„Într-o acţiune negreşit mai complicată, scriitoarea demonstrează că poate ridiculiza excesele de sensibilitate, fără să pună la îndoială autenticitatea acestor trăsături de caracter care le declanşează; [...] Calitatea ei precumpănitoare, aşa cum o pune în evidenţă acest roman, e capacitatea de a păstra un desăvârşit echilibru între episoadele amuzante şi cele care stau sub semnul seriozităţii morale (fără să-i îngăduie acesteia să ia un ton moralizator); în acelaşi timp, critica a ajuns la concluzia că ea a ştiut să le transmită această seriozitate şi cititorilor cărţii. Ciudat este că atâta vreme o asemenea însuşire a putut fi trecută cu vederea şi că opera ei a fost discutată ca şi cum nu ar fi oferit altceva decât nişte agreabile studii de caracter şi schiţe ale convenţiilor unei societăţi ai cărei reprezentanţi trăiesc o existenţă plină de strălucire, dar de o exasperantă superficialitate. În această lume a unor vestimentaţii şi arhitecturi a căror eleganţă era celebră în întreaga Europă, Jane Austen a ştiut să desluşească unele drame adevărate şi resorturile lăuntrice care le declanşaseră.” – Dan Grigorescu, Prefaţă
Citatul de mai sus este un disclamer pentru tot ceea ce urmează să spun. Pentru toţi cei care se vor gândi să atace această recenzie, subliniez faptul că am citit foarte multe comentarii literare, am dezbătut la seminar subiectul, ştiu despre ce este vorba şi care sunt substraturile poveştii de faţă. Dar aleg să-mi exprim ideile care s-au născut pe parcursul lecturii, fără a fi fost influenţate de nimic din ceea ce am învăţat.
Am luat Mândrie şi prejudecată în mână pentru a treia oară. De fiecare dată o văd altfel. Prima dată a fost doar un roman de dragoste. Apoi, în facultate, pe când eram îndrăgostită de literatura engleză a secolului al nouăsprezecelea, am văzut în acest roman toată măreţia epocii şi a scriiturii englezeşti puse în mişcare pentru a descrie mentalitatea şi viaţa oamenilor din acea perioadă. Acum, când am deschis-o pentru a treia oară, n-am mai simţit chiar același fior de plăcere citind-o. Superficialitatea absolută a majorităţii personajelor prezentate m-ar fi scos din sărite dacă nu aş fi fost perfect conştientă de ironia subtilă cu care Jane Austen spune povestea. Iar în această lumină totul părea amuzant de ridicol. Asta până când iţele încep să se încurce, intriga începe să se formeze, iar acţiunea să se desfăşoare într-un mod din ce în ce mai serios.
Elizabeth Bennet este cea de-a doua fiică dintre cele cinci şi preferata tatălui pentru inteligenţa şi replicile spirituale pe care le are pregătite în orice moment. Fiica cea mai mare, este şi cea mai frumoasă şi cu cel mai mult bun simţ, dat probabil de bunătatea inegalabilă a inimii sale. Restul femeilor din familie sunt niste gâsculiţe zvăpăiate şi aiurite, în frunte cu mama lor. Mary, cea mai mică, încearcă să facă notă discordantă citind şi evitând societatea, însă chiar şi în aceste condiţii profunzimea ei lipseşte cu desăvârşire. La un moment dat începi să te întrebi dacă fetele acestea aşa sunt sau aşa s-au format influenţate de unul sau altul dintre membrii familiei. Mary ar putea căpăta profunzime dacă tatăl sau sora ei mai mare ar catadicsi să stea de vorbă cu ea ajutând-o să pătrundă în esenţa lucrurilor. Iar celelalte zvăpăiate ar putea fi ţinute în frâu dacă vreunul dintre părinţi ar da dovadă de o fărâmă de autoritate. Tatăl, ca şi inexistent, preferă să stea deoparte şi să se amuze pe seama lor, iar Lizzy e probabil prea preocupată să observe societatea şi să-şi desconsidere surorile mai mici pentru a încerca să facă ceva pentru ele. Probabil nu consideră a fi de datoria ei să intervină în educaţia lor. Ceea ce o pune în cu totul altă lumină decât cea în care apare atunci când parcurge pe jos trei mile ca să fie alături de sora ei, Jane, care se află bolnavă în casa domnului Bingly. Lizzy şi chiar şi Jane au mult de suferit de pe urma familiei lor, chiar dacă în cele din urmă propriile lor comportamente şi caractere sunt cele care le vor oferi salvarea.
Încă un lucru pe care n-am putut să nu-l observ a fost că, în ciuda încercărilor autoarei de a ne prezenta caracterele şi profunzimea minţilor lui Lizzy şi-a domnului Darcy, în cele din urmă Austen eșuează în a face acest lucru. Deoarece, cu toate că domnul Darcy afirmă la un moment dat că ceea ce face ca o femeie să fie cu adevărat desăvârşită este inteligenţa cultivată prin lecturi ample, el nu se îndrăgosteşte de Elizabeth datorită inteligenţei ei. Motivul ar fi ca aceştia petrec prea puţin timp împreună pentu ca domnul Darcy să o descopere. Câteva replici bine plasate, asezonate cu puţină sfidare la adresa unui om care nu cunoaşte sfidarea, nu sunt suficiente pentru a demonstra o profunzime sau o inteligeţă deosebite. Domnul Darcy este fermecat de ochii ei frumoşi. Iar ea, destul de curios, îşi dă seama că începe să aibă sentimente foarte puternice pentru el abia după ce vede domeniul Pemberly şi realizează cu adevărat care este amploarea averii lui. Deşi întregul roman este construit pentru a demonstra contariul, mie aceste două lucruri mi-au sărit cel mai tare în ochi.
Ar mai fi multe de spus pentru că, în ciuda aparenţelor, Mândrie şi prejudecată este un roman complex. Însă m-am întins şi aşa prea mult.
Pride and Prejudice
Anul apariției: 2005
Regizor: Joe Wright
Durata: 129 min
Rating IMDB: 7,7/10
Varianta din 2005 a ecranizării romanului Mândrie şi prejudecată de Jane Austen, în care Elizabeth Bennet este interpretată de către Keira Knightly, Donald Sutherland este domnul Bennet, iar domnul Darcy e pus în scenă de către Matthew Macfadyen, este, după părerea mea, nu tocmai cea mai reuşită variantă. Deşi aceşti mari actori îşi joacă rolurile în mod desăvârşit, eu nu am putut să fiu de acord cu viziunea regizorului în mai multe privinţe.
Cartea este mai mereu mult prea complexă pentru a putea fi expusă la aceeaşi profunzime prin câteva imagini şi replici bine alese. Fidelitatea între ceea ce este scris şi ceea ce apare pe ecran e foarte greu de realizat. Mereu se pierde ceva, la fel ca în orice traducere. Pentru că, până la urmă, vorbim şi aici de o „traducere” dintr-un mediu în altul.
Cred că filmul mi-ar fi plăcut destul de mult dacă n-aş fi citit niciodată cartea, având-o astfel drept termen de comparaţie. Pentru că atunci n-aş fi observat că primul bal la care participă noii veniţi seamănă mai mult cu o petrecere câmpenească ţinută într-o sală, că Domnul Darcy nu pare deloc mândru şi arogant ci deprimat şi chinuit.
Comportamentul lui Elizabeth este mai degrabă provocator şi obraznic, la limita bunului simţ, decât subtil ironic şi jucăuş fără a renunţa nici măcar o clipă la regulile etichetei şi ale bunului simţ, așa cum este prezentată de autoare. În roman ea nu o scoate pe doamna De Bourgh din casă, la fel cum această nobilă doamnă nu apare la uşa familiei Bennet în miezul nopţii. Eticheta nu i-ar permite aşa ceva, chiar dacă Lady de Bourgh îşi permite mai multe decât s-ar cuveni chiar şi rangului ei. Domnul Bingly este prezentat ca un adolescent aiurit, în timp ce sora acestuia aproape că nu are nicio importanţă în film, în condițiile în care în carte rolul ei este major pentru că ea participă activ la distrugerea fericirii lui Jane şi este un exemplu absolut de snobism, invidie, falsitate şi chiar răutate. Singurele personaje care sunt prezentate conform romanului sunt Jane şi Lydia.
Atmosfera cu totul este mult prea lejeră, nu se vede nicăieri acea necesitate de a fi protocolar şi reţinut pe care o impuneau uzanţele vremii, de ce anume un lucru e ridicol, iar anumite comportamente sunt inacceptabile. În aceste condiţii, cum ai putea înţelege care sunt obiecţiile lui Darcy privind familia lui Jane astfel încât să-şi îndemne prietenul să nu o ia de soţie? Nu ştiu dacă aş fi înţeles la fel filmul dacă nu citeam cartea înainte.
Deoarece mă simt vinovată pentru faptul că nu am avut niciun cuvânt de laudă la adresa filmului, mă văd nevoită să adaug faptul că în ciuda tuturor acestor diferenţe, filmul mi-a plăcut destul de mult şi chiar a reuşit să mă emoţioneze profund la final, ceea ce îi dă un mare plus în ochii mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu