Fâşia de graniţă e viaţa mea...

Nicolae Coande: Dieter Schlesak, când aţi revenit ultima oară în România? Cum se mai vede "patria noastră evaporată" prin ochii cuiva născut în inima ei şi care o asistă cu gândul şi scrisul astăzi dintr-o margine de Italie?

Dieter Schlesak: Din 1997, când am prezentat cărţile mele apărute în limba română, romanul Vaterlandstage. Kunst des Verschwindens: Zile acasă şi arta dispariţiei la Editura Fundaţiei Române, cât şi Revolta morţilor, o carte despre anul 1989 în România, nu am mai fost în ţară. De atunci ştiu că s-au schimbat multe într-o tranziţie despre care ştiu numai din scrisori, discuţii şi ziare, care mă preocupă şi mă mişcă, mai ales aspectele negative ale scindării societăţii româneşti, dar şi noua mizerie.

Am de gând să vin în mai în ţară, să stau mai mult timp şi să pregătesc o carte despre problema tranziţiei, să prezint noua mea carte în limba română: proză, eseuri, poezii şi jurnal, purtând titlul: Există o viaţă după moarte (Ed. Paralela 45, 2002)

Mă preocupă să termin un roman a cărui acţiune se petrece aproape integral în oraşul meu natal, Sighişoara, continuarea romanului Vaterlandstage cu titlul: Terplan şi arta reîntoarcerii. ("Terplan" sugerează o sinteză: Terra plan)

Da, inima, fantezia mea, atât cea existenţială, cât şi cea scriitoricească, e adânc legată de România pe care am părăsit-o acum aproape 35 de ani.

N.C.: Atunci când aţi regăsit ţara după Revoluţia din 1989 v-aţi fi închipuit să vor trece exact 20 de ani pentru a vă reîntoarce, fie şi pasager, la "matcă", o matcă însângerată?
D.S.: Nu, nu mi-aş fi închipuit-o, a fost un şoc pozitiv. A fost un sentiment ciudat, pentru că nu am avut timp să mă prepar pentru această complicată "artă a reîntoarcerii", e o artă, da, un lucru enorm de dificil, o problemă de viaţă, un fel de furtună care te zguduie în adâncurile tale şi te transformă. După această experienţă nu mai eşti acelaşi om.

A fost aşa: că eu m-am menajat în cei 20 de ani de absenţă, de fapt fără speranţă de întoarcere, şi, totuşi, preocupându-mă cu acesta toţi anii exilului; ea îmi era "interzisă" deoarece eu, ca unul care rămăsesem acolo cu paşaportul diplomatic, fusesem condamnat de către un tribunal militar. Ca urmare a Revoluţiei din decembrie 1989 am fost deodată un "emigrant la pensie", care se putea întoarce acasă. În martie, 1990, m-am întors.

N.C.: Revolta morţilor este actul dumneavoastră de identitate, care atestă că sunteţi român, scriitor român mai întâi şi apoi cetăţean german sau al lumii. Românii nu-şi închipuie ce document s-a scris despre ei, despre spiritul lor nemuritor şi despre existenţa lor precară, ameninţată fizic, deşi volumul a avut, la apariţia în limba română, parte de o primire excelentă. Cu riscul de a vă repeta, care ar fi noima acestei cărţi dureroase, atât pentru dumneavoastră cât şi pentru cititor?
D.S.: Da, în primul rând mă simt scriitor român, care scrie în limba germană, aproape exclusiv despre viaţa sa ale cărei rădăcini sunt în pământ românesc. Vă citez aici opinia despre Revolta morţilor a fostului ministru german al culturii, Michael Naumann, actualmente editor-şef la prestigiosul Die Zeit, care după apariţia ediţiei germane la Rowolt mi-a scris următoarele: "În cartea dumneavoastră sunt toate experienţele trăite de mulţi, mulţi revoluţionari de-a lungul a două secole. Mă gândesc la Daton şi Rrobespierre... la Kropotkin şi Bakunin, la câteva pasaje secrete la Marx, la entuziasmul rebelilor şi revoluţionarilor irlandezi, spanioli, vietnamezi, sud-americani... Ei toţi încearcă să spună ceea ce dumneavoastră aţi precizat excelent şi extrem de profund în volumul dumneavoastră, anume trăirea dumneavoastră, furia care cădea parcă din timp, acest evident sentiment care conferă fericire, anume de a sta la un punct de răscruce al istoriei şi de a "reteza" de-a dreptul istoria însăşi."

Pentru mine anul românesc 1989 a fost un semn aruncat în viitor al unei revoluţii nu doar sociale, ci şi a unei ontologice, care trebuia să se întâmple de mult pe pământ în domeniul cunoaşterii umane şi în conştiinţă.

Un bărbat din celula totalitară

N.C.: În 1968, când aţi publicat Fîşie de graniţă, Europa era în fierbere. Ruşii ocupau Praga, francezii îşi asediau propria capitală, la Bucureşti scriitorii intrau în PCR convinşi de discursul lui Ceauşescu. În loc să aderaţi, ca atâţia alţii, aţi trecut "fîşia" lăsând în urmă prieteni şi cărţi. Ce vi s-a părut în neregulă într-o vreme când comuniştii păruseră să dea frâu liber sentimentului naţional, cu al său corolar dorit de români - libertatea?
D.S.: Am încercat să răspund de multe ori la această întrebare. E o problemă foarte complexă. În 1968, în octombrie, "am avut voie" pentru prima dată în viaţa mea să ies peste graniţă. La 34 de ani să păşesc peste acesta graniţă blestemată, către Europa şi să intru în ţara limbii şi culturii mele. Ce spaimă şi frisoane, căci mi-era frică de confruntare şi dezamăgiri. Prea mari erau iluziile despre Vest şi despre Germania ale unui bărbat din celula totalitară.

Ca german-transilvan şi ca om cu o "origine nesănătoasă", ochit cu iritare de "organe", din 1960 (din '59 am devenit redactor al Neue Literatur, dat fiindcă din cauza "originii" nu am avut voie să rămân asistent la Universitatea din Bucureşti!) - urmărit şi de securitate, "invitat" săptămânal, căci devenisem suspect de a ţine "ascunse" manuscrisele satirice ale unui coleg român (Mircea Palaghiu) care era între timp în arest preventiv: după şapte ani de închisoare, în "libertate" s-a sinucis; n-am avut voie să călătoresc în străinătate! Nici să accept invitaţii (au fost multe). Eram cu nervii la pământ, de fiecare dată când suna telefonul şi în redacţie suna mereu, - puteau fi "ei". Prietenul meu Paul Goma a spus odată limpede: "libertatea în astfel de condiţii e mai rea decât pârnaia".

Apoi a venit 21 augut 1968, discursul de balcon al lui Ceauşescu. Am fost acolo. Am fugit la Uniune pentru a ne înscrie în partid şi în Gărzile Patriotice, spre a apăra ţara "împotriva ruşilor"! (Tuturor presiunilor de până atunci, de a ne înscrie, le-am rezistat sub riscuri!). Rezultatul: am avut voie în octombrie să călătoresc cu paşaportul de serviciu (delegaţie oficială cu Ion Caraion şi Veronica Porumbacu la Mondorf, Luxemburg, la un simpozion al scriitorilor, unde am cunoscut şi alţi autori importanţi germani: Bernhard, Handke, şi pe mulţi alţii (şi unde i-am prezentat pe ambii poeţi români în traducere proprie). Nu pot să descriu aici impresia traumatică la o primă întâlnire cu Vestul, am făcut-o de repetate ori în cărţile mele: în Viza. Lecţii Est-Vest (1970), apoi în romanul meu Zile acasă (1995, Ed. Fundaţiei Culturale Române). Veneam de pe o altă planetă, ne duceam la plimbare ca pe lună. Caraion, după 8 ani de arest! Îi văd parcă şi acum ochii săi mari, măriţi!

Dar să o scurtăm. Am plecat (din teamă) în Germania (am atins acest pământ doar cu vârful picioarelor în triunghiul de ţări: Luxemburg, Franţa, Germania) - şi la Paris. Încă un detaliu: când am fost preluat din gara Monsdorf, am auzit doi tineri vorbind dialectul luxemburghez. Acesta era întocmai dialectului meu transilvan (cu unele fărâme de franceză). De fapt, predecesorii mei au emigrat în Transilvania de pe aceste meleaguri acum 850 de ani (în vremea lui Barbarosa)! Trec peste experienţele pariziene (acolo cu Nina Cassian, prietena mea şi a lui Celan; Celan era... la capăt, într-un azil de alienaţi). Prin Inter-Nationes am ajuns mai apoi la Bonn, în Germania de Vest. Oraşele acelea de trei ori distruse - cum a spus Böll - de nazişti, prin război şi bombe, prin arhitectura groaznică a "miracolului economic" - niciun timp în ziduri, natura artificială, totul în spatele ferestrelor mate, frig uman, hăituială, etc. (şi pe acestea le-am descris în Zile acasă şi în Revolta morţilor, iar poeziile mele sunt o încercare de a supravieţui astfel cel puţin cu ajutorul limbii germane.)

Scurt: după şase luni am plecat înapoi, din nou, cu toate riscurile de a nu mai putea ieşi. Însă dorul de casă era mortal. Vestul, un obiect al urii. Am plecat din staţie în staţie: Frankfurt, Heidelberg, Munchen, Vienna, Bratislava, Budapesta - apoi graniţa. În Budapesta am mai vrut să cobor. Apoi un brânci - şi eram acasă. Acest acasă "ceauşist". Puteţi să vă închipuiţi ce s-a întâmplat atunci. Aşteptare zilnică a Securităţii... N-a venit, o minune, m-a lăsat în pace. Eram doar "demn de încredere"! Însă restul: n-am putut acum, aici, să mă simt "acasă" (cenzura, cenzura interioară, atmosfera de supraveghere. Dar mai ales aşteptarea a rămas, şi încrederea în "dezgheţ" rămânea minimal, mai puternice erau traumele. Şi atunci - un lucru dureros în plus: schizofrenie culturală: scriitor român care scrie în nemţeşte, publică în nemţeşte. Are cititori şi în scriitori de limbă germană! Unde e locul lui? Schizofrenia culturală a rămas până astăzi!

Cu Nichita şi Virgil Teodorescu, s-a ajuns la o a doua călătorie cu paşaport de serviciu. În Frankfurt şi Bonn, i-am prezentat pe cei doi în traducerea mea, însoţiţi de o prelegere. Şi-atunci am rămas! Cei doi au înţeles acest gest şi abia de mi-au făcut reproşuri!

N.C.: Simbolul cel mai vital al apartenenţei dumneavoastră la limba română mi se pare a fi antologia de versuri dedicată poeţilor români pe care aţi tradus-o pentru germani şi apărută la Berlin. Serpentine periculoase este darul făcut poeziei româneşti şi cadoul către germanii care auziseră - sau nu - că poezia scrisă de cei pe care Bismarck i-ar fi potolit "cu biciul" ar fi una dintre cele mai bune din Europa. Care a fost reacţia de ansamblu a poeţilor şi specialiştilor germani? În România s-a scris destul despre antologie?
D.S.: Poate că această antologie demonstrează că şi pentru cultura românească a fost mai bine să trăiesc în Germania. Dar fără cultura română nu-mi pot pot închipui existenţa mea spirituală, sunt marcat de ea! Şi am şi încercat să fiu un constructor de punţi între cele două culturi ale mele. Dintru început, din 1965, când am publicat prima întocmire antologică a Tinerei poezii române, în Neue Literatur. Însă acum am o antologie uriaşă a poeziei române (340 de pagini, 110 autori, peste 30 de traducători); de la mine vine o treime a transpunerilor, mai ales a celor tineri şi mai tineri, pe care îi simt grozavi şi ca pe un semn de viaţă literar universal!

Am întocmit pentru Târgul de carte de la Leipzig (unde România a fost în centrul atenţiei) un "post-histoire-modern" substanţial, adică liric românesc, nu occidental, ci unul suferit, original, munca mea cea mai extinsă în perimetrul construirii de punţi. Antologia mi-a dat mult de lucru. Dar o antologie, cât şi traducerile, se bazează pe empatie, simpatie şi dragoste (obiectiv), pe vibraţia comună (in absentia) între poet şi cititorul-poet, care trebuie să fie redactor, critic, dar şi un îndrăgostit! Cineva care se angajează într-o astfel de "competiţie" trebuie să fie măcar niţel (ca un iubitor nostalgic) - nebun. O Operă Colectivă a o sută patruzeci de individualităţi - poate citatul din Kaspar Hauser e semnificativ în cel mai înalt grad: "Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru noi toţi!"

Exilul mai adânc ori "diaspora" spirituală cuprinde şi marchează amândouă şi toate culturile, contradicţia "empirică", "existenţa materială şi constrângerea ei", "viaţa" şi "Fiinţarea", ori "spiritul": "alungarea din paradis" (unde se află însă acesta?). Oglindirea ei luminează în noi transcendenţa pierdută. Această "patrie" o căutăm de fapt (acest fapt îl spune şi titlul german din Zile de acasă: Vaterlandstage - un cuvânt de-al lui Hölderlin, este aici după părăsirea oricărei forme pământeşti, este cuvântul pentru cealaltă patrie! Care ne aşteaptă poate după aşa-zisa "moarte".

Cealaltă patrie pământească este pentru aceasta doar o metaforă. Şi există o şansă a pierderii, cine nu trebuie să fie mereu "acasă", abia acela înţelege acest lucru. Mă gândesc şi la prietenul meu Emil Cioran, care a rămas şi el o viaţă întreagă prizonier acestei origini. Şi conceptul său de exil îl concepe aproape biblic, ca pe o alungare din Paradis.

N.C.: Ştiu că Marian Victor Buciu, criticul de la Craiova, a scris o monografie (Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii) care nu şi-a găsit încă editorul. Sunteţi mulţumit de felul în care vă evaluează un critic care a scris o monografie şi despre prietenul dumneavoastră, D. Ţepeneag?
D.S.: Da, mă şi compară cu oniricii, cu vechiul meu prieten Ţepeneag, analizează şi "epistolarul" nostru Schlesak / Ţepeneag, care, în parte, a apărut în 1999 / 2000 în paginile Contemporanului. Epistolarul oglindeşte anii \'70, cazul Goma, dictatura din România acelor ani şi falsele aşteptări din anii \'68. Dar şi demersurile mele de a publica literatură românească în Germania şi preocupările mele de a folosi (ca şi Ţepeneag) arma mediilor culturale pentru a ocrotii colegii şi prietenii mei din România. Păcat că această minunată carte a lui Victor Marian Buciu nu a apărut încă în ţară. Criticul şi excelentul analist craiovean a înţeles şi a pătruns mult mai adânc opera mea decât critica germană, care nu cunoaşte subtextul şi originea trăirilor mele, abisurile totalitare şi ale exilului din care provine acestă operă. În aprilie, va apărea o carte a unui cunoscut istoric şi critic literar german despre mine, o minunată şi exactă analiză "nemţească", dar nu se poate compara cu cartea domnului Buciu, care îmi e mult mai aproape şi pătrunde mai adânc în substanţa operei mele.

N.C.: Poezia pe care o scrieţi la rându-vă, este una a sentimentului apartenenţei la un dublu registru existenţial: acela al viilor / morţilor, dar şi al încifratei rădăcini: sunteţi neamţ tot atât pe cât sunteţi român. "N-a fost faptul de a fi neamţ", spuneţi undeva, şi-atunci ce vă face să fiţi scriitor în două limbi de vreme ce pământul unde aţi văzut lumina zilei nu mai e "Heimat" al vieţii dumneavoastră?
D.S.: De treizeci de ani trăiesc în Italia / Toscana, nu în Germania. Mi-am ales un loc neutru, ÎNTRE, unde dorul de casă, dar şi sentimentul de culpă germană a fost mai suportabil. Eu "acasă" sunt astăzi în acest loc STRĂIN, căruia i-am dăruit jumătate vieţii mele! Să nu vreau să mă transfer în nici una din ţările mele cu legături "rădăcinoase", dar şi periculoase: Germania şi România. M-am autodefinit odată ca un "Zwischenschaftler" ("Wisenschaft" în germană înseamnă ştiinţă, iar "zwischen" între, hai să folosim "întru" al lui Constantin Noica.) Atunci "Zwischenschaft" ar însemna, în mod ontologic, ştiinţa existenţială a lui "între". Fîşia de graniţă este viaţa mea, acolo unde se trage, e o viaţă în tensiune în orice caz şi astăzi între trei ţări: România, Italia, Germania, dar şi între viaţă şi moarte. Cartea recentă se numeşte Există o viaţă după moarte şi a apărut până acum în această structură şi cu acest titlu doar în România. Nu e de mirare că nemţilor le lipseşte acestă "venă" prin care eu sunt mai mult român decât neamţ, şi înclin mai mult în direcţia "Heimatului" unde am văzut lumina zilei şi unde toate amintirile şi sentimentele mele cele mai profunde au rădăcina ei!

Sensul adânc al lui "agliano"

N.C.: În România, dar şi în Occident unde locuiţi astăzi, aţi avut mari prieteni, români şi străini, care v-au înconjurat cu atenţie şi v-au arătat preţuirea lor. Există unul, însă, care să vă fi fost cu asupăra de măsură Prietenul, acel "revelator" al vieţii dumneavoastră de artist, de "eu neclintit în mersul vremii"?
D.S.: Da, în limba germană e Paul Celan, bucovinean. Dar îl numesc pe prietenul meu Nichita: opera sa 11 elegii o consider una dintre cele mai importante din literatura universală după 1945. Amândoi poate sunt echivalenţa poetică, pandantul - transpuns cvasi, dacă se poate spune aşa - a lui Heidegger în pozie (Nichita, ce miracol, fără să-l cunoacă pe filozoful german, sau numai foarte rudimentar, îl cunoştea însă pe Hegel bine!). Pe acest fond, poezia lui Celan se naşte din trauma lagărelor naziste, unde şi-a pierdut părinţii. La Nichita, această traumă e la celula totalitară. De aici importanţa poeziei lui Celan-Nichita Stănescu, amândoi născuţi în România. Cu cultură românească în sânge! E un scandal că opera lui Nichita Stănescu e atât de puţin cunoscută în lume. Am un sentiment de vină. Am tradus 11 elegii acum din nou şi o să încerc să atrag atenţia şi cu un studiu, în perimetrul culturii germane. Cea mai nouă versiune în germană a acestui volum am publicat-o recent în revista on-line NORII. Dar e mult prea puţin, trebuie să apară într-o editură germană!

Însă, prima personalitate din viaţa mea este Emil Cioran, transilvănean ca şi mine. I-am simţit această dragoste şi vibraţie secretă, şi poate şi el a simţit afinitatea. Pe Emil Cioran l-am cunoscut în 1970 la Paris. A doua mea soţie era atunci lector la "Fischer Verlag" - totodată lectoriţa lui Cioran -, deţinea acest post împreună cu Petru Dumitriu. Dar nu aceasta e cauza principală care ne-a apropiat; a contat, cred mai mult situaţia comună de exilaţi, care, pentru mine, abia în Italia a devenit una veritabilă. În Germania, autorii români de origine germană sunt doar într-un semi-exil, oarecum natural.

N.C.: Ce aţi împărtăşit împreună cu autorul Schimbării la faţă a României? Ştiu că aţi corespondat intens, aveţi o frumoasă colecţie de scrisori de la el.
D.S.: Originea comună transilvană a dus la o prietenie epistolară electivă cu Cioran, de peste câteva decenii Abia după moartea lui Cioran, care pentru mine a fost o pierdere şocantă, am fost conştient de scrisorile schimbate, am scotocit după ele şi am observat tot ce îmi încredinţase, faptul că aici a fost o cu totul altă perspectivă decât cea "oficială" şi occidentală de până acum, care a cam măturat sub masă originea lui - asemănător lui Celan! Şi, de asemenea, cât de nedrepte au fost suspiciunile vis-a-vis de "păcatul său de tinereţe" (simpatia pentru legionari). Că întreaga sa operă era urmarea, de fapt, a unei uri împotriva unei gândiri preconcepute, a unui impuls antiideologic, da, împotriva ideologiei, fapt care se trage din acel păcat (Shimbarea la faţă a României) de care s-a ruşinat o viaţă întreagă. În destule articole şi studii, din Cotidianul sau Vatra, am încercat să analizez această perspectivă pe baza scrisorilor. Acum pregătesc un volum de corespondenţă Cioran, mai ales către prietenii săi din cercul de origine. Şi sper că "Gallimard" îmi va permisiunea să-l public la "Suhrkamp".

Cioran n-a cunoscut doar sensul mai adânc al lui "agliano", locul unde trăiesc în Italia (alieno=străinul), ci şi de ce am preferat Italia Germaniei: "Pot să-mi imaginez bine că vă puteţi înţelege cu italienii, care sunt însă tocmai romani, care au un trecut. Este limpede, bieţii noştri români n-au nici unul. Mi se pare că Dvs., în memoriile Dvs., ar trebui să denotaţi acest fenomen singular: suntem singurul popor din Europa care are acest avantaj - de-a nu stăpâni nici o istorie. Dacă aceste lucru este deja valabil pentru valahi, cu atât mai mult atunci pentru transilvăneni..."

Referitor la cartea mea, Viză. Lecţii Est-Vest, - acelaşi Cioran a scris că ar fi "... o acuzare nemiloasă a Estului şi a Vestului. Şi totodată o confesiune disperată a unuia ce ce nu poate alege. Această stare continuă de-a fi atras şi respins împrumută analizei dumneavoastră un adevăr şi o pătimire a dramei trăite, care aminteşte pe alocuri de situaţia călugărului care, după ce ce şi-a părăsit mănăstirea, descoperă că lumea nu este mai bună. Aţi fi putut pune sub opera Dvs. subtitlul Istoria unei dezamăgiri. Ceea ce m-a frapat la întâlnirea noastră la Paris a fost să văd până la ce grad aţi fost marcat de atmosfera valahă. E vorba aici, într-adevăr, de o adâncă experienţă, dat fiind că nu ezitaţi a prefera minusculele mănăstiri moldoveneşti (pe care, din păcate, nu le-am vizitat niciodată) catedralei Notre-Dame. Dar există şi ceva mai bun: când am venit prima oară în , ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa timpului: aici nimeni n-are timp la noi, în est, există timp berechet. Aţi făcut deci aceeaşi experinţă ca şi mine. La care faceţi o observaţie copleşitoare: Ceea ce la noi e teama, aici e lipsă de timp şi goană".

N.C.: Ultima dumneavoastră carte, Există o viaţă după moarte? (Ed. Paralela 45) este de negăsit în librăriile craiovene. Aştept ca editura să vină la Târgul de carte "Gaudeamus" de la Craiova, ediţia a II-a, care se va desfăşura la Craiova în prima decadă a lunii martie. Până atunci, v-aş întreba care este "tema" ei?
D.S.: Da, sper ca această carte a mea, pe care o consider foarte importantă în cadrul operei mele, va avea un ecou în România şi va putea fi găsită în România.
Şi volumul editat la dl. Vlasie se ocupă cu graniţe, frontiere, de data asta cu limitele conştiinţei umane, cu limitele raţiunii (pornind, de fapt, de la critica lui Kant!). E, de fapt, o carte care vorbeşte despre legătură, despre un pod posibil dintre viaţă şi moarte,despre "transcomunicare", o ştiinţă instaurată deja în Occident, o tentativă bazată pe experienţa de a lega cultura noastră tehnică cu vechile culturi şi religii care ştiau mult mai mult despre lucrurile esenţiale decât noi. Cultura noastră, mai ales civilizaţia noastră, pare a fi o cultură tragică a uitării, din care se trag toate ororile secolului trecut, dar şi cele ale mileniului abia început.