Se întâmplă uneori să dau peste niște informații atât de interesante încât, în ciuda faptului că domeniile de care aparțin acestea nu mă interesau până atunci aproape deloc, simt brusc nevoia să aflu cât mai multe despre lucrul respectiv, să îmi aprofundez proaspetele cunoștințe.
Așa s-a întâmplat să ajung să citesc volumul lui Alfie Kohn, Parenting necondiționat, deși nu am copii și nici planuri în acest sens în viitorul apropiat. Urmăresc blogul printesaurbana.ro de mulți ani, mi se pare că oferă mereu informații logice, cu care sunt de acord în majoritatea timpului și am ajuns să am încredere în recomandările sale. Iar de când a devenit părinte, îi admir modul în care își gestionează relația cu fiica sa, aflată la o vârstă la care încep de obicei crizele de personalitate și perioada în care „îl ia pe NU în brațe". Aspectul care mi-a atras atenția în primul rând în relația sa cu fiica ei este acela că pare să procedeze cu totul diferit față de părinții pe care îi vezi cum țipă la copiii lor prin supermarketuri sau față de cei care își târăsc micuții din parc, de la locul de joacă, într-o simfonie de urlete mici și de amenințări șoptite printre dinții strânși. A fost un fel de conștientizare bruscă atât a faptului că, în general, relațiile părinți - copii din jur par a fi destul de în neregulă cât și a faptului că se poate totuși și altfel. Multe recomandări de pe acest blog se legau de ideile autorului Alfie Kohn.
Acea informație care mi-a trezit brusc interesul pentru relațiile părinți - copii a fost că, potrivit lui Alfie Kohn, laudele nu sunt bune. Prima reacție? „Mm, poftim? Nuu, sigur e o greșeală de tastare". Faptul că în postarea care m-a intrigat autoarea blogului face un rezumat al acestei teorii, nu m-a mulțumit pe deplin. Așa că iată-mă citind Parenting necondiționat și primind priviri ciudate de la colegii de birou care zăreau coperta :)
Cred că modul cel mai simplu în care aș putea rezuma impresiile cu care am rămas ar fi să mărturisesc că nu înțeleg cum e posibil ca 90% dintre oamenii să își crească fii sau fiicele utilizând tactici atât de dăunătoare. Și cum generații întregi au fost crescute în același fel. A fost revelatoare pentru mine ideea că, în general, copii sunt crescuți pentru a fi niște roboței ascultători, care să stea cuminți și să asculte de adulții din jur, fie ei rude sau profesori, să facă mereu ce e politicos și ce se așteaptă de la ei. Și, în ciuda acestui fapt, majoritatea părinților susțin că își doresc doar fericirea și împlinirea copiilor, că vor ca aceștia să devină niște adulți isteți, independenți, capabili să ia decizii bune și să se descurce în situații critice. Dar modul în care se comportă cu fiii sau fiicele lor pare a fi într-un contrast devastator cu aceste aspirații.
Am simțit de-a lungul vremii o parte din efectele unor astfel de tehnici de educație sub umbra cărora am crescut, fie acasă, fie la școală. Însă multe alte lucruri le consideram a fi pur și simplu trăsături de personalitate, fără legătură cu factorii externi. Citind cartea lui Alfie Kohn îmi dau seama că lucrurile stau foarte diferit.
Pare aproape absurd faptul că cele mai populare sfaturi și obiceiuri de parenting sunt de fapt și cele mai dăunătoare. Pedeapsa, laudele, recompensele, time-out-ul, steluțele aurii, sistemul de notare de la școală, încurajarea competiției - toți acești factori sunt negativi. Și în ciuda faptului că atunci când auzi chestiile acestea prima dată tinzi să le consideri aberante sau exagerate, autorul explică extrem de logic și convingător ce se află în spatele lor, modul în care copiii percep acele comportamente și motivele pentru care ar trebui să alegi alte variante. Teoriile pe care le propune nu sunt pur și simplu niște idei care i-au venit peste noapte ci sunt bazate pe nenumărate studii făcute peste tot în lume de-a lungul deceniilor de specialiști în psihologia copilului.
Evident, îmi închipui că în viața reală, confruntat cu dificultățile fiecărei zile, poate fi dificil să aplici în totalitate întreaga gamă de recomandări ale autorului și să renunți definitiv la niște acțiuni instinctive. Însă cred sincer că parcurgând cartea, îți vei schimba cel puțin într-o oarecare măsură modul în care privești educația copilului. Volumul ar putea fi caracterizat drept revoluționar, mai ales pentru faptul că vine în contradicție atât cu parentingul tradițional cât și cu zeci de cărți despre educația copilului care se publică și în prezent și umplu rafturi întregi ale librăriilor.
Pentru mine a reprezentat o lectură revelatoare, atât din punct de vedere al copilului care am fost cât și al adultului care va fi cândva părinte. Chiar dacă ați putea considera că aduce niște idei prea ciudate, v-aș recomanda să îl parcurgeți. Șochează și intrigă în primă fază, dar veți descoperi că este foarte pertinent și cred că îi veți da dreptate autorului în cele mai multe cazuri.
PLUSURI
Modul profund, atent și convingător în care autorul tratează ideile abordate.
MINUSURI
Volumul se axează mai mult pe ideea de „Așa nu” decât pe indicații clare, punctuale. Există recomandări de acțiuni mai potrivite, însă mi s-a părut totuși că acestea sunt prea puține, că părinții care au primit toată viață informații contrastante au totuși nevoie de mai multe exemple elocvente.
RECOMANDARI
În special părinților sau viitorilor părinți, dascălilor și persoanelor care interacționează în mod frecvent cu adolescenții și copiii, dar și cititorilor curioși să afle mai multe despre psihologia copilului și despre impactul pe care îl are comportamentul adulților asupra formării personalității celor mici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu