duminică, 31 iulie 2022

Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist merg mai departe

 


Titlu: Prizonieră în pânza de păianjen, Dinte pentru dinte
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2015 și 2017
Traducere: 
Numar pagini: 526 + 416
ISBN: 978-606-719-500-2, 978-606-400-312-6
Cumpara cartea

Grea misiune a primit David Lagercrantz când i s-a propus să continue fenomenala serie Millennium începută de Stieg Larsson (despre care am scris mai pe larg pe blogul FanSF, aici). Misiune grea, dar frumoasă, căci o serie de o asemenea amploare și cu niște personaje atât de reușite era păcat să se încheie după doar trei volume, atunci când Stieg Larsson a murit la doar cincizeci de ani, în urma unei crize cardiace. Însă, din fericire, la fel ca și în alte cazuri (în minte îmi vin imediat numele unor scriitori de succes precum Robert Ludlum sau Michael Crichton), prin sertarele sau pe calculatoarele lui s-au descoperit manuscrise nepublicate. Nu știu cât de adevărată este povestea, cert este că idei pentru alte povești cu Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist mai erau destule, păcat că autorul lor n-a mai reușit să le și termine.

Dar în scenă a intrat David Lagercrantz, un apreciat jurnalist suedez, specializat și în scrierea de biografii pentru celebrități. Și, după ce-am citit primele două volume de după trilogia inițială, care, apropo, este pur și simplu genială, m-am convins că cele două personaje principale sunt pe mâini bune. Așa că stați liniștiți, Lisbeth și Mikael au rămas la fel de trăsniți și de porniți pe dezvăluirea de mușamalizări, crime și nedreptăți strigătoare la cer.

În volumul, Prizonieră în pânza de păianjen, care mi s-a părut mult mai reușit decât următorul, autorul ne spune povestea unui genial cercetător suedez emigrat în America, ce se întoarce înapoi în Suedia pentru a avea grijă de băiețelul său, August, care suferea de autism și a cărui educație și sănătate mentală, lăsate în grija unei mame indiferente și a unui actor ratat și gata oricând să sară ca să facă scandal, lăsau mult de dorit. Într-un cuvânt, cei doi doar mâncau banii din pensia alimentară a copilului, iar actorașul ce-i ținea loc de tată îi mai dădea și câte-o mamă de bătaie din când în când, speriat și intimidat de privirea sticloasă și indiferentă a bietului băiețel.

Însă, după ce s-au luat la trântă cu Serviciile Secrete Suedeze, cu criminali în serie și cu superspioni sovietici, Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist nu aveau cum să fie nevoiți să se ocupe doar de un banal caz de violență domestică. Deci, lucrurile sunt mult mai complicate: Frans Balder, tatăl lui August Balder, băiețelul ce suferă de autism, este cel mai eminent cercetător în domeniul Inteligenței Artificiale. Numai că, așa cum am citit în multe alte romane SF care se ocupă de urmările momentului în care Inteligența Artificială a computerele o va depăși pe a noastră, așa-numita Singularitate Tehnologică, Frans Balder începe să fie cuprins de îndoieli: ce vor face computerele când vor avea mai multă putere ca noi, dar își vor da seama că sunt îngrădite între niște foițe de plastic, prizoniere ale unor făpturi pentru care cuvintele genocid, război, foamete și măceluri sunt doar niște noțiuni abstracte? Dar dacă aceste supercomputere ar încăpea pe mâinile unor răufăcători inteligenți și malefici, nu niște banali teroriști ce s-ar mulțumi cu câteva milioane de dolari ca să nu detoneze bomba în mijlocul unei capitale supraaglomerate? Și dacă în scenă apare tocmai nemesisul lui Lisbeth Salander, cel de care aproape că s-a uitat cu totul, care va pune în valoare averea ascunsă a lui Zalachenko, monstruosul tată al lui Lisbeth din volumele anterioare?

Dar să continuăm să ne dăm cu presupusul: și dacă August, băiețelul autist, suferă de sindromul savantului, care-i permite să facă niște calcule matematice ce depășesc capacitatea de calcul a celor mai performante calculatoare (fie ele și cuantice)? Și dacă Lisbeth, din motive obscure, sparge calculatoarele considerate de nespart ale celor de la Agenția pentru Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii, faimoasa NSA? Și dacă Frans Balder îl cheamă în miez pe noapte tocmai pe Mikael Blomkvist, simțind că viața îi este în pericol, pentru a-i destăinui tot? Iar cel care vine să-l împuște în propria casă este zărit de băiețelul redus mintal, dar care posedă o memorie fotografică excepțională, ba se dovedește a fi și un desenator la fel de excepțional?

Știu, cam multe coincidențe, dar stați să vedeți ce-i și cu volumul doi: cei care au citit primele trei volume știu probabil că Lisbeth a avut o soră geamănă, extrem de diferită ca fizic și psihic de Lisbeth, pe nume Camilla. Ei bine, această Camilla este... să zicem… mai altfel. Iar în urmă cu mulți ani, niște savanți nebuni și niște medici puși pe rele s-au întrebat ce s-ar întâmpla dacă ar separa perechile de gemeni excepționali și i-ar da spre adopție unor familii separate? Motivul era următorul: celui care a inițiat proiectul i-a năzărit ideea că mediul înconjurător și educația primită sunt doi factori care pot influența și crea diferențe chiar și în cazul unor frați gemeni excepționali din naștere. Iar de aici pleacă nebunia.

Dar stați un pic, că nu-i chiar simplă nici povestea din Dinte pentru dinte. La început, Lisbeth se află în închisoare, ca urmare a evenimentelor din volumul anterior. Însă a primit o pedeapsă ușoară și mai are un pic și iese. Însă tot are timp să-și facă noi și noi dușmani și să facă cunoștință cu cazul unei tinere din Bangladesh ce ispășea o condamnare pentru că-și aruncase fratele prin fereastră și-l omorâse. Dar cum nimic nu este simplu când vine vorba de Salander, iar Mikael Blomkvist are nevoie de un subiect baban pentru revista Millennium, o întreagă dramă se petrece chiar sub ochii noștri.

Pe scurt, Faria Kazi, tânăra din Bangladesh, crește într-o familie de islamiști fanatici (știu, subiectul e greu și sensibil, dar trebuie să se ocupe cineva și de el, nu poate fi împins sub preș, ca și cum n-ar exista sau n-ar avea importanță) alcătuită din tată și doi frați chiar mai fanatici ca el, ce vor s-o mărite cu un moș plin de bani din Bangladesh. Numai că Faria e tânără, frumoasă și emancipată și s-a îndrăgostit de un tânăr deschis la minte, cu care trăiește o adevărată poveste de dragoste. Însă acesta este ucis de frații tinerei, care apoi o sechestrează în casă. Și gata, v-am spus povestea dură și tristă a unor fanatici ce nu țin cont cine le cad victime.

Acum, să revenim la povestea lui Lisbeth și a gemenilor excepționali trimiși în familii separate. Ea a descoperit cazul a doi frați suedezi, Leo Mannheimer și Daniel Brolin, acum Dan Brody, care au fost despărțiți pentru binele umanității. Leo a nimerit la un cuplu țicnit și plin de bani, care l-au intimidat toată viața, în timp ce Daniel a nimerit la un țăran nebun și violent, care l-a maltratat până ce acesta și-a luat lumea în cap și-a plecat de acasă. Însă amândoi sunt muzicieni excepționali, Leo cântă la pian, Dan la chitară. Și se întâmplă că Lisbeth dă peste ei. Și peste alți nebuni, inclusiv peste o zgripțuroaică bătrână ce vrea chiar și-n zilele noastre să ducă mai departe trista moștenire a celor care au înființat Registrul pentru Studii de Genetică și Mediu Social. Da, Suedia a trecut prin multe de-a lungul zbuciumatului secol douăzeci, n-a fost totul numai lapte și miere. Și nici acum nu e.

Poveștile din cele două romane sunt stufoase și greu de surprins în doar câteva rânduri. Așa că plăcerea de-a le descoperi le revine celor dispuși să treacă peste idei de genul că Lagercrantz n-avea cum să fie demn de moștenirea lăsată în urmă de Stieg Larsson. Uite c-a făcut-o. Nu știu dacă la fel de strălucit, dar a făcut-o demn. Și m-a făcut extrem de curios să citesc și ce va mai scrie de acum încolo.

În loc de puncte tari, puncte slabe și concluzii, că m-am întins cam mult: au loc niște salturi temporale trecute cu vederea, cum este cazul uneia dintre anchetatoare, Sonia Modig, întâlnită și în volumele doi și trei, rămasă acum fără soț, mamă singură adică; la un moment dat apare numele celebrului scriitor de SF Vernor Vinge, cel care a enunțat pentru prima oară ideea de singularitate tehnologică, despre care v-am povestit ceva mai sus (alături de ideea de Inteligență Artificială Generală, a cărei definiție o veți găsi într-o notă de subsol la pagina 218, în Prizonieră în pânza de păianjen, la fel cum veți găsi, desigur, și definiția sindromului savantului, de care suferă micuțul August), numai că aici se numește Verner Vinge, și nu aveam cum să nu amintesc de modul enervant în care a ales autorul să alterneze planurile poveștii spre final, de n-apucai să citești despre un pas făcut de cineva, că imediat sărea la altcineva, sporind suspansul, dar enervându-mă la culme; acord în schimb o bilă albă pentru modul mult mai lin în care decurge povestea decât în precedentele trei volume, iar aici nu știu dacă e doar meritul autorului sau și al traducătorului. Să nu uit și de o altă poveste SF, cel puțin pentru tragica noastră țară: în Suedia există Departamentul pentru Protecția Industriei din cadrul Serviciilor Secrete Suedeze sau Säpo. Tot acolo există însă și Registre ce țin evidența gemenilor pentru a-i înstrăina unul de altul în scopuri științifice. Pentru volumul doi, aveți două teme: de căutat definițiile cuvintelor alexitimie și paracuzie. 
Ca o concluzie: primul volum al noii serii, cea scrisă de David Lagercrantz, mi s-a părut muuuult mai interesant decât cel de-al doilea, care cam bate apa-n piuă cu cazul lui Leo și al lui Dan, lăsându-i oarecum în umbră pe Mikael Blomkvist și Lisbeth Salander (sunt tare curios s-o văd pe cumințica de Claire Foy în rolul lui Lisbeth Salander, în noua serie, probabil, de filme, dedicate celebrei serii Millennium, făcută de americani, serie ce ignoră cu totul volumele doi și trei scrise de Larsson și sare direct la volumul patru, cu care începe secvența scrisă de Lagercrantz), deși tot aceștia duc tot greul în spinare. Dar, stați liniștiți, căci și eu stau la fel: seria Millennium e pe mâini bune.

... Își spun Republica Hackerilor. Au un statut foarte înalt pe net. E formată doar din genii care sunt foarte vigilente cu criptările lor. Au tot dreptul, s-ar putea zice. Și noi, și alții încercăm necontenit să ne infiltrăm în grupurile astea, nu doar ca să aflăm cu ce se ocupă. Vrem să-i recrutăm. În ziua de azi, ne certăm pe hackerii cei mai pricepuți.
— Acum când am devenit cu toții niște criminali.
— Da, poate că ai dreptate...

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Niciun comentariu:

    Trimiteți un comentariu