Nicolae Coande: Ion Bogdan Lefter, după debutul cu poezie aţi renunţat să mai insistaţi "în metaforă" şi v-aţi dedicat unei laborioase activităţi de critic şi istoric literar. Totuşi, pentru Globul de cristal (1983)
aţi primit Premiul pentru debut al USR. Cunoscătorii ştiu că aţi făcut
parte din grupul de poeţi care a publicat un faimos, în timp, volum de
poezie, Cinci, considerat o dată în afirmarea poeziei optzeciste la noi, alături de Aer cu diamante. Nu regretaţi că v-aţi oprit pur şi simplu şi că aţi abandonat versul în favoarea opiniei critice, fie ea şi sistematizată la nivel de sinteză?
Ion Bogdan Lefter: În primul rînd, dacă n-am mai publicat versuri, nu înseamnă că n-am
mai produs nici unul. Nu scriu poezie continuu (cine o face?!), dar în
toţi aceşti ani, din 1982-1983 încoace (incredibil, aproape două
decenii!), am mai adunat materie pentru un volum, doar că i-am
amînat mereu apariţia. Pe de altă parte, nu pot avea "regrete" de felul
celor care chiar abandonează un domeniu pentru altul, un gen pentru
altul: fiindcă din punctul meu de vedere tot ce scriu, nu doar vers,
"opinie critică" sau "sinteză", ci şi eseistica de orice fel, mai sobră
ori mai "jucată", mai "ştiinţifică" ori mai "artistă", articleria
diversă, pe teme literare sau general-culturale,
teatrale, cinematografice sau politice, apoi însemnările subiective,
portretistica, interviurile (de pildă acesta!), finalmente ansamblul
textelor pe care le compun reprezintă pentru mine forme ale unei
exprimări plurale, în tipuri diferite de discurs. Cîteodată mă folosesc
mai mult de unul anume, alteori renunţ temporar la altul, dar nu cu
sentimentul abandonului, de vreme ce nu părăsesc spaţiul unei
complexităţi în a cărei miză cred enorm.
N.C.: Vi s-a reproşat într-o vreme absenţa "operei", deşi v-aţi
pronunţat la timp ca specialist al literaturii în diferite reviste ori
antologii de gen. Ca replică la insinuările "detractorilor" au venit
cele aproape 10 cărţi publicate într-un interval de cîţiva ani. Acum, mai nou, vi se reproşează "prea multul", după ce anterior vi se reproşase "prea puţinul". Găsiţi o notă de echilibru între aceste două extreme (închipuite sau nu)?
I.B.L.: La ediţia din noiembrie 2000 a Tîrgului "Gaudeamus" am
lansat trei cărţi, în mai 2001, la Bookarest, alte patru, iar în urmă cu
două săptămîni, la sfîrşitul lui noiembrie 2001, din nou la Gaudeamus,
încă trei. Ar cam ieşi la socoteală zece într-un singur an (toate la "Paralela 45") - dacă n-aş număra puţintel abuziv, căci trei dintre ele sînt volumele dicţionarului de Scriitori români din anii '80-'90
la care a lucrat un întreg colectiv, eu doar "coordonînd" operaţiunea. O
parte dintre aceste cărţi cuprind texte mai vechi, pe care nu le-am
putut strînge între coperţi în anii '80, cînd sistemul editorial
devenise din ce în ce mai restrictiv şi bara eficient accesul către
tipar al tot mai multor autori tineri. O panoramă a poeziei "noului val"
de atunci, pe care - culmea! - am fost invitat s-o scriu, n-a
primit pînă la urmă aprobarea pentru publicare şi aşa a rămas şi după
căderea regimului comunist, cînd am simţit multă vreme că sînt de făcut
alte lucruri decît să ne vedem de analizele noastre de poezie. În orice
caz, n-am declanşat "avalanşa" de acum pentru ca să dau "replici" (cu "detractorii" n-are nici un rost să-ţi
pierzi vremea). Am simţit că e momentul să trec la reconstituirea
editorială a modului meu de a vedea literatura, cultura, lumea. Sînt
abia la început: am mai spus şi repet că vreau să public ani buni de-acum înainte între cinci şi zece cărţi pe an. Sper să mă ţin de cuvînt!
N.C.: Într-un interviu acordat mie, criticul literar Al. Cistelecan, îndeobşte cunoscut pentru afirmaţiile sale ironic-tranşante, susţine că "generaţia '80 a devenit o mică provincie anacronică, iritată şi bosumflată". Ştiu
că recent, la "Muzeul Literaturii Române" din Bucureşti, în cadrul
colocviilor "Grădina lui Polemos" aţi dezbătut, împreună cu cîţiva
congeneri, rolul jucat de această generaţie în cei douăzeci de ani de
exprimare ca atare. Cum aţi comenta remarca lui Al. Cistelecan, ştiut
fiind faptul că acesta şi-a dat "demisia" din generaţie împreună cu alţi doi scriitori precum V. Podoabă şi Al. Muşina?
I.B.L.: E - slavă Domnului! - democraţie, aşa că fiecare e liber să-şi
dea demisia de unde doreşte, cu toate beneficiile dar şi cu toate
riscurile de rigoare. Cum conceptul de "generaţie" culturală e unul de
tipologie diacronică, a te retrage volintir din aşa ceva presupune multă
imaginaţie, de vreme ce ajungi să crezi că poţi să te proclami exclus
din istoria literaturii! Încît înclin să văd nu mai mult decît un
ingenuu elan rebel în micul gest al celor trei (abia remarcat, de
altfel, căci s-a produs cu mare discreţie, la
coada unui număr de revistă, cu corp de literă foarte mic). Altfel,
continui să nu folosesc denominaţia de "generaţie '80", rămîn la
convingerea că de circa două decenii în cultura română se manifestă un
singur "nou val" postmodern şi îi preţuiesc mult pe mulţi dintre mai
vîrstnicii sau mai tinerii mei colegi. Ce-i
drept, pe unii îi văd şi eu căzuţi în provincialism şi anacronism, drept
care - logic! - se arată din ce în ce mai iritaţi şi mai bosumflaţi
văzînd că în jurul lor viaţa merge totuşi mai departe. Asta este: viaţa
merge mai departe...
N.C.: Ţineţi de mai multă vreme o rubrică săptămînală în paginile cotidianului Independentul, după ce anterior aceeaşi rubrică se putea citi în Cronica română (încăput între timp pe "mîini" guvernamental-partinice). Ce
poate face scriitorul pentru a lansa cu folos punţi de comunicare între
obsesiile / fantasmele sale şi cele ale unui public obsedat de
supravieţuirea cotidiană?
I.B.L.: În Cronica română, pînă mai ieri şi acum în Independentul
(ambele - conduse de Horia Alexandrescu), public analizele politice pe
care le scriu săptămînal pentru Radio Europa Liberă. În anii trecuţi,
unele dintre ele au mai apărut şi în 22, în Curentul, în Adevărul, ocazional şi în Dilema sau România literară.
Ţin foarte mult la această investigaţie sistematică a societăţii
româneşti postcomuniste, drept care probabil că în lunile următoare voi
şi strînge articolele respective în două sau trei volume. Recuperez prin
ele un fundal indispensabil înţelegerii literaturii. Textele devin
opace în absenţa numeroaselor contexte în care se nasc şi, în ultimă
instanţă, totul intră sub "umbrela" culturii, pe care n-o mai putem reduce astăzi la artistic, la esteticul pur, aşa cum făceau cîndva modernii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu