Ziaristul și scriitorul turc Ahmet Altan are șaptezeci de ani. Și-a petrecut ultimii patru ani într-una din închisorile regimului Erdogan, acuzația principală fiind aceea de a fi transmis mesaje subliminale organizatorilor și participanților la încercarea de lovitură de stat din Turcia, din 2016. Este condamnat la închisoare pe viață.
Nu voi mai vedea niciodată lumea este o carte uluitoare, pe care aș aseza-o lângă cele scrise de Viktor Frankl sau Aleksandr Soljenițîn și care ne arată modul în care regimurile totalitare (din diferite spații geografice și culturale, și din epoci diferite) încearcă și, din fericire, eșuează în a distruge adevărul, cultura și speranța.
Ahmet Altan a scris această carte în închisoare și a încredințat-o avocaților săi care îl vizitaseră. Faptul că azi ea poate fi citită în multe țări (nu și în Turcia) este un miracol pentru care putem fi cu toții recunoscători.
Mesajul principal al cărții este unul pe care îl întâlnim în aproape toată literatura spațiilor concentraționare: adevărata libertate nu poate fi confiscată unui om. Un regim poate încarcera un trup, dar nu și mintea sau imaginația. Și poate această idee este cea mai frumoasă formă de speranță acolo unde pare că nu mai există niciuna.
Scriitorul reflectă asupra vieții și întâmplărilor care l-au dus în închisoarea regimului Erdogan și așterne pe hârtie gânduri, experiențe, conversații prin care încearcă să găsească un sens în ceea ce i se întâmplă. Binele și Răul fac parte din același univers și, uneori, granițele dintre ele se contopesc în mod brutal. Atunci când este arestat, polițistul îi oferă o țigară, iar scriitorul o refuză, spunând: „Eu nu fumez decât atunci când sunt nervos”, pentru că:
„Mi-am dat seama încă o dată seama că, atunci când trebuie să faci față unei realități capabile să-ți întoarcă viața pe dos, aceeași biată realitate te va lua pe sus, asemenea, unui potop, numai și numai dacă îi cedezi și dacă te comporți așa cum aceasta se așteaptă de la tine să o faci. Ca unul care a fost azvârlit în valurile murdare, învolburate, ale realității, pot spune cu deplină siguranță că victimele ei sunt așa-zișii oameni inteligenți, care cred că trebuie să te comporți în concordanță cu această realitate. Există anumite acțiuni și cuvinte care sunt impuse de evenimentele, pericolele și realitățile înconjurătoare. Odată ce refuzi să joci rolul prestabilit, acționând, în schimb, și spunând lucruri neașteptate, realitatea însăși este luată prin surprindere – se izbește de digurile răzvrătite ale minții tale și se face fărâme. Apoi tu capeți puterea necesară de a aduna cioburile și a de a forma din ele, la adăpostul propriei minți, o altă realitate.” Ce splendidă declarație de forță, inteligență și speranță !
PLUSURI
Emoția puternică pe care stilul narativ al lui Ahmet Altan o crează și forța indiscutabilă a modului în care exprimă libertatea și speranța.
RECOMANDARI
O carte excepțională care își merită pe deplin locul în galeria marii literaturi a spațiilor concentraționare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu