Dan Lupu: Liviu Săndulescu, Cărturan este primul tău lungmetraj. Cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj, ce provocări ai avut de înfruntat?
Liviu Săndulescu: Prima provocare a fost scrierea scenariului. Dacă la scurtmetraj am scris singur scenariul, la acest debut în lungmetraj am simţit nevoia să lucrez cu cineva. Iar Cărturan este un scenariu original, scris împreună cu Bogdan Adrian Toma. Şi nu a fost deloc uşor să pornim de la o idee şi să dezvoltăm această poveste, care a devenit pe parcurs din ce în ce mai complexă.
A doua mare provocare a fost procesul de finanţare. Şi pentru mine, pentru că a trebuit să aştept aproape 4 ani să pot intra în filmare, dar mai ales pentru Mandragora, cei care au produs acest film. Totul a pornit de la o sesiune a concursului CNC în care proiectele de debut în lungmetraj au primit mai puţini bani decât în anii precedenţi, iar pentru Anca Puiu, producătorul filmului, totul a fost mult mai greu. Sprijinul a venit de la coproducătorii din Suedia, casa de producţie Doppelganger şi Film i Väst, un fond regional care susţine coproducţiile cinematografice.
D.L.: E un film extrem de emoţionant şi mare parte din emoţia asta vine, cred, din felul în care ai drămuit personajele şi emoţiile lor, de multe ori la milimetru. Cum a fost lucrul cu actorii şi cum e să ţii un echilibru atât de fin într-un puzzle atât de complex al filmului?
L.S.: Sunt foarte fericit dacă filmul a transmis această emoţie, pentru că mi-am dorit acest lucru încă de la început, din faza de scenariu. Dar personajele au început să prindă cu adevărat viaţă şi să transmită această emoţie abia în timpul repetiţiilor cu actorii, când am discutat şi am lucrat împreună fiecare detaliu în parte. Iar ideile au venit din ambele părţi. Şi a contat foarte mult că am colaborat cu actori foarte talentaţi şi experimentaţi, ca Teodor Corban, cel care îl joacă pe Cărturan, personajul în jurul căruia se construieşte tot filmul, apoi Adrian Titieni, Dana Dogaru, Cristina Flutur, Iulia Lumânare şi Marcelo Cobzariu, ca să-i amintesc doar pe cei cu roluri mai mari. Iar o partitură destul de complexă o are şi Vlad Popescu, băiatul care îl joacă pe nepotul lui Cărturan.
Dar pentru a vorbi despre acest puzzle al filmului, trebuie să spun câteva lucruri despre poveste. Cărturan este un bărbat de 60 de ani, a cărui viaţă este dată peste cap atunci când află că, din cauza unei boli incurabile despre care nu ştia nimic, mai are foarte puţin de trăit. Situaţia lui este cu atât mai complicată pentru că îl are în grijă pe nepotul său de 14 ani.
În timpul pe care îl mai are de trăit, bărbatul vrea să rezolve două lucruri foarte importante pentru el. În primul rând, să găsească un loc cât mai bun în care băiatul să locuiască până când va fi suficient de mare pentru a se descurca singur. Lucru care se dovedeşte a nu fi deloc uşor. În al doilea rând, Cărturan vrea să-şi organizeze o pomană pentru sufletul său, aşa cum se obişnuieşte în zona din care provine, obicei ce îl va aduce în conflict cu preotul comunei în care trăieşte acum, care are o cu totul altă părere despre rânduiala creştină.
În încercarea de a rezolva aceste lucruri, Cărturan este nevoit să ia câteva decizii neaşteptate. Iar filmul ne arată cum moartea iminentă schimbă viaţa acestui bărbat într-un timp foarte scurt şi cum sunt afectaţi oamenii din jurul lui.
Niciun personaj nu iese din poveste aşa cum a intrat. Iar această muncă de la repetiţii, despre care povesteam mai devreme, a fost foarte importantă şi ne-a permis tuturor ca pe platoul de filmare să ştim ce avem de făcut.
D.L.: Filmul a fost prezent până acum în competiţia de la Busan şi Varşovia. Sunt curios, cum au reacţionat oamenii la film, cum s-au raportat la el, ce au întrebat la final?
L.S.: Am fost cu toţii foarte bucuroşi de aceste selecţii. Festivalul de la Busan, din Coreea de Sud, fiind unul dintre cele mai mari din Asia, iar cel de la Varşovia aflându-se pe lista festivalurilor de film de categorie A, alături de festivaluri prestigioase precum cele de la Cannes, Berlin sau Veneţia.
Publicul a reacţionat foarte bine la ambele festivaluri, au fost interesaţi de poveste, lucru care mi-a confirmat faptul că ne raportăm foarte asemănător atunci când vorbim despre lucrurile importante din vieţile noastre. La discuţiile pe care le-am avut după proiecţii, la ambele festivaluri, cele mai multe întrebări au fost asemănătoare. Dar, aşa cum mă aşteptam, au existat şi diferenţe. Coreeni au fost mai curioşi despre stările emoţionale ale personajelor şi despre imagine, iar polonezii au întrebat mai mult despre relaţiile dintre anumite personaje şi despre dinamica poveştii.
Urmează festivalul de la Arras, din Franţa, un festival care ne poate ajuta în găsirea unui distribuitor european, poate chiar internaţional, pentru Cărturan.
D.L.: De ce să mergem din 8 noiembrie 2019 în cinematografe să vedem Cărturan?
L.S.: Cred că cel mai important este aspectul uman al poveştii, modul în care oamenii sunt influenţaţi în deciziile lor de aceste credinţe şi de valorile morale pe care le impun. Iar principiile pe care credinţele noastre se bazează, ne arată cum uneori religia intră în conflict cu tradiţia. Şi atunci când acest conflict este legat de un eveniment religios important din viaţa cuiva, lucrurile devin foarte complicate.
Este un film în care nu am scos nimic în evidenţă în mod forţat, nu este părtinitor, este o poveste care te lasă, la final, cu câteva întrebări la care să-ţi găseşti propriul răspuns.
Filmul o să ruleze în 21 de oraşe, iar cine vrea să fie la curent cu programul din cinematografe, să vadă trailerul sau să afle mai multe informaţii, le va găsi pe pagina de Facebook a filmului.
*
D.L.: Iulia Lumânare, te-ai ocupat pentru acest proiect şi de casting şi nu e prima dată când faci asta pentru un film. Cât de mult te ajută faptul că eşti actriţă atunci când îţi imaginezi posibile propuneri pentru personajele din scenariu?
Iulia Lumânare: Aşa-i, e cea de-a doua experienţă după colaborarea cu Călin Netzer, la Ana, mon amour şi tocmai mă pregătesc de cea de-a treia, tot cu Călin Netzer, pentru un nou proiect. Mă ajută foarte mult faptul că sunt actriţă. În primul rând pentru că, foarte des, actorii dau proba cu cel care face castingul, şi nu cu un coleg actor. Şi e foarte delicată situaţia în care nu ai un partener profesionist, ci pe cineva care îţi livrează impersonal sau prost jucat replicile. Distruge organicitatea, fluiditatea, ritmul. Sunt foarte puţin actori care pot să joace singuri, fără un partener bun. În egală măsură mă ajută şi faptul că sunt pedagog. Faptul că sunt actriţă mă ajută să identific la nivel intuitiv care sunt caracteristicile care îi fac pe actori să rimeze cu rolurile, iar faptul că sunt pedagog, să le descopăr pe cele care îi diferenţiază. Dacă ceea ce îi face să rimeze constituie motivele pentru care îi propun, ceea ce îi diferenţiază mă ajută să îi îndrum pe actori pe drumul căutărilor regizorului. Pentru că, aşa cum nu există doi oameni la fel, cazurile în care actorul este perfect match pentru un rol sunt excepţii, dacă nu chiar utopii. Se adaptează şi actorul şi rolul, unul la celălalt.
D.L.: Cum a fost colaborarea cu Liviu Săndulescu? Nu e prima dată când lucraţi împreună.
I.L.: Familiară. Ştiam de la scurtmetrajul Betoniera care îi este bioritmul şi la repetiţii şi în timpul filmărilor. Liviu e un regizor care colaborează cu actorii lui, îi place să îi propui variante de intenţii în replică sau de mişcare, chiar să adaptezi replicile, să le faci să fie ale tale - cum spunem noi, adică să nu pară un text învăţat, ci unul născut organic, acum şi aici. Şi asta e foarte relaxant pentru actor. De asemenea, trage foarte multe duble, ceea ce nu e întotdeauna uşor. Cei care am mai lucrat cu el, cum este şi Teo Corban, actorul principal din Cărturan, ne amuzăm pe subiectul ăsta. Asta şi ca o formă de detensionare, pentru că un număr mare de duble necesită multă anduranţă din partea tuturor şi, ca să nu oboseşti, ajută să te raportezi la situaţie ca la un joc. Că, până la urmă, asta facem: (ne) jucăm.
D.L.: Care a fost cea mai neaşteptată reacţie de până acum din partea celor care au văzut filmul?
I.L.: Diferenţele de percepţie. Dar, asta se întâmplă cu orice film. Ştiu şi mă aştept la asta, dar nu continuă să mă uimească cum acelaşi lucru marchează în moduri atât de diferite receptorii, în funcţie de propriile lor poveşti şi conţinuturi. Întâlnirea dintre un film şi spectatorul lui seamănă cu întâlnirea dintre două organisme vii: se simt atrase unul de celălalt, sau nu. Doar că filmul are întotdeauna delicateţea de a nu îşi comenta interlocutorul. E imparţial.
*
D.L.: Cristina Flutur, care a fost prima reacţie când ai citit scenariul? Cum ţi s-a părut povestea?
Cristina Flutur: Am stat un timp în tăcere după ce am citit prima dată scenariul. Mă emoţionaseră subiectul în sine, dar şi curgerea calmă, simplă, voit nespectaculoasă, fără exagerări, fără zgomot a poveştii, umanitatea lui Cărturan şi acceptarea lui fără gesturi dramatice a unui sfârşit de drum pe care nu mai are cum să-l schimbe. Si m-a impresionat cât era de singur... Nu arăta nimănui ce era în sufletul lui şi, deşi toţi îl compătimeau şi îi înţelegeau situaţia, ajutându-l fiecare cu câte puţin, fiecare s-a oprit la limita lui. Şi până la urmă nimeni n-a putut să fie cu adevărat lângă el şi să facă un gest mare.
D.L.: Cât de uşor sau greu este să joci un personaj secundar? Cât de mare e provocarea?
C.F.: Sunt mai multe feluri de personaje secundare, depinde de la film la film. Uneori, chiar dacă apare mai puţin, un personaj secundar poate fi foarte puternic şi complex, poate să-şi dezvăluie lumea şi poate trăi pe ecran cu aceeaşi intensitate ca un personaj principal. Doar că spaţiul de desfăşurare e mai mic, lucru care nu-l face mai puţin consistent. Alteori, cum e şi în filmul nostru, personajele secundare sprijină firul narativ principal fără să reveleze prea mult din povestea lor personală. Intrăm foarte puţin în detaliile vieţii lor şi doar în măsura în care anumite decizii pe care le iau afectează traseul personajului principal. Aşa sunt concepute din scenariu. Ele servesc mai mult şi se expun mai puţin şi asta poate fi, într-o anumită măsură, o provocare.
D.L.: Joci în film alături de doi actori aparţinând unei alte generaţii, Teodor Corban şi Dana Dogaru. Cum a fost interacţiunea cu ei?
C.F.: M-am bucurat de întâlnirea cu ei şi că am lucrat împreună. Sunt doi actori cu o experienţă uriaşă şi am un mare respect pentru ei. La repetiţii şi pe set povesteam despre situaţiile din scenariu şi de multe ori ne împărtăşeam unii altora idei şi propuneri, căutând împreună cu Liviu Săndulescu să găsim măsura pe care şi-o dorea el pentru fiecare scenă. Eram cu toţii deschişi să încercăm diferite variante şi nuanţe. Si am zâmbit mult... Nu se poate să nu râzi cu Teo, are un simţ al umorului minunat. Şi cred că în felul ăsta ne-a fost mai uşor să ducem o astfel de poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu