„Nu-i chiar așa de incredibil. Cu toții inventăm povești care ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă. Toată lumea o face. De la straniul proces care are loc în creierul nostru și care ne face să percepem lumea cum trebuie, deși știm cu toții că imaginea se formează pe retina noastră cu susul în jos, până la fermecătorul gând că „totul o să fie bine în cele din urmă”, de la fantomele pline de speranță care dau târcoale loteriilor până la convingerea fermă că, dacă părinții noștri ar fi fost un pic mai afectuoși cu noi, dacă am fi învățat un pic mai mult pentru un anumit examen sau dacă am fi purtat o cravată mai elegantă la un anumit interviu, totul ar fi în regulă acum. Cu toții urzim povești de felul acesta.
Dacă citești asta înseamnă că am murit (citește recenzia)
Interviu cu Andrew Nicoll (citește aici)
Poate că titlul românesc al romanului este mai inspirat de această dată. The Good Mayor, adică Primarul cel bun, este un titlu care impune o concentrare asupra personajului Tibo Krovic, când, de fapt, autorul se concentrează cu adevărat – și-l forțează și pe cititor să facă același lucru – pe Aghate Stopak, secretara lui. Aghate este femeia de care orice cititor, fie el bărbat sau femeie, se va îndrăgosti imediat și irevocabil, iar povestea de dragoste care se înfiripă încă de la început în roman îi va fermeca pe cei ce-l vor citi.
Înainte de a intra în posesia cărții, am citit o recenzie în care o doamnă se plângea că, până pe la mijlocul ei, povestea este adorabilă, dar apoi intră pe un făgaș ciudat, care o face să urască romanul cu totul. „Aghate, de ce a trebuit ca, tocmai atunci când iubirea se contura atât de palpabil” se întreba respectiva doamnă (și citez din memorie aici), „să te răzgândești tu? De ce, când totul mergea atât de romantic și de splendid, nu ai mai avut răbdare o noapte?” Acest comentariu spune extrem de multe despre carte, dar contextul este suficient de alambicat încât să nu existe riscul dezvăluirii anticipate a firului epic. Pe mine m-a atras extrem de mult. Un personaj care să-l facă pe un cititor să i se adreseze direct face parte, în mod cert, dintr-un roman care merită citit. Și pot spune cu mâna pe inimă că a meritat.
Personajele – patru la număr care contează, celelalte fiind exact precum peștii dintr-un acvariu, care trebuie hrăniți și din când în când trebuie să li se schimbe apa, decorul, să li se curețe acvariul – sunt, ca și în Dacă citești asta înseamnă că am murit (citește recenzia), extrem de bine și de solid construite. Autorul are o capacitate fermecătoare de a se transforma în exprimare din Tibo în Aghate sau în Mamma Cesare sau în Hektor, păstrând feminitatea în cazul secretarei și al proprietarei cafenelei și masculinitatea în cazul primarului și al pictorului. Este ca și cum cineva, persoane foarte reale, i-ar fi servit autorului drept muză. Feminitatea Aghatei este creată extrem de eficient prin scurte punctări ale gingășiei ei, ale acelor lucruri care fac dintr-o femeie, o femeie: „…era o atingere. Era prima oară când Aghate era atinsă cu afecțiune de către un bărbat după… Ei bine, după foarte mult timp. Și era o senzație minunată. O femeie ca Aghate simțea nevoia să fie atinsă.”. În același fel, primarului Tibo sau pictorului Hektor le sunt integrate în personalitate câteva elemente care nu pot fi decât profund masculine. Astfel, fără a le fi pomenite numele, personajele pot fi recunoscute după gesturi sau după expresii.
Povestea de dragoste este delicioasă. Cei doi îndrăgostiți se comportă ca doi copii, sunt capabili de gesturi romantice care frizează penibilul, dar care-și păstrează frumusețea în contextul atmosferei feerice. „–Mi-ai zis „Aghate”. […] În scrisoarea pe care mi-ai trimis-o odată cu biletele la loto scria „Dragă Agathe”. –Da, îți vine să crezi că am atins performanța asta rupând doar un carnet și jumătate?” Cei doi savurează fiecare clipă petrecută împreună și ajung să trăiască doar pentru prânzurile luate la cafeneaua Îngerul de Aur. Între ei se înfiripă o dragoste inocentă. Probabil că acesta este motivul pentru care mulți dintre cei ce citesc romanul declară – potrivit chiar afirmației autorului în interviu – că „devine ciudat la sfârșit”. Pentru că, după o astfel de dragoste, toate ciudățeniile care se întâmplă ar putea șoca.
Totuși, Andrew Nicoll are dreptate să i se pară aiurea această atitudine. În afară de faptul că „începe cu o călugăriță cu barbă, care are 1200 de ani, are o vrăjitoare și un teatru bântuit”, fraza de început a romanului spune: „În anul Spațiu Alb, când A. K. era guvernator în provincia R. Tibo Krovic cel Bun era primarul orașului Punct de aproximativ douăzeci de ani.” În plus, celelalte orașe pomenite în roman sunt Cratimă și Umlaut, iar râul care străbate Punctul se numește Ampersand. Mai mult chiar, cotidianul orașului se numește Punctual.
Mai sunt, totuși, două personaje care merită luate în considerare. Primul: călugărița bărboasă în vârstă de 1200 de ani, Sfânta Walpurnia. În primul rând, ea este naratoarea romanului. Ubicuitatea ei – garantată de nenumărate efigii care o reprezintă în cadrul orașului Punct – îi conferă un soi de claritate asupra întâmplărilor descrise. Deși nu judecă, oferă circumstanțe atenuante foarte clare pentru a explica mai bine o decizie sau alta. Un al doilea personaj, extrem de interesant, cu o apariție meteorică, se remarcă în primul rând prin bizarul lui aspect – este atât de gras încât ocupă 5 scaune la un spectacol – și în al doilea rând prin ceea ce reprezintă: el punctează diferența dintre bine și drept, dintre drept și legal și dintre legal și corect (sau drept). Avocatul Yemko Guillaume este un fel de conștiință a primarului, deci a orașului. El apare atunci când lucrurile riscă să o ia razna, atunci când cel mai bine este ca, cineva cu o autoritate incontestabilă, să facă diferența între acele noțiuni care nouă ar putea să ni se pară identice.
A fost odată ca niciodată este un roman fantastic, însă prezintă o întâmplare care ar putea avea loc în orice oraș din lume, în ea fiind implicate orice personaje, indiferent cât de obișnuite ar fi ele. Partea fantastică este ca un fel de îmbrăcăminte deosebită, care îi dă savoare, așa cum o mâncare devine mai bună dacă i se adaugă un ingredient special. Lecturarea ei cere răbdare și înțelegere, dar cititorul va fi răsplătit din plin.
PLUSURI
Romanul este un adevărat regal literar. Ingredientele promit un rezultat delicios, iar rețeta chiar i-l asigură. Începând cu construcția personajelor și terminând cu intriga complexă, dar extrem de bine controlată, autorul oferă cititorului o lectură memorabilă.
RECOMANDARI
A fost odată ca niciodată este un roman de dragoste, deci îl recomand în primul rând celor care preferă acest gen. Tenta fantastică mă face să-l recomand celor care preferă autori precum Neil Gaiman sau Susanna Clarke. Apoi ar mai putea fi cei care au mai citit ceva de Andrew Nicoll. Cu siguranță nu vor fi dezamăgiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu