A coînfiinţat şi susţine împreună cu Zsigmond Báthori Cursul Iniţiere în fotografie ITSC din Târgu-Mureş (trecut de cea de-a zecea serie de cursanţi), pe durata a 4 luni pe an. Aproape tot restul anului, Vlad Floruţ şi-l
petrece în Ibiza ca fotograf. Când nu pozează oameni, surprinde
farmecul sălbatic al insulei în cadre insolite. Pendulând între două
lumi complet diferite şi între două extreme ale noţiunii de "acasă",
tânărul fotograf în vârstă de 30 de ani îşi oferă libertatea de a-şi urma visul şi de a se autodepăşi în fiecare zi, indiferent de context şi de peisaj. De data asta, l-am rugat să-şi surprindă propria viaţă şi activitate în cadre verbale, care i-au ieşit la fel de bine ca cele din pixeli.
Andrei Vornicu: Când s-a produs primul tău contact cu un aparat foto?
Vlad Floruţ: Cred că atunci când eram mai mic şi am găsit în dulapul din sufragerie un aparat Smena 8N. Am văzut că are multe reglaje şi am rămas puţin fascinat. M-am jucat cu el şi tata mi-a povestit că îl avea de la piaţa de ruşi, îl luase imediat după Revoluţie şi cam zăcea uitat în ultima vreme. Ăsta a fost primul contact cu un aparat foto. Bineînţeles, era pe film.
A.V.: Dar microbul propriu-zis al fotografiatului când te-a prins?
V.F.: Cam prin 2007. Mi-am pus în minte să mă apuc de fotografie. Aveam o prietenă care era pasionată de fotografie şi de la ea m-am inspirat puţin. Mi-am strâns bani, erau o grămadă pe vremea aia. Eram abia ieşit din liceu şi pusesem deoparte 16 milioane şi jumătate de lei vechi. Asta se întâmpla în 2007. Mi-am luat un Pentax K100D super cu stabilizare pe senzor, ISO 3200, care nu era deloc rău pentru vremea respectivă, şi avea culori foarte faine.
A.V.: Ţi l-ai luat de nou sau la ofertă?
V.F.: De nou, de la cineva care l-a adus din Austria. Ştiu că eram cu un prieten bun în Cluj când m-am întâlnit cu respectivul. Când am intrat în maşină, l-am rugat pe prietenul meu să stea în spate pentru siguranţă, am testat puţin aparatul, i-am dat omului banii, parcă mi-a dat şi o factură, şi astfel am intrat în posesia primului meu aparat de 6MP, dar de o calitate a imaginii foarte bună.
A.V.: Ce-ai pozat la început? Ce subiecte te atrăgeau?
V.F.: Păi, e destul de simplu: majoritatea amatorilor, când pun mâna pe un aparat foto, pozează gâze, flori şi, dacă ţin bine minte, am pozat o floare găsită într-o grădină, după ploaie, prin Cluj. Avea picături de apă pe ea şi eu eram fascinat de noua lume a fotografiei. Mi se părea o calitate fabuloasă ceea ce vedeam pe ecran, nu eram obişnuit cu aşa ceva. Da, la început am pozat şi eu flori, ca toată lumea.
A.V.: Când ai început să evoluezi către alte teme? Ţi-ai schimbat aparatul?
V.F.: Destul de repede. Şi am mai păstrat aparatul câţiva ani. Am intrat într-o comunitate online, numită PhotoTarget, la îndemnul unor noi prieteni. Acolo am avut acces să văd ce fac şi ceilalţi fotografi din ţară. Încet, am luat contact cu fotografia street şi cu fotografii care fac astfel de poze.
A.V.: Din punct de vedere tehnic, cum simţi că ai evoluat de-a lungul timpului?
V.F.: Pot să spun că tehnica nu e neapărat la ce mă gândesc cel mai des când fac fotografie. E necesară, după care o folosesc şi trec mai departe la compoziţie, subiect, cum să fac o poză mai interesantă, cum să iasă cumva din anonimat. Mi-am dorit, ca orice fotograf, obiective cât mai luminoase, cu un câmp de profunzime mai îngust, poate, dar odată ce le-am avut, nu mi-am mai bătut capul cu asta.
"Îmi doresc un curent mai contemporan, să împingă puţin limitele fotografiei"
A.V.: Ai fost autodidact, sau cum te-ai pregătit ca să devii fotograf?
V.F.: Norocul meu a fost că m-am apucat de fotografie într-o perioadă în care aveam destul de mult timp liber. Într-adevăr, am fost autodidact: am învăţat pe cont propriu foarte multe, am avut timp să mă uit la portofoliile unor fotografi, să fiu inspirat, şi să fac şi eu cu mâna mea. La vreo 5 ani după ce m-am apucat de fotografie am început să particip la concursuri. Am câştigat în 2012 trei sau patru concursuri studenţeşti, dar premiile au fost foarte faine şi foarte utile pentru mine: tabere foto cu fotografi din ţară pe care îi admiram. Aşa am ajuns într-o tabără foto la Găbud cu Dragoş Lumpan, unde am făcut fotografie documentară, în Timişoara, unde erau mai multe workshop-uri - de portret, de studio, cu Edward Aninaru, chiar şi de arhitectură, cu Vlad Eftenie. Am mai participat şi la tabăra de la Crivaia, după ce-am câştigat concursul de fotojurnalism pentru studenţi ISO400. Toate au fost în 2012 şi au însemnat foarte mult pentru mine fiindcă am avut contact cu fotografi, a fost o atmosferă informală şi cu toţii învăţam de la ceilalţi.
A.V.: Te-a prins microbul de a participa la saloane internaţionale, să obţii cât mai multe premii şi puncte?
V.F.: Pentru mine titlurile astea AFIAP, EFIAP, punctele care se strâng în dreptul numelui nu înseamnă nimic din moment ce nu am mers pe drumul ăsta. Îi respect pe oamenii care fac treaba asta, fiecare îşi alege ce-l motivează ca să facă mai multe poze bune. Pe mine nu m-a atras, mai ales pentru că mi se pare un sistem puţin perimat. Poate nu atât sistemul, cât fotografiile pe care le vezi promovate. Mi se par aceleaşi fotografii refolosite şi aceleaşi curente care aduc cumva a anii '80. Pe când eu îmi doresc un curent mai contemporan, să împingă puţin limitele fotografiei. Nu neapărat să o reinventeze, dar e o vorbă că tot ce începe cu un salon şi e competiţie foto are un iz de naftalină.
A.V.: În sens general, ce vrei să comunici prin fotografie?
V.F.: Pentru mine, fotografia a fost de la început un mijloc de introspecţie. Eu nu eram neapărat omul care să îşi pună în cuvinte întrebări despre propria persoană şi să reuşească să îşi răspundă foarte uşor. E o vorbă care îmi place foarte multe: "Facem, de fapt, fotografiile pe care le avem în noi." Cel puţin în cazul meu, asta s-a potrivit foarte bine. De multe ori, fotografiile pe care le fac au un anumit haos, un dinamism care poate e inspirat de undeva, dar eu nu îmi dau seama atunci. Iniţial e ceva mai degrabă intuitiv. Degetul reacţionează automat atunci când mintea şi inima simt ceva din punct de vedere vizual.
A.V.: Faci preponderent fotografie de stradă. Vânezi momentele sau te tentează şi fotografia de studio?
V.F.: Vânez momentele. Eu nu creez fotografiile ca un regizor, ci recunosc situaţiile din faţa mea şi reacţionez la ele: le surprind, le pun în acea adunătură de pixeli şi rămân acolo ca un simbol al momentului respectiv. Deşi dă aparenţa de obiectivitate, fotografia depinde foarte mult de fotograf: de ce simte, cum vede el lumea, ce-i trezeşte atenţia, ce vrea să exprime voluntar şi involuntar, toate astea.
A.V.: Ai mereu la tine un aparat foto?
V.F.: Da, am mereu la mine un aparat foto. Sau două. Îmi plac aparatele foto mici, discrete, cu senzor mare şi cu obiectiv luminos, dacă se poate. Îmi plac culorile specifice, cum sunt cele de la Fujifilm, care sunt deosebite.
"N-am renunţat şi n-am acceptat refuzul. Am insistat până am obţinut ce-am vrut"
A.V.: De şase ani încoace, faci naveta Târgu-Mureş-Ibiza. Cum ai ajuns acolo? Te-ai dus direct ca fotograf?
V.F.: Oarecum da. Am mers cu o mână în buzunar şi cu una pe aparat, mai mult din plictiseală. Eram încă student. Am absolvit Ingineria şi protecţia mediului industrial. Mi-a prins foarte bine ca să îmi formez o gândire clară, concretă, bazată pe dovezi, şi nu pe impresii. După facultate, am încercat să îmi găsesc un post de inginer, dar nu părea a fi absolut nimic pe piaţă în momentul respectiv. M-am înscris la master, am mai stat un an, apoi mi-am luat bilet de avion şi am plecat în Ibiza. Ibiza nu era visul meu, ci al altor oameni de care m-am lipit şi eu, dar într-un fel m-am îndrăgostit de viaţa de acolo. Şi când zic asta nu mă refer la cluburi şi party-uri. Sunt şi astea, dar nu e cel mai important lucru pentru mine. Pur şi simplu e mai frumos să trăieşti pe o insulă în Mediterană unde bate soarele mult, unde poţi să sari în mare când vrei tu şi unde poţi să bei o bere liniştit pe plajă, între două joburi. Ca să revin la momentul plecării, mi-am luat biletul de avion, câteva cărţi de vizită, aparatul foto şi am plecat să îmi găsesc de lucru ca fotograf.
A.V.: Cum ţi-ai găsit primul job acolo?
V.F.: A fost foarte, foarte greu să-mi găsesc primul job, dar asta s-a întâmplat pentru că am insistat şi am perseverat foarte mult. N-am renunţat şi n-am acceptat refuzul. Când oamenii îmi spuneau că nu se poate sau că nu acum, atunci întrebam: când să revin? E OK dacă revin mâine? Am insistat până am obţinut ce-am vrut.
A.V.: După cât timp s-a întâmplat asta?
V.F.: După două luni. Timp de două luni am trăit cu un buget de 3 euro pe zi, din care 1 euro pentru cafea şi internet, şi restul pentru mâncare. Am avut noroc că eram mai mulţi şi am putut să împărţim costurile. După care ceilalţi nu şi-au găsit de lucru, probabil pentru că n-au insistat cât mine, şi am rămas doar eu cu vărul meu şi încă o persoană.
A.V.: Cum a fost primul tău job? În ce-a constat?
V.F.: Păi, insistând şi insistând, oamenii mi-au spus că ei n-au de fapt nevoie de un fotograf, aşa că i-am întrebat: Nici de poze gratis n-aveţi nevoie? Păi cum? Păi, eu vă fac poze, le puneţi pe Facebook şi poate vă mai ajut şi cu alte chestii. Am mai rămas pe lângă ei, au văzut că fac poze mişto, că îi pot ajuta şi în Photoshop şi cu alte lucruri, şi mi-au propus să rămân la ei şi să lucrez şi anul ce vine full-time. Pentru mine a fost un dream came true pentru că a fost vorba de Café del Mar, poate cel mai cunoscut brand internaţional al Ibizei.
A.V.: Sună foarte glamorous sintagma fotograf în Ibiza. Câtă ficţiune e la mijloc şi cât adevăr?
V.F.: (râde) Ca să zic în procente, poate e foarte glamorous 30%, restul e multă muncă, la fel ca la fiecare.
A.V.: E concurenţă mare pe piaţa de fotografie?
V.F.: E o concurenţă foarte mare pentru orice în Ibiza. Mai ales pentru fotografie.
A.V.: Cum te-ai simţit ca român acolo?
V.F.: La început, puţin stingher, după care mi-am dat seama că oamenii faini sunt oameni faini, şi oamenii naşpa sunt oameni cu care oricum nu vreau să am de-a face, aşa că nu conta că spuneam că sunt român şi unii poate se uitau cruciş la mine. Însemna că aveau ei prejudecăţi, iar asta nu era problema mea. După un timp m-am relaxat, mi-am văzut de ale mele. N-am nici o jenă să spun că sunt român, ba mai mult, sunt mândru de asta, şi am pretenţia de la mine să fac o impresie bună şi o treabă bună oriunde merg.
A.V.: Nu te simţi rupt între două lumi? Când stai jumătate de an în Ibiza şi jumătate de an în România, unde te simţi acasă, de fapt?
V.F.: Mă simt bine când revin acasă fiindcă mă văd cu prietenii cu care păstrez legătura, dar de fiecare dată când plec simt o oarecare ruptură. La urma-urmei, plec departe de casă, iar prietenii îmi rămân aici. Vin în vizită dacă pot, dar există ruptura. Uneori, când sunt aici, îmi e dor de Ibiza, dar când sunt în Ibiza, de cele mai multe ori mi-e dor de casă. N-aş putea să mă rup complet de casă, de România, şi să stau mai mulţi ani fără să mă întorc.
"M-am obişnuit să o iau de la capăt de fiecare dată, şi o văd ca pe o provocare"
A.V.: Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care ţi le aduce traiul acolo?
V.F.: E ceva chiar deosebit să locuieşti la trei minute de plajă. Să cobori în şlapi, să mai mergi puţin, să îţi întinzi prosopul de plajă şi să stai puţin la soare, după care să iei micul dejun undeva lângă casă şi să începi ziua aşa. Asta e ceva ce mi-ar lipsi în orice oraş mare.
A.V.: Altfel, în ce constă farmecul Ibizei? Pentru cei care n-au fost acolo, dar vor să facă o vizită.
V.F.: Pentru cei care n-au fost acolo, în primul rând cluburile. Ibiza, la prima impresie, poate părea un Costineşti imens, frivol, dar Ibiza are o subcultură care ţine în principal de muzica electronică. Pentru cei care iubesc muzica electronică, Ibiza e un loc extraordinar. Cred că 1 din 3 oameni e DJ pe insulă. Pentru mine, care sunt un iubitor al fotografiei, în special al fotografiei documentare, e foarte interesant să petrec timp pe insulă şi să văd cum trăiesc alţi oameni. Pe lângă munca pe care o fac ca fotograf, o motivaţie foarte puternică a fost să fac un proiect foto documentar despre Ibiza, la care şi lucrez în prezent.
A.V.: Mi-ai anticipat o întrebare. Voiam să ştiu dacă eşti implicat în vreun proiect foto în momentul de faţă.
V.F.: Da. Încă de când am început cu fotografia am văzut că e mult mai eficient să comunici vizual sub formă de proiecte foto şi nu sub formă de fotografii individuale. Proiectul foto cu Ibiza e un proiect multi-anual şi abia aştept să se concretizeze într-un album foto.
A.V.: Când preconizezi că te vei apropia de final?
V.F.: Îmi mai acord un an, maxim doi. Nu m-am grăbit, am lăsat ca proiectul să-şi parcurgă propriul ritm, nu am vrut să intervin în mod artificial. Cât timp simt nevoia de a face poze şi de a imortaliza, foarte bine, înseamnă că adun un corp mai mare de lucrări.
A.V.: Din punct de vedere financiar, îţi merită?
V.F.: Dacă e să fac o medie şi să trag linie, da, altfel nu m-aş fi implicat.
A.V.: Cam câte ore lucrezi pe săptămână? Cum arată programul tău?
V.F.: Cumulez un număr de 8 ore pe zi, dar, spre deosebire de oamenii care au un job normal, de tip de la 9 la 5, e un pic diferit. Cele 8 ore zilnice, fiindcă nu prea am zile libere, sunt destul de dinamice. Alerg dintr-o parte în alta, nu prea am timp să stau, şi e destul de obositor, mai ales cu clima diferită de a noastră. Aerul e foarte umed şi, împreună cu căldura, adaugă destul de mult disconfort. Dar cât timp ai marea aproape şi poţi să mergi să faci o baie, e OK.
A.V.: Când te întorci pentru un nou sezon, ai un contract prestabilit?
V.F.: Nu. S-a întâmplat să fiu şi angajat full-time, dar nu mereu. Într-un fel, de fiecare dată când mă întorc în Ibiza, o iau de la zero, pentru că e un mediu foarte dinamic. Un local care a fost deschis ieri se poate închide azi. Oamenii cu care ai avut contact pot pleca, pot să facă alte businessuri. Nu ştii niciodată ce-ţi rezervă noul sezon, dar deja m-am obişnuit să o iau de la capăt de fiecare dată, şi o văd ca pe o provocare. De fiecare dată când o iau de la capăt sunt nevoit să fac lucruri mai bune, mai mişto, să conving alţi oameni că merită să-mi acorde încrederea şi să lucreze cu mine. La urma-urmei, tot eu ies mai câştigat.
A.V.: Dacă ar fi la un moment dat să schimbi Ibiza pentru alt loc, care ar fi acela?
V.F.: Cred că aş petrece poate şi un an în Londra sau în Barcelona. Într-un oraş mare, cosmopolit, unde poţi să ai contact cu cultura puţin mai clasică, cu un festival de teatru sau unul de film. Chestiile astea îmi lipsesc foarte mult în Ibiza. Toate festivalurile tari au loc pe perioada verii, când eu sunt în Ibiza. Îmi e dor de TIFF, de exemplu.
"Nu-mi place kitsch-ul"
A.V.: Cum ai observat de-a lungul timpului evoluţia Târgu-Mureşului? Cum percepi acum acest oraş?
V.F.: Dacă ar fi să fiu puţin politic, aş zice că oraşul ăsta are mare nevoie de o administrare mai bună care să aducă infrastructură şi care să îi dea toate şansele pe care le merită. Se dezvoltă şi Târgu-Mureş, devine mai bun, mai frumos, mai mişto odată cu oamenii care îl populează. Are atâtea posibilităţi, sunt atâţia oameni faini care pleacă din oraş pentru că nu reuşesc să se dezvolte aici. Pleacă la Cluj, care e un aspirator de tineri, de talente, de orice. Îmi pare foarte rău de oraş, că nu se dezvoltă la întregul lui potenţial. În altă ordine de idei, văd că la nivel poate mai mic sunt multe chestii faine care au apărut în ultimii 5-6 ani: restaurante mişto, comunităţi cum e Fotoclubul PIXEL Art, mici expoziţii. Sunt acte de cultură şi în Târgu-Mureş.
A.V.: Este vreun aspect legat de fotografie care nu îţi place?
V.F.: E simplu: nu-mi place kitsch-ul. În fotografie, acesta vine în mai multe forme: nu-mi place manierismul, nu-mi plac fotografiile de nuntă în care dacă ai schimba mirii, ai avea aceeaşi fotografie. Cât de mult e despre miri acea fotografie? Poate fi oricine în locul lor. E un clişeu ce se face de foarte multe ori, dar publicul acceptă şi cere treburile astea. Pentru mirese, de cele mai multe ori e importantă coafura, machiajul, cum arată rochia în poză, şi nu emoţia momentului respectiv. Dacă e un aspect ce nu-mi place la fotografie, ăsta e un exemplu foarte bun.
A.V.: Intervii mult asupra fotografiilor în faza de post-producţie?
V.F.: Puţin spre deloc. În cazul meu, fotografia nu vede deloc Photoshop, ci numai Lightroom, care e un program strict pentru fotografi. Tind să fac o fotografie să iasă cât se poate de bună direct din aparat: compoziţie, încadrare, cromatică, expunere, tot ce se poate. Urmează apoi ajustări mărunte, de expunere, contrast. Îmi place să redau ce văd şi cum văd, fără să creez neapărat basme în jurul fotografiei. Îmi place ca fotografia mea să fie veridică, credibilă, chiar dacă e personală şi mă reflectă pe mine. Aş adăuga ceva: pentru toţi cei care vor să se apuce de fotografie, să nu se simtă descurajaţi. Să se apuce să facă, chiar dacă piaţa e saturată, nu contează. Dacă asta e pasiunea lor, să se apuce, dar să înveţe, să studieze, să dedice cât mai mult timp şi energie propriei lor evoluţii ca fotografi, dar şi ca oameni. Să călătorească, dacă asta vor, şi să nu se complacă: să îşi dorească cât mai mult de la ei înşişi şi să se autodepăşească. Sună puţin clişeic ce zic, dar sunt mulţi fotografi care ies în văzul lumii şi au impresia că ceea ce fac e deosebit, original, dar asta e doar din cauză că nu au o cultură vizuală destul de dezvoltată. Cultura vizuală se dezvoltă prin multe lucruri: poţi fi cinefil, să vezi foarte multe filme, şi atunci porneşti la drum cu o cultură vizuală foarte dezvoltată, care te ajută să faci poze foarte bune. În fotografie e ca în orice altă meserie sau pasiune: ai nevoie de câţiva ani buni în care să munceşti pentru a ajunge un fotograf bun. Nu există scurtături, chiar dacă uneori pare că iei aparatul în mână, faci trei poze şi e foarte uşor, pentru că ajungi la un rezultat finit, palpabil: apeşi un buton şi poza e acolo. Fotografia ca artă dă impresia de facilitate, dar un lucru ce nu poate fi niciodată suplinit e cultura vizuală. Există tips and tricks, dar scurtături adevărate, nu, indiferent de aparenţă.
A.V.: Mai am o ultimă întrebare, şi poate că e şi cea mai edificatoare: ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?
V.F.: O fotografie bună e în primul rând o fotografie sinceră, în care fotograful e onest, şi credibilă. Odată ce intervenim asupra fotografiei sau forţăm prea tare mesajul, fotografia îşi pierde credibilitatea. Şi tocmai credibilitatea e o caracteristică foarte specifică fotografiei, spre deosebire de pictură, de exemplu, sau de teatru, sau de film. Prin credibil mă refer la veridic, pentru că dacă îi povesteşti ceva cuiva, s-ar putea să nu te creadă, dar dacă îi arăţi o fotografie, te crede, chiar dacă fotografia a fost încadrată în aşa fel încât să manipuleze. Nu e relevant: fotografia are caracteristica asta de a fi credibilă, şi credibilitatea fotografiei împreună cu onestitatea fotografului sunt caracteristici foarte importante, după mine.
Dacă doriţi să îl cunoaşteţi mai bine pe Vlad Floruţ prin fotografiile lui, accesaţi:
http://initiere.wixsite.com/foto
https://www.instagram.com/vladflorut
Andrei Vornicu: Când s-a produs primul tău contact cu un aparat foto?
Vlad Floruţ: Cred că atunci când eram mai mic şi am găsit în dulapul din sufragerie un aparat Smena 8N. Am văzut că are multe reglaje şi am rămas puţin fascinat. M-am jucat cu el şi tata mi-a povestit că îl avea de la piaţa de ruşi, îl luase imediat după Revoluţie şi cam zăcea uitat în ultima vreme. Ăsta a fost primul contact cu un aparat foto. Bineînţeles, era pe film.
A.V.: Dar microbul propriu-zis al fotografiatului când te-a prins?
V.F.: Cam prin 2007. Mi-am pus în minte să mă apuc de fotografie. Aveam o prietenă care era pasionată de fotografie şi de la ea m-am inspirat puţin. Mi-am strâns bani, erau o grămadă pe vremea aia. Eram abia ieşit din liceu şi pusesem deoparte 16 milioane şi jumătate de lei vechi. Asta se întâmpla în 2007. Mi-am luat un Pentax K100D super cu stabilizare pe senzor, ISO 3200, care nu era deloc rău pentru vremea respectivă, şi avea culori foarte faine.
A.V.: Ţi l-ai luat de nou sau la ofertă?
V.F.: De nou, de la cineva care l-a adus din Austria. Ştiu că eram cu un prieten bun în Cluj când m-am întâlnit cu respectivul. Când am intrat în maşină, l-am rugat pe prietenul meu să stea în spate pentru siguranţă, am testat puţin aparatul, i-am dat omului banii, parcă mi-a dat şi o factură, şi astfel am intrat în posesia primului meu aparat de 6MP, dar de o calitate a imaginii foarte bună.
A.V.: Ce-ai pozat la început? Ce subiecte te atrăgeau?
V.F.: Păi, e destul de simplu: majoritatea amatorilor, când pun mâna pe un aparat foto, pozează gâze, flori şi, dacă ţin bine minte, am pozat o floare găsită într-o grădină, după ploaie, prin Cluj. Avea picături de apă pe ea şi eu eram fascinat de noua lume a fotografiei. Mi se părea o calitate fabuloasă ceea ce vedeam pe ecran, nu eram obişnuit cu aşa ceva. Da, la început am pozat şi eu flori, ca toată lumea.
A.V.: Când ai început să evoluezi către alte teme? Ţi-ai schimbat aparatul?
V.F.: Destul de repede. Şi am mai păstrat aparatul câţiva ani. Am intrat într-o comunitate online, numită PhotoTarget, la îndemnul unor noi prieteni. Acolo am avut acces să văd ce fac şi ceilalţi fotografi din ţară. Încet, am luat contact cu fotografia street şi cu fotografii care fac astfel de poze.
A.V.: Din punct de vedere tehnic, cum simţi că ai evoluat de-a lungul timpului?
V.F.: Pot să spun că tehnica nu e neapărat la ce mă gândesc cel mai des când fac fotografie. E necesară, după care o folosesc şi trec mai departe la compoziţie, subiect, cum să fac o poză mai interesantă, cum să iasă cumva din anonimat. Mi-am dorit, ca orice fotograf, obiective cât mai luminoase, cu un câmp de profunzime mai îngust, poate, dar odată ce le-am avut, nu mi-am mai bătut capul cu asta.
"Îmi doresc un curent mai contemporan, să împingă puţin limitele fotografiei"
A.V.: Ai fost autodidact, sau cum te-ai pregătit ca să devii fotograf?
V.F.: Norocul meu a fost că m-am apucat de fotografie într-o perioadă în care aveam destul de mult timp liber. Într-adevăr, am fost autodidact: am învăţat pe cont propriu foarte multe, am avut timp să mă uit la portofoliile unor fotografi, să fiu inspirat, şi să fac şi eu cu mâna mea. La vreo 5 ani după ce m-am apucat de fotografie am început să particip la concursuri. Am câştigat în 2012 trei sau patru concursuri studenţeşti, dar premiile au fost foarte faine şi foarte utile pentru mine: tabere foto cu fotografi din ţară pe care îi admiram. Aşa am ajuns într-o tabără foto la Găbud cu Dragoş Lumpan, unde am făcut fotografie documentară, în Timişoara, unde erau mai multe workshop-uri - de portret, de studio, cu Edward Aninaru, chiar şi de arhitectură, cu Vlad Eftenie. Am mai participat şi la tabăra de la Crivaia, după ce-am câştigat concursul de fotojurnalism pentru studenţi ISO400. Toate au fost în 2012 şi au însemnat foarte mult pentru mine fiindcă am avut contact cu fotografi, a fost o atmosferă informală şi cu toţii învăţam de la ceilalţi.
A.V.: Te-a prins microbul de a participa la saloane internaţionale, să obţii cât mai multe premii şi puncte?
V.F.: Pentru mine titlurile astea AFIAP, EFIAP, punctele care se strâng în dreptul numelui nu înseamnă nimic din moment ce nu am mers pe drumul ăsta. Îi respect pe oamenii care fac treaba asta, fiecare îşi alege ce-l motivează ca să facă mai multe poze bune. Pe mine nu m-a atras, mai ales pentru că mi se pare un sistem puţin perimat. Poate nu atât sistemul, cât fotografiile pe care le vezi promovate. Mi se par aceleaşi fotografii refolosite şi aceleaşi curente care aduc cumva a anii '80. Pe când eu îmi doresc un curent mai contemporan, să împingă puţin limitele fotografiei. Nu neapărat să o reinventeze, dar e o vorbă că tot ce începe cu un salon şi e competiţie foto are un iz de naftalină.
A.V.: În sens general, ce vrei să comunici prin fotografie?
V.F.: Pentru mine, fotografia a fost de la început un mijloc de introspecţie. Eu nu eram neapărat omul care să îşi pună în cuvinte întrebări despre propria persoană şi să reuşească să îşi răspundă foarte uşor. E o vorbă care îmi place foarte multe: "Facem, de fapt, fotografiile pe care le avem în noi." Cel puţin în cazul meu, asta s-a potrivit foarte bine. De multe ori, fotografiile pe care le fac au un anumit haos, un dinamism care poate e inspirat de undeva, dar eu nu îmi dau seama atunci. Iniţial e ceva mai degrabă intuitiv. Degetul reacţionează automat atunci când mintea şi inima simt ceva din punct de vedere vizual.
A.V.: Faci preponderent fotografie de stradă. Vânezi momentele sau te tentează şi fotografia de studio?
V.F.: Vânez momentele. Eu nu creez fotografiile ca un regizor, ci recunosc situaţiile din faţa mea şi reacţionez la ele: le surprind, le pun în acea adunătură de pixeli şi rămân acolo ca un simbol al momentului respectiv. Deşi dă aparenţa de obiectivitate, fotografia depinde foarte mult de fotograf: de ce simte, cum vede el lumea, ce-i trezeşte atenţia, ce vrea să exprime voluntar şi involuntar, toate astea.
A.V.: Ai mereu la tine un aparat foto?
V.F.: Da, am mereu la mine un aparat foto. Sau două. Îmi plac aparatele foto mici, discrete, cu senzor mare şi cu obiectiv luminos, dacă se poate. Îmi plac culorile specifice, cum sunt cele de la Fujifilm, care sunt deosebite.
"N-am renunţat şi n-am acceptat refuzul. Am insistat până am obţinut ce-am vrut"
A.V.: De şase ani încoace, faci naveta Târgu-Mureş-Ibiza. Cum ai ajuns acolo? Te-ai dus direct ca fotograf?
V.F.: Oarecum da. Am mers cu o mână în buzunar şi cu una pe aparat, mai mult din plictiseală. Eram încă student. Am absolvit Ingineria şi protecţia mediului industrial. Mi-a prins foarte bine ca să îmi formez o gândire clară, concretă, bazată pe dovezi, şi nu pe impresii. După facultate, am încercat să îmi găsesc un post de inginer, dar nu părea a fi absolut nimic pe piaţă în momentul respectiv. M-am înscris la master, am mai stat un an, apoi mi-am luat bilet de avion şi am plecat în Ibiza. Ibiza nu era visul meu, ci al altor oameni de care m-am lipit şi eu, dar într-un fel m-am îndrăgostit de viaţa de acolo. Şi când zic asta nu mă refer la cluburi şi party-uri. Sunt şi astea, dar nu e cel mai important lucru pentru mine. Pur şi simplu e mai frumos să trăieşti pe o insulă în Mediterană unde bate soarele mult, unde poţi să sari în mare când vrei tu şi unde poţi să bei o bere liniştit pe plajă, între două joburi. Ca să revin la momentul plecării, mi-am luat biletul de avion, câteva cărţi de vizită, aparatul foto şi am plecat să îmi găsesc de lucru ca fotograf.
A.V.: Cum ţi-ai găsit primul job acolo?
V.F.: A fost foarte, foarte greu să-mi găsesc primul job, dar asta s-a întâmplat pentru că am insistat şi am perseverat foarte mult. N-am renunţat şi n-am acceptat refuzul. Când oamenii îmi spuneau că nu se poate sau că nu acum, atunci întrebam: când să revin? E OK dacă revin mâine? Am insistat până am obţinut ce-am vrut.
A.V.: După cât timp s-a întâmplat asta?
V.F.: După două luni. Timp de două luni am trăit cu un buget de 3 euro pe zi, din care 1 euro pentru cafea şi internet, şi restul pentru mâncare. Am avut noroc că eram mai mulţi şi am putut să împărţim costurile. După care ceilalţi nu şi-au găsit de lucru, probabil pentru că n-au insistat cât mine, şi am rămas doar eu cu vărul meu şi încă o persoană.
A.V.: Cum a fost primul tău job? În ce-a constat?
V.F.: Păi, insistând şi insistând, oamenii mi-au spus că ei n-au de fapt nevoie de un fotograf, aşa că i-am întrebat: Nici de poze gratis n-aveţi nevoie? Păi cum? Păi, eu vă fac poze, le puneţi pe Facebook şi poate vă mai ajut şi cu alte chestii. Am mai rămas pe lângă ei, au văzut că fac poze mişto, că îi pot ajuta şi în Photoshop şi cu alte lucruri, şi mi-au propus să rămân la ei şi să lucrez şi anul ce vine full-time. Pentru mine a fost un dream came true pentru că a fost vorba de Café del Mar, poate cel mai cunoscut brand internaţional al Ibizei.
A.V.: Sună foarte glamorous sintagma fotograf în Ibiza. Câtă ficţiune e la mijloc şi cât adevăr?
V.F.: (râde) Ca să zic în procente, poate e foarte glamorous 30%, restul e multă muncă, la fel ca la fiecare.
A.V.: E concurenţă mare pe piaţa de fotografie?
V.F.: E o concurenţă foarte mare pentru orice în Ibiza. Mai ales pentru fotografie.
A.V.: Cum te-ai simţit ca român acolo?
V.F.: La început, puţin stingher, după care mi-am dat seama că oamenii faini sunt oameni faini, şi oamenii naşpa sunt oameni cu care oricum nu vreau să am de-a face, aşa că nu conta că spuneam că sunt român şi unii poate se uitau cruciş la mine. Însemna că aveau ei prejudecăţi, iar asta nu era problema mea. După un timp m-am relaxat, mi-am văzut de ale mele. N-am nici o jenă să spun că sunt român, ba mai mult, sunt mândru de asta, şi am pretenţia de la mine să fac o impresie bună şi o treabă bună oriunde merg.
A.V.: Nu te simţi rupt între două lumi? Când stai jumătate de an în Ibiza şi jumătate de an în România, unde te simţi acasă, de fapt?
V.F.: Mă simt bine când revin acasă fiindcă mă văd cu prietenii cu care păstrez legătura, dar de fiecare dată când plec simt o oarecare ruptură. La urma-urmei, plec departe de casă, iar prietenii îmi rămân aici. Vin în vizită dacă pot, dar există ruptura. Uneori, când sunt aici, îmi e dor de Ibiza, dar când sunt în Ibiza, de cele mai multe ori mi-e dor de casă. N-aş putea să mă rup complet de casă, de România, şi să stau mai mulţi ani fără să mă întorc.
"M-am obişnuit să o iau de la capăt de fiecare dată, şi o văd ca pe o provocare"
A.V.: Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care ţi le aduce traiul acolo?
V.F.: E ceva chiar deosebit să locuieşti la trei minute de plajă. Să cobori în şlapi, să mai mergi puţin, să îţi întinzi prosopul de plajă şi să stai puţin la soare, după care să iei micul dejun undeva lângă casă şi să începi ziua aşa. Asta e ceva ce mi-ar lipsi în orice oraş mare.
A.V.: Altfel, în ce constă farmecul Ibizei? Pentru cei care n-au fost acolo, dar vor să facă o vizită.
V.F.: Pentru cei care n-au fost acolo, în primul rând cluburile. Ibiza, la prima impresie, poate părea un Costineşti imens, frivol, dar Ibiza are o subcultură care ţine în principal de muzica electronică. Pentru cei care iubesc muzica electronică, Ibiza e un loc extraordinar. Cred că 1 din 3 oameni e DJ pe insulă. Pentru mine, care sunt un iubitor al fotografiei, în special al fotografiei documentare, e foarte interesant să petrec timp pe insulă şi să văd cum trăiesc alţi oameni. Pe lângă munca pe care o fac ca fotograf, o motivaţie foarte puternică a fost să fac un proiect foto documentar despre Ibiza, la care şi lucrez în prezent.
A.V.: Mi-ai anticipat o întrebare. Voiam să ştiu dacă eşti implicat în vreun proiect foto în momentul de faţă.
V.F.: Da. Încă de când am început cu fotografia am văzut că e mult mai eficient să comunici vizual sub formă de proiecte foto şi nu sub formă de fotografii individuale. Proiectul foto cu Ibiza e un proiect multi-anual şi abia aştept să se concretizeze într-un album foto.
A.V.: Când preconizezi că te vei apropia de final?
V.F.: Îmi mai acord un an, maxim doi. Nu m-am grăbit, am lăsat ca proiectul să-şi parcurgă propriul ritm, nu am vrut să intervin în mod artificial. Cât timp simt nevoia de a face poze şi de a imortaliza, foarte bine, înseamnă că adun un corp mai mare de lucrări.
A.V.: Din punct de vedere financiar, îţi merită?
V.F.: Dacă e să fac o medie şi să trag linie, da, altfel nu m-aş fi implicat.
A.V.: Cam câte ore lucrezi pe săptămână? Cum arată programul tău?
V.F.: Cumulez un număr de 8 ore pe zi, dar, spre deosebire de oamenii care au un job normal, de tip de la 9 la 5, e un pic diferit. Cele 8 ore zilnice, fiindcă nu prea am zile libere, sunt destul de dinamice. Alerg dintr-o parte în alta, nu prea am timp să stau, şi e destul de obositor, mai ales cu clima diferită de a noastră. Aerul e foarte umed şi, împreună cu căldura, adaugă destul de mult disconfort. Dar cât timp ai marea aproape şi poţi să mergi să faci o baie, e OK.
A.V.: Când te întorci pentru un nou sezon, ai un contract prestabilit?
V.F.: Nu. S-a întâmplat să fiu şi angajat full-time, dar nu mereu. Într-un fel, de fiecare dată când mă întorc în Ibiza, o iau de la zero, pentru că e un mediu foarte dinamic. Un local care a fost deschis ieri se poate închide azi. Oamenii cu care ai avut contact pot pleca, pot să facă alte businessuri. Nu ştii niciodată ce-ţi rezervă noul sezon, dar deja m-am obişnuit să o iau de la capăt de fiecare dată, şi o văd ca pe o provocare. De fiecare dată când o iau de la capăt sunt nevoit să fac lucruri mai bune, mai mişto, să conving alţi oameni că merită să-mi acorde încrederea şi să lucreze cu mine. La urma-urmei, tot eu ies mai câştigat.
A.V.: Dacă ar fi la un moment dat să schimbi Ibiza pentru alt loc, care ar fi acela?
V.F.: Cred că aş petrece poate şi un an în Londra sau în Barcelona. Într-un oraş mare, cosmopolit, unde poţi să ai contact cu cultura puţin mai clasică, cu un festival de teatru sau unul de film. Chestiile astea îmi lipsesc foarte mult în Ibiza. Toate festivalurile tari au loc pe perioada verii, când eu sunt în Ibiza. Îmi e dor de TIFF, de exemplu.
"Nu-mi place kitsch-ul"
A.V.: Cum ai observat de-a lungul timpului evoluţia Târgu-Mureşului? Cum percepi acum acest oraş?
V.F.: Dacă ar fi să fiu puţin politic, aş zice că oraşul ăsta are mare nevoie de o administrare mai bună care să aducă infrastructură şi care să îi dea toate şansele pe care le merită. Se dezvoltă şi Târgu-Mureş, devine mai bun, mai frumos, mai mişto odată cu oamenii care îl populează. Are atâtea posibilităţi, sunt atâţia oameni faini care pleacă din oraş pentru că nu reuşesc să se dezvolte aici. Pleacă la Cluj, care e un aspirator de tineri, de talente, de orice. Îmi pare foarte rău de oraş, că nu se dezvoltă la întregul lui potenţial. În altă ordine de idei, văd că la nivel poate mai mic sunt multe chestii faine care au apărut în ultimii 5-6 ani: restaurante mişto, comunităţi cum e Fotoclubul PIXEL Art, mici expoziţii. Sunt acte de cultură şi în Târgu-Mureş.
A.V.: Este vreun aspect legat de fotografie care nu îţi place?
V.F.: E simplu: nu-mi place kitsch-ul. În fotografie, acesta vine în mai multe forme: nu-mi place manierismul, nu-mi plac fotografiile de nuntă în care dacă ai schimba mirii, ai avea aceeaşi fotografie. Cât de mult e despre miri acea fotografie? Poate fi oricine în locul lor. E un clişeu ce se face de foarte multe ori, dar publicul acceptă şi cere treburile astea. Pentru mirese, de cele mai multe ori e importantă coafura, machiajul, cum arată rochia în poză, şi nu emoţia momentului respectiv. Dacă e un aspect ce nu-mi place la fotografie, ăsta e un exemplu foarte bun.
A.V.: Intervii mult asupra fotografiilor în faza de post-producţie?
V.F.: Puţin spre deloc. În cazul meu, fotografia nu vede deloc Photoshop, ci numai Lightroom, care e un program strict pentru fotografi. Tind să fac o fotografie să iasă cât se poate de bună direct din aparat: compoziţie, încadrare, cromatică, expunere, tot ce se poate. Urmează apoi ajustări mărunte, de expunere, contrast. Îmi place să redau ce văd şi cum văd, fără să creez neapărat basme în jurul fotografiei. Îmi place ca fotografia mea să fie veridică, credibilă, chiar dacă e personală şi mă reflectă pe mine. Aş adăuga ceva: pentru toţi cei care vor să se apuce de fotografie, să nu se simtă descurajaţi. Să se apuce să facă, chiar dacă piaţa e saturată, nu contează. Dacă asta e pasiunea lor, să se apuce, dar să înveţe, să studieze, să dedice cât mai mult timp şi energie propriei lor evoluţii ca fotografi, dar şi ca oameni. Să călătorească, dacă asta vor, şi să nu se complacă: să îşi dorească cât mai mult de la ei înşişi şi să se autodepăşească. Sună puţin clişeic ce zic, dar sunt mulţi fotografi care ies în văzul lumii şi au impresia că ceea ce fac e deosebit, original, dar asta e doar din cauză că nu au o cultură vizuală destul de dezvoltată. Cultura vizuală se dezvoltă prin multe lucruri: poţi fi cinefil, să vezi foarte multe filme, şi atunci porneşti la drum cu o cultură vizuală foarte dezvoltată, care te ajută să faci poze foarte bune. În fotografie e ca în orice altă meserie sau pasiune: ai nevoie de câţiva ani buni în care să munceşti pentru a ajunge un fotograf bun. Nu există scurtături, chiar dacă uneori pare că iei aparatul în mână, faci trei poze şi e foarte uşor, pentru că ajungi la un rezultat finit, palpabil: apeşi un buton şi poza e acolo. Fotografia ca artă dă impresia de facilitate, dar un lucru ce nu poate fi niciodată suplinit e cultura vizuală. Există tips and tricks, dar scurtături adevărate, nu, indiferent de aparenţă.
A.V.: Mai am o ultimă întrebare, şi poate că e şi cea mai edificatoare: ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?
V.F.: O fotografie bună e în primul rând o fotografie sinceră, în care fotograful e onest, şi credibilă. Odată ce intervenim asupra fotografiei sau forţăm prea tare mesajul, fotografia îşi pierde credibilitatea. Şi tocmai credibilitatea e o caracteristică foarte specifică fotografiei, spre deosebire de pictură, de exemplu, sau de teatru, sau de film. Prin credibil mă refer la veridic, pentru că dacă îi povesteşti ceva cuiva, s-ar putea să nu te creadă, dar dacă îi arăţi o fotografie, te crede, chiar dacă fotografia a fost încadrată în aşa fel încât să manipuleze. Nu e relevant: fotografia are caracteristica asta de a fi credibilă, şi credibilitatea fotografiei împreună cu onestitatea fotografului sunt caracteristici foarte importante, după mine.
Dacă doriţi să îl cunoaşteţi mai bine pe Vlad Floruţ prin fotografiile lui, accesaţi:
http://initiere.wixsite.com/foto
https://www.instagram.com/vladflorut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu