Cu câteva luni în urmă, la una dintre primele ediții ale clubului de carte „Citim pentru schimbare” din Chișinău, am propus spre dezbatere un subiect extrem de sensibil, din punctul meu de vedere, și anume: promovarea excesivă a subiectului Holocaustului în mediul literar. Evident, nimeni nu contestă valoarea istorică, amprenta dureroasă a acestui eveniment, dar am văzut reacții ale cititorilor care spuneau că văd deja prea multe titluri la acest subiect. Eu mă număr printre oamenii care consideră că această temă poate fi analizată din zeci, mii de perspective, deoarece potențialul empatic, morala acestui eveniment este aproape atemporală și înțelegerea sa pe deplin ne-ar scuti, pe viitor, de repetarea unor astfel de scenarii bolnave.
Ca dovadă a faptului că Holocaustul este încă o rană sângerândă, stau multitudinea de mărturii pe care le-au lăsat supraviețuitorii, victimele, dar și călăii care au servit mașinării naziste ideologice. Să luăm, ca exemplu, istoria lui Władysław Szpilman, care în cartea sa autobiografică, Pianistul, dezvăluie întreaga oroare a realității de a fi evreu, în Polonia cucerită de naziști.
Volumul reflectă perioada cuprinsă între 1939 și 1945, vremuri abrupte, întunecoase și extrem de dureroase pentru acest popor ales, pe care cineva l-a condamnat la exterminare metodică. Dificultatea majoră care transpare din foile narațiunii nu ține doar de dimensiunea fizică, căci rănile trupești se vindecă în timp, ci și de cea morală, căci traumele, denigrarea, blamarea și stigmatizarea cu care au avut de a face evreii a fost fără egal.
Cartea este un jurnal de trăiri, emoții, pe care eroul nu le ascunde, nu le cosmetizează, ci le dezvăluie cu sufletul deschis, cu toată sinceritatea, astfel încât mesajul reflectat să ajungă la cititor cât mai oportun și mai direct. Vedem în istoria sa crâmpeie de analiză sociologică (de exemplu, schimbarea conduitei în rândurile conaționalilor săi), economică (măsurile pecuniare impuse de regim) și politică, în care se îmbină și propriile sale trăiri, frici și remușcări.
Ce mi s-a părut absolut fenomenal la această carte, a fost nuanțarea corectă, fără extremisme, fără ură congestionată, o redare clară și corespunzătoare a unor realități indubitabile. În plus, mi s-a părut extrem de reușită paralela dintre supraviețuire, artă și echilibru spiritual. Władysław Szpilman nu este, așa cum s-ar părea, un om puternic în sensul clasic, dar este un om care nu refuză să lupte. O face încet, meticulos, fugind din calea dușmanului, dar păstrând o notă de maturitate și de gândire lucidă. Anume pentru aceste caracteristici, am apreciat valoarea sa ca om, de-a lungul întregii narațiuni.
Sincer? Cred că aș introduce cartea asta pe grila lecturilor obligatorii în școală. De ce? Pentru că are tot ce îi trebuie ca să cultive în tineri un model de curaj, de integritate și de verticalitate, valori vitale în această realitate incertă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu