Un lucru foarte important pe care îl are de făcut un scriitor este să scrie

Nicolae Coande: Vasile Baghiu, s-ar putea spune că rodul bursei tale germane de la Heinrich Böll Stiftung este o carte de poeme apărută la Ed. Vinea. Himerus Alter în Rheinland te arată în postura de poet vagant - un giravago, cum te-a calificat criticul literar George Popescu - pe meridianele Europei, acelaşi Himerus Alter în căutarea sinelui profund. Ce a însemnat pentru tine, dincolo şi dincoace de apariţia cărţii, bursa oferită anul trecut de Fundaţia Böll?
Vasile Baghiu: În primul rînd a însemnat şansa de a vedea lumea liberă, uşa deschisă pentru mine spre Occident, iar recomandarea de care am beneficiat, a poetei Ana Blandiana, care mă onorează într-un chip deosebit, a fost, alături de textele mele, cheia care a deschis această uşă. Nu fusesem niciodată în Occident, iar zborul de la Bucureşti la Amsterdam şi apoi de la Amsterdam la Köln m-a conectat la lumea la care am visat în anii comunismului şi mult timp după căderea comunismului, scriind şi poeme în care mă prefăceam că eram liber şi călătoream.
Dar această bursă a însemnat mai mult decît atît. Vezi bine, încerc să răspund cît se poate de serios la întrebarea ta. E şi în stilul meu, o ştiu foarte bine, să-mi iau o mină serioasă şi să explic pe un ton grav cum devine situaţia cu lumea şi aşa mai departe. Sunt conştient de aceasta, aşa că pot spera că sunt vindecat pe jumătate. Datorită bursei Böll am cunoscut oameni pe care nu-i voi uita, cu unii dintre ei legînd prietenii adevărate şi care m-au îmbogăţit sufleteşte. Sigrun Reckhaus, Sarita Jemmani, Aftab Husain, Mohamed Maghani, Waltraud Ludwig, Stefan Knodel, Salem Zenia, Margret Hanuschkin, Berthold Langabain, Heicke Smeet, Olga Zoller, Karin Klark, toate aceste nume au acum un loc aparte în inima mea. Faptul că am cunoscut nişte oameni foarte interesanţi şi foarte prietenoşi mi se pare cel mai mare cîştig. Am avut şansa să o cunosc şi pe Anne-Marie Böll, soţia şi colaboratoarea de o viaţă a marelui scriitor, destinatara sutelor de scrisori de pe front ale laureatului Nobel. Ne-a vizitat într-o zi în casa în care ei locuiseră mulţi ani şi a fost o prezenţă strălucitoare, memorabilă. De altfel, pot să spun că norocul m-a urmărit mereu în peregrinările de anul trecut prin Germania. Aşa se face că în ultima parte a şederii mele acolo am cunoscut la un recital de poezie doi oameni minunaţi, un cuplu deosebit, Anne Cerbe şi Achim Jaeger, ea româncă din Timişoara, filolog, iar el neamţ din Düren, germanist, care sunt de o generozitate şi o delicateţe ieşite din obişnuit. Ei mi-au tradus în germană multe poeme şi chiar şi unele povestiri, ceea ce îmi oferă acum şansa de a încerca marea cu sarea, cum se spune, în lumea literară din Germania. Nu e deloc uşor să publici în Germania în reviste sau la edituri de prestigiu, dar încercarea fireşte că merită.
Nu în ultimul rînd, bursa de anul trecut m-a readus la linia de plutire din punct de vedere financiar. În ţărişoară, cum îţi place ţie să spui, mă ţin de două slujbe şi tot nu scap de grijile faţă de ziua de mîine. Acolo am văzut ce înseamnă să fii tratat ca un scriitor şi nu-mi venea să cred că eu eram cel care avea parte de o astfel de atenţie. În fine, am scris cartea Himerus Alter în Rheinland, am revenit adică la poezie, după ani în care scrisesem doar critică şi eseu, am călătorit, am vizitat muzeele, am văzut capodoperele lumii. Mai mult, am scăpat pentru o vreme de atmosfera proastă pe care din păcate o avem în ţărişoara noastră, indiferent dacă ne place sau nu să recunoaştem aceasta. Am înţeles de asemenea mai mult că am un drum al meu pe care trebuie să-l urmez.

Am avut onoarea să stau de vorbă cu prima doamnă a Germaniei, Christina Rau

N.C.: Se pare că, într-adevăr, călătorului îi şade bine cu drumul! După ce ai revenit de la Langenbroich, nu ai rămas decît o jumătate de an în ţară şi ai plecat iarăşi în Germania, la o nouă bursă oferită de o fundaţie din Schöppingen. Mi-ai spus atunci cînd ne-am întîlnit - astă vară, direct în Marea Neagră! - că bursa de aici este una complexă, pe care ai cîştigat-o în urma unui "trial" sever: din 800 de participanţi au fost admişi 26! Ce faci aici, la Schöppingen, în afară de faptul că te întîlneşti (şi) cu soţia preşedintelui Germaniei, doamna Christina Rau?
V.B.: Da, am avut onoarea să stau de vorbă cu prima doamnă a Germaniei, Christina Rau. Întîlnirea cu ea a fost pentru toţi cei de aici din Künstlerdorf Schöppingen un moment foarte plăcut. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost naturaleţea cu care a stat de vorbă cu noi, cu fiecare în parte, interesîndu-se de ceea ce lucrăm. A băut cu noi o cafea la masa din grădină, am discutat, am făcut poze care au apărut a doua zi în presă, au fost momente plăcute. E adevărat că au fost şi ziarişti care au făcut un pic de agitaţie, dar nu s-a oprit circulaţia, nu s-au vopsit la repezeală gardurile şi bordurile, cum din nefericire încă se mai întîmplă la noi. Nici măcar primarul nu a ieşit s-o întîmpine şi asta probabil pentru că pur şi simplu îndatoririle lui l-au reţinut la birou.
Cît priveşte bursa propriu-zisă oferită de Fundaţia Künstlerdorf Schöppingen, o consider un succes literar adevărat, avînd în vedere că au fost atît de mulţi candidaţi (800) din toată lumea şi că unul din membrii juriului a fost directorul de la Surkamp. Ce fac în Schöppingen? Ei bine, nimic spectaculos: scriu proză. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec scriind. Locuiesc într-un apartament cît al meu de acasă, ferestrele dau înspre o grădină de stejari în care cîntă păsările, iar eu încerc să urmez programul de cel puţin două pagini obligatorii pe zi al lui Thomas Mann. Cu o pauză de cîteva săptămîni în care am fost cu copiii şi soţia la mare (unde am avut şi bucuria să ne întîlnim cu tine şi familia ta), am reuşit pînă acum să scriu zilnic cele două pagini, uneori şi mai multe. Aşa se face că am scris o carte care are titlul Nimic în afară de o catastrofă şi alte povestiri şi am terminat un roman pe care îl abandonasem cu cîţiva ani în urmă, abandon forţat de împrejurări (împrejurările de la noi din ţărişoară), al doilea roman al meu, după Ospiciul (care e iarăşi în pragul apariţiei, de data aceasta la Editura Vinea), acesta avînd titlul Bărbatul care plînge.
Scriu aşadar şi sunt fericit că aproape pot să mă consider un scriitor profesionist, de vreme ce trăiesc (cel puţin pentru o vreme) pe seama scrisului. În afară de scris, citesc, fireşte, îmi îmbunătăţesc engleza, franceza şi germana şi nu am abandonat călătoriile, fie ele cu bicicleta, cu autobuzul sau cu trenul. Recent am fost invitat la un festival internaţional de poezie din Olanda, împreună cu poeţi din Germania şi Olanda, în celebrul "oraş al cărţii" Bredevoort, unde am citit o jumătate de oră, în nocturnă, în faţa unui public de cîteva sute de oameni, la vechea moară de vînt a prinţului de Orania, poeme traduse în germană şi engleză, însă şi un scurt poem în limba română (care a fost auzită acolo pentru prima oară), poem care s-a dorit aşa... un salut din partea României pentru oamenii aceia care plătiseră zece euro ca să asculte poezie. Poate să pară de necrezut, dar au fost aplauze la scenă deschisă. Atmosfera de aici din Künstlerdorf Schöppingen este aşa cum şi-ar dori-o orice artist sau scriitor. Mi se pare extraordinar să am şansa să cunosc oameni de cultură, artişti şi scriitori precum Meera George din India (cu care am realizat în colaborare o instalaţie video, cu poeme de-ale mele şi simboluri indiene, ideea fiind încurajată de doamna Rau), Samuel Shimon din Anglia, Lu Ming Zhu din China, Cecillia Vilanueva din Argentina, Kornelia Haba din Polonia, Cornelia Wruck, Ralf Bönt, Volker Kaminski, Nezeket Ekici, Aurelia Mihai, Michaela Metzger, Antje Wagner, dr. Josef Spiegel (preşedintele Fundaţiei Schöppingen), Heinz Kock si Manuela Lindenbaum (membri ai staffului), aceştia toţi din Germania. Este şansa extraordinară pe care Dumnezeu mi-o oferă acum, aceea de a trăi "live" poemele mele himeriste, cosmopolitismul, călătoriile, ceea ce nu e deloc puţin.

N.C.: Pentru mine nu a fost chiar o surpriză faptul că ai început să scrii proză scurtă: de mai muţi ani lucrai la un roman - Memorii la 30 de ani -, aşa că mi s-a părut firesc să-ţi public prozele, cîteva, în LAMA. Aş dori să aflu ce anume te-a determinat să încerci "scrisul orizontal", cum îi spun eu prozei, în paralel cu "scrisul în adîncime" care mi se pare a fi mereu delicata poezie?
V.B.: Am abandonat Memorii la treizeci de ani pentru că mi-am dat seama la timp că intrasem pe un teren primejdios, acela al devoalării propriei vieţi. Cartea îşi începuse drumul ca un slalom printre paginile jurnalului care a ajuns acum la patruzeci de caiete, dar am considerat că e mai bine să nu-mi forţez destinul şi să las ca fiecare lucru să vină la vremea lui. Nu ştiu ce se va alege de această carte. Va deveni probabil pur şi simplu Memorii. Proza mă răscoleşte la fel de mult ca poezia. Găsesc că unele romane sunt mai adînci, mai răscolitoare şi mai pline de poezie decît orice poem. Îţi spuneam că mă consider scriitor profesionist, aşa că trebuie să încerc mai multe genuri. Am scris şi publicat cinci volume de poezie, am propus o direcţie poetică proprie ("Himerismul"), m-am încercat şi în critica literară, am scris eseuri, aşa că era timpul să scriu şi proză. Este vorba aşadar de un program autoimpus. Este însă fireşte mai mult decît voinţă. E şi sentimentul foarte acut că sunt lucruri pe care numai în proză pot să le exprim. Şi apoi mie îmi este foarte limpede că un lucru foarte important pe care îl are de făcut un scriitor este să scrie. Cînd mă gîndesc la scris mă gîndesc în primul rînd la proză.

Provincialismul unei mari părţi a literaturii noastre este expresia lipsei de deschidere către lume a autorilor ei

N.C.: Am fost întrebat şi eu recent de cineva dacă suntem sincroni cu literatura europeană a momentului şi am preferat un răspuns-eschivă. Ştiu însă că tu nu glumeşti cu aşa ceva: cum crezi că putem ieşi din provincialismul care caracterizează o parte importantă a literaturii române, de la modul de producere al acesteia pînă la traducerile importante, care lipsesc sau sunt anemice?
V.B.: Unii dintre scriitorii români sunt sincroni cu Europa, alţii au rămas însă în urmă într-un fel de plăpumioară în care le e cald şi bine. Ba se mai şi mîndresc cu acest lucru, că doar sunt români... Nu cred că se pune problema să scriem ca scriitorii nemţi, francezi, englezi, să fim adică preocupaţi în mod obsesiv de sincronizare, să le preluăm temele şi să le imităm stilul, ci mai ales să oferim Europei ceva care să intereseze Europa întreagă, lumea întreagă, nu numai România. Aş vrea să reţii însă că îmi spun şi eu o părere aici şi că nu încerc să dau lecţii nimănui. Provincialismul unei mari părţi a literaturii noastre este expresia lipsei de deschidere către lume a autorilor ei, care este la rîndul ei expresia lenei noastre mioritice. Nu va veni nimeni să ne întrebe ce scriem şi cum scriem din pură curiozitate. Lumea e plină de cărţi absolut extraordinare, de autori strălucitori şi poate merge mai departe şi fără literatura română, să nu ne facem iluzii. În loc să ne plîngem că nu suntem recunoscuţi (cînd ar trebui mai întîi să ne recunoaştem noi pe noi înşine), ar trebui pur şi simplu să trecem la treabă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să ne traducem textele, singuri sau cu ajutorul altora, mai bine sau mai prost, dar să le traducem, să batem la porţile editurilor europene, să intrăm în legătură cu lumea liberă.
Am şi un exemplu de cum ar trebui să facem ca să fim văzuţi. Prietenul meu din Anglia, Samuel Shimon, pe care l-am cunoscut aici în Schöppingen, un poet irakian cu o biografie absolut fabuloasă, reuşeşte să scoată de cîţiva ani o revistă de literatură arabă contemporană, însă nu în limba arabă, ci în limba engleză. În felul acesta toată lumea e la curent cu valorile literaturii contemporane arabe, iar revista lui şi a soţiei sale Margaret Obank este cerută de multe universităţi din America, din Japonia, din Europa şi de pe tot globul. Ştii care e secretul succesului revistei Banipal, în afară de faptul că publică texte în engleză? Ei bine, nu face compromisuri în privinţa valorii şi aceasta este singura ei politică.
Am oferit acest exemplu ca să încerc să arăt că nu e chiar un capăt de ţară să facem şi noi măcar atît: o revistă de literatură română contemporană cu texte traduse sau scrise direct în limba engleză. Dacă nu voi reuşi eu să fac acest lucru, cum îmi îngădui să visez prea mult deseori, aş fi fericit dacă altcineva ar prelua idea şi ar pune-o în practică. Pentru asta însă trebuie ca traducătorii şi autorii să fie plătiţi. La început e mai greu, mare parte din munca de redactare şi colaborările nu pot fi plătite, toată lumea ştie aceasta, dar cred că încercarea merită fără dubii, iar sursele de finanţare pot fi găsite cînd există un proiect serios. Cred aşadar că deprovincializarea şi afirmarea noastră ca scriitori români în lume depinde numai de noi, adică de eforturile noastre individuale ca scriitori care în mod natural vrem să fim citiţi de cît mai mulţi oameni aparţinînd unor culturi diferite.

N.C.: Ce ai de gînd să faci, odată revenit în ţară, cu "zestrea" acumulată în cele nouă luni de şedere în Germania? Vei asedia editurile, vei participa la congrese unde vei împărtăşi din experienţa acumulată sau vei rămîne acelaşi discret Vasile Baghiu, avînd mereu ceva de spus, dar nefăcînd-o decît cu delicateţea celui care cunoaşte preţul tăcerii?
V.B.: Cum sunt optimist de felul meu, mă gîndesc uneori că odată şi odată ar putea să se întîmple şi ceva cam în felul următor. Un editor important din România, interesat fiind în mod firesc de tot ce mişcă în literatura română contemporană, dă şi peste acest interviu. Îl citeşte, vede că am gata pentru tipar un roman, un volum de povestiri şi o carte de critică şi eseu, vede că sunt hotărît să scriu mai departe romane şi povestiri (că doar mi l-am luat ca model, vezi bine, pe nimeni altul decît pe Thomas Mann), hotărăşte că sunt un autor cu care ar putea să iasă pe piaţă şi imediat îmi trimite un mesaj la vasile_baghiu@yahoo.com ca să-mi propună o colaborare. Sunt prea optimist? Prea încrezător? Poate. Lăsînd însă scenariile şi gluma la o parte, ştiu că lumea în care trăim, lumea noastră din ţărişoară, are rezerve inepuizabile de bine şi încă poate să ne surprindă cu lucruri minunate. Dacă voi rămîne discret? Nu ştiu. De mic copil am fost învăţat ca atunci cînd toată lumea vorbeşte eu să mă ţin un pic mai deoparte şi să vorbesc numai cînd sunt întrebat. Astăzi eu cred că vocile sunt foarte multe şi nu tocmai cele care ar trebui să se audă. Aşa e acum... Sunt sigur însă că va fi şi bine...