dă pe bilet sînt
cam aceiaşi şi într-o parte, şi în cealaltă.
Important e că spectatorul vrea ceva. Ce? Nu ştim pînă în momentul în
care se termină spectacolul şi aplaudă. Şi, da, poate să îşi folosească
mîinile într-un conformism împrumutat de la alţii şi "să facă frumos" pînă la ieşirea din teatru, dar, dacă nu i-a plăcut, e clar că nu o să mai vină şi nici nu o să recomande altuia să o facă. Treaba mea e să-l
ţin cu simţurile capacitate la maximum. Dacă am şi mijloacele să o fac -
adică bani de la stat - e bine, dacă fac eu de nebun treaba asta e la
fel de bine.
M.B.: Scenă mare, actori mulţi, decoruri generoase sau recuzită minimalistă şi actori jucînd la un metru de public?
R.I.: Depinde de proiect. Cel mai important e proiectul. El îţi dictează minimalismul sau grandoarea. Mie îmi plac ambele.
M.B.: Ce v-ar bucura mai mult: să regizaţi la Londra sau ca textul dvs. să se joace pe Broadway?
R.I.: Mi-ar plăcea să regizez. Cît mai mult. Şi în cele mai variate contexte.
M.B.: Ce veţi face peste zece ani şi unde?
R.I.: Habar n-am. Asta e terifiant şi antrenant în acelaşi timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu