Sunt un membru al generaţiei '80 care a schimbat pesiajul poetic în România

Nicolae Coande: D-le Matei Vişniec, la pagina 38 a ultimei cărţi semnată de Stelian Tănase - Acasă se vorbeşte în şoaptă, Ed. Compania - putem citi relatarea unei discuţii ciudate, purtată într-un restaurant, păstrată în arhivele Securităţii. Ca într-o piesă de teatru scrisă de Vişniec, din farfuria înţesată cu microfoane se aud vocile lui Stelian Tănase şi N. Carandino vorbind despre "rezistenţa prin cultură". La un moment dat, Stelian Tănase - discuţia se petrecea în 5 noiembrie 1987 - îl întreabă pe bătrânul ţărănist dacă a auzit că Matei Vişniec a cerut azil politic la Paris. Chiar aşa, ce v-a determinat să cereţi azil politic?
Matei Vişniec: Cum am ieşit din România, am fugit ca din puşcă şi primul meu gând a fost să reîncep totul, în altă ţară, în altă limbă. În 1987, când am plecat, nu se vedea nimic la orizont - în orice caz, eu nu vedeam nimic la orizont. În 1987 era perestroika, glasnost în URSS, era Gorbaciov care crea o iluzie de deschidere, dar în rest... România părea destinată, ca şi celelalte ţări din Europa de Răsărit, unui "viitor glorios" de 100 de ani. Eu doream de ani de zile să plec în străinătate, să-mi încep cariera de dramaturg. Am beneficiat de o invitaţie a unei fundaţii culturale din Franţa, dar ştiam precis că, odată ajuns acolo, voi cere azil politic. Eram deja un autor interzis, chiar dacă poezia mea "trecea" - întrucât cenzura comunistă a cochetat într-un anume fel cu poezia. Metafora nu era atât de periculoasă precum cuvântul direct spus de un actor în faţa spectatorilor. Pe o scenă, când un actor spune într-un anume fel o frază, o spune în faţa unei mulţimi şi poate crea o curbă emoţională, o relaţie emoţională puternică, ori emoţia poate crea revoltă. Emoţia lecturii unei cărţi poate şi ea crea revoltă, dar revolta e individuală, nu se creează acel magnetism colectiv care apare la vederea unei piese de teatru şi care ar putea să facă să explodeze ceva. Iată de ce, probabil, teatrul era mai periculos, şi astfel nu eram jucat.

N.C.: Aţi scris teatru încă de pe vremea când eraţi în ţară, în jur de zece piese. Din câte ştiu, una vi s-a jucat - sau a fost doar o lectură? - la Cenaclul din Tei. Pentru teatrele "mari" eraţi prea tânăr, prea "neserios". Acum că aţi cunoscut consacrarea pe scenele franceze, ce aţi putea reproşa acelor ani de interdicţie şi ignoranţă românească?
M.V.: Nimic. Vreau să vă spun sincer că la Cenaclul de Luni citeam foarte des piese şi ele erau cunoscute în mediul teatral, în mediul generaţiei '80. Au circulat foarte bine atunci piesele mele, e-adevărat doar la lectură. Pe vremea aceea erau oameni de teatru de prima mână în peisajul românesc care ar fi dorit să-mi monteze piesele. Alexandru Repan, Ion Caramitru, Ioana Crăciunescu, dar şi regizori importanţi precum Cătălina Buzoianu, Nicolae Scarlat, Mircea Cornişteanu. Nu se putea, însă, pentru că totul se bloca undeva la etajele misterioase ale Ministerului Culturii. Piesele mele au circulat bine în mediul teatral, dovadă că, după decembrie '89, când s-a putut din sertarele în care aceste piese zăceau, au ieşit pentru a intra pe scenele teatrelor din ţară. În câţiva ani am avut montate în România peste douăzeci de piese de teatru. Deci, nu pot reproşa nimic decât sistemului care s-a prăbuşit apoi atât de jalnic.

Poate că devin eu însumi

N.C.: Un critic literar de talia lui Mircea Iorgulescu a caracterizat recent teatrul dumneavoastră, sau măcar o piesă - Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal -, astfel: "Beckett trecut prin filtrul unui rafinat cinism de sursă est-europeană". Trăiţi la Paris şi sursele le găsiţi în Est, încă. Credeţi că formula lui Iorgulescu surprinde esenţa teatrului dumneavoastră?
M.V.: Mircea Iorgulescu mi-este coleg (la Radio France Internationale, n.m., N.C.). Îl cunosc de ani de zile. Îi apreciez fraza limpede, gândirea clară şi curajul pe care şi-l asumă atunci când analizează o operă şi un autor. Da, într-adevăr, ani şi ani de zile am fost marcat, chiar terorizat de câteva modele şi mi-au trebuit vreo cincisprezece ani de zile ca să mă separ de maeştri mei: Ionescu, Beckett, Pinter şi alţii. A fost dificilă această desprindere, fiindcă e greu să te desprinzi de titanii acestui secol. Sunt piese care s-au desprins de ei în ultimii cinci-şase ani. Piesa pe care am văzut-o astă seară în interpretarea actorilor Teatrului Naţional din Craiova, Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, este o poveste de dragoste care se termină ca o poveste de moarte, intră în oniric, e mai puţin, ca să zic aşa, absurdă decât Caii la fereastră, care este mai beckettiană, mai ionesciană. Ultimele piese sunt piese realiste. De exemplu, Despre sexul femeii, câmp de luptă în războiul din Bosnia este o piesă realistă, o piesă de ziarist, este poate prima piesă cu care mă desprind definitiv de maeştrii de care am vorbit, deşi Angajare de clovn poate fi foarte bine încadrată aici. Ultimele mele piese, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal sau Maşinăria Cehov nu mai au nimic de-a face cu influenţele din tinereţe. Sunt bucuros că în trecutul nu prea îndepărtat am fost asimilat acelei glorioase tipologii teatrale, însă în acest moment teatrul meu se îndreaptă spre altceva. Poate că devin eu însumi.

N.C.: Cum vi s-a părut jocul celor doi actori craioveni (Valentin Mihali şi Romaniţa Ionescu) şi regia proprusă de regizorul Mircea Cornişteanu?
M.V.: Nici nu mă aşteptam la altceva decât la o montare foarte puternică, având în vedere valoarea lui Mircea Cornişteanu. O montare foarte simplă şi, în acelaşi timp, cu o curbă dramatică care atinge insuportabilul emoţiei spre sfîrşit. Am avut şansa să fiu "apărat" pe scenă de jocul unor actori cu un talent extraordinar şi care au o şcoală solidă în spate. Sunt fericit că am putut să-l conving pe Mircea Cornişteanu să mă monteze, pentru că el vine cu treizeci de ani de experienţă teatrală în spate. Cei doi actori formează un cuplu extraordinar. Valentin Mihali atinge, prin jocul său complex situat între emoţie şi ludic, valenţe de un dramatism puternic, în timp ce Romaniţa Ionescu este efectiv o apariţie. Mă întrebam, în timp ce vedeam spectacolul dacă nu cumva am scris piesa anume pentru ea!

N.C.: Ne puteţi spune la ce lucraţi în prezent şi care va fi proxima premieră teatrală în Europa sau în ţară?
M.V.: În acest momente am câteva piese importante care sunt jucate în Europa. Poate veţi râde, însă vă pot spune că n-am fost niciodată jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar sunt jucat la Teatrul Naţional din Istanbul! Acolo se joacă Angajare de clovn. Această piesă mi s-a jucat la Teatrul Regal din Stockholm sau Piccolo Teatro din Milano. În acest moment aştept o nouă premieră cu Frumoasa călătorie a urşilor Panda... în Islanda; Angajare de clovn se joacă în Danemarca, la Wolken Teatre. Am un proiect special în Franţa, am scris o piesă despre dramaturgul şi omul Cehov şi despre lupta dintre doctorul şi bolnavul Cehov. Această piesă va fi montată în Franţa în luna septembrie a acestui an, cu sprijinul Ministerului Culturii de aici. Ea a fost deja lansată la radio France Culture, cu actori ai Comediei Franceze. În acest moment scriu, nu mă veţi crede, piese pentru copii! Am o sensibilitate deosebită, fetiţa mea m-a sensibilizat puternic. Am scris o piesă care s-a şi montat şi în acest moment am o altă propunere din partea unei companii interesate de piese cu această adresabilitate.

Textualismul m-a amuzat

N.C.: Aţi debutat în 1980, cu volumul de poezie La noapte va ninge (Ed. Albatros). Cronicile literare au remarcat substanţa poeziei dumneavoastră şi nu puţini au fost cei care v-au creditat ca "lider" al generaţiei, de exemplu Alex. Ştefănescu. Acesta îmi spunea, cândva, că primea cărţile de poezie ale lui M. Cărtărescu cu dedicaţii de felul: "lui A.Ş., din partea lui M.C., un poet din generaţia Vişniec..."! Marin Mincu spunea că sunteţi cel mai inteligent textualist şi că aţi depăşit rapid faza urechismului în materie de textualism, devansându-i pe poeţii de la Cenaclul de Luni care ar fi rămas cantonaţi într-un mimetism ieftin. Ce datoraţi textualismului, ca poet şi ulterior ca dramaturg?
M.V.: Ce-aş putea să vă spun? Pe mine textualismul m-a amuzat, a fost un joc intelectual pe care l-am asumat oarecum inocent la început. M-a amuzat ideea că ne putem juca cu vorbele, mai precis cu cuvintele. Putem porni fără nici o idee precisă şi să lăsăm energia cuvintelor să creeze atmosferă sau chiar naraţiune. Sigur că sunt jocuri care se practică la anumite vârste. Nu o fac acum, dar la ora la care scriam proză textualistă mă amuza şi exploram, de fapt, posibilităţile limbajului, exploram unghiul de atac pentru a intra în inima limbajului, pentru a-l face să explodeze, sau unghiul de atac pentru a stimula inspiraţia sau energiile creative. Toate acestea au fost jocuri culturale care au avut sensul şi rostul lor în acei ani. Poezia pe care am scris-o atunci n-aş numi-o textualistă, ci mai degrabă foarte elaborată. Prozele, da, făceau parte din acest context şi mi-au folosit foarte mult atunci când am scris roman sau teatru, adică operă de elaborare.

N.C.: Mi se pare că acum sunteţi la o răspântie culturală, existenţială de unde vi se pot deschide alte multiple unghiuri de atac: atât ca dramaturg, cât şi ca intelectual care ia pulsul direct de la marile surse europene. Poezia, însă, se poate scrie şi "acasă", dacă sunt corect înţeles. Acum un an aţi revenit cu un nou volum de poezii, după primele trei volume ante-decembriste. Poeme ulterioare, aşa cum se cheamă cartea, - ce se însemne? Ulterioare rămânerii în hexagon sau "ulterioare" afirmării ca dramaturg?
M.V.: "Ulterioare" credinţei mele că poezia era tot o viaţă a mea! A fost o perioadă, până când s-a fixat în mine dorinţa de a merge pe calea teatrului, când poezia era totul, era totul... Apoi poezia a fost aspirată de experienţa mea teatrală. Ea există în continuare, topită în construcţiile mele dramatice. Poezia, ca gen, a rămas ca joc, ca o notaţie făcută din când în când, iar de când am plecat din România am continuat să scriu poezie în româneşte, măcar patruzeci de poeme pe an. Din când în când mă aşez într-o cafenea şi scrijelesc pe hârtie un poem; nu mai am ambiţii poetice întrucât nu mai există în mine, ca atunci când scriam doar poezie, dorinţa de a mă auto-depăşi. Acum nu mai ambiţionează aşa ceva. Scriu, ca să zic aşa, câte ceva în maniera Vişniec. Aceste poeme scrise după ce Vişniec n-a mai vrut să inventeze nimic în poezie au fost strânse în volumul apărut anul trecut la "C.R".

N.C.: Cu cine vă simţiţi solidar şi afin din cadrul generaţiei dumneavoastră? Uneori mi se pare că Petru Romoşan ar fi, în poezie, un "geamăn", până la un punct, fireşte.
M.V.: Cum spuneţi, până la un punct. Poezia lui Romoşan mi s-a părut extraordinară. Comedia literaturii, dar şi celelalte cărţi ale sale, e o carte de neuitat. Sunt un îndrăgostit de poezia lui Iaru, Cărtărescu, Stratan - aş remarca aici demenţa ei fulgurantă -, a Marianei Marin, a lui Mureşan şi a lui Stoiciu cu a sa adevărată revoluţie de limbaj. Nu-l uit pe Nichita Danilov. Mă simt solidar cu generaţia '80, aici e tinereţea mea "îngropată", chiar dacă unii dintre membri ei au încetinit ritmul sau l-au accelerat excesiv. De câte ori pot, în străinătate, să am ocazia nu ezit să vorbesc despre generaţia mea. Dacă mi se cere undeva un curriculum, încerc să marchez acolo şi un, de pildă, "membru al generaţiei '80 care a schimbat în România peisajul poetic" şi o fac ca un omagiu adus generaţiei mele.