Laurence Passmore este un tip cu o grămadă de probleme, una mai măruntă decât cealaltă. Patru zile pe săptămână încearcă să şi le rezolve prin diverse tipuri de terapie, iar în celelalte trei studiază, dintr-un impuls de autodistrugere, viaţa şi opera lui Kierkegaard.
Scenarist de sitcomuri cu o avere considerabilă, o soţie atrăgătoare şi doi copii care au părăsit deja cuibul părintesc, Laurence se străduieşte să înţeleagă de ce se simte pe culmile nefericirii. O durere inexplicabilă de genunchi, nemulţumirea cu privire la propriul aspect fizic şi iritarea continuă produsă de porecla „Tubby”, de care nu reuşeşte nicicum să scape, nu par să justifice deznădejdea aproape totală a personajului. Pe de altă parte, ştirile despre conflicte armate, copii înfometaţi şi oameni răniţi grav în accidente au darul de a-i adăuga la variile nemulţumiri un dispreţ profund faţă de sine, din cauza incapacitatăţii lui de a empatiza cu suferinţele altora.
David Lodge exploatează la maximum dificultatea cititorului de a empatiza, la rândul lui, cu un astfel de protagonist. Răsturnările de situaţie, dramatice pentru Laurence, produc hohote involuntare de râs, asemenea unui episod reuşit de sitcom. Şedinţele lui de consiliere psihologică, masaj, acupunctură şi aromoterapie se transformă într-un lanţ de responsabilităţi percepute de personaj faţă de terapeuţii săi, printre care aceea de a-i proteja de aspecte ale vieţii sale care i-ar putea jena. Astfel, fiecăruia dintre cei patru specialişti i se fac anumite confidenţe şi niciunul dintre ei nu ştie despre toţi ceilalţi. Împreună, cei patru constituie rămăşiţele noţiunii de duhovnic, punând implicit problema declinului sentimentului religios în ultimele decenii.
Un alt aspect interesant al romanului e încercarea de a defini relaţia cu timpul a diverselor tipuri de text ficţional. Pe când romanul, indiferent de timpurile verbale folosite, presupune o ancorare ipotetică în trecut, textul dramatic (incluzând scenariul de film) presupune ancorarea personajelor şi a acţiunii în prezent. În cazul romanului de faţă, există o şmecherie: Laurence pretinde că întreaga naraţiune este de fapt jurnalul său secret şi că această formă de discurs face echilibristică între textul dramatic şi roman, deci între prezent şi trecut.
„Deşi îmi lipseşte stima de sine, asta nu înseamnă că nu vreau să fiu stimat de alţii”, mărturiseşte Laurence. Momentul când nevasta îl anunţă că vrea să divorţeze declanşează un periplu în genul High Fidelity, prin toate relaţiile amoroase eşuate sau rămase în stadiul de posibilitate la un moment dat. Pentru a aprecia cu adevărat o relaţie, crede Tubby, „trebuie să renunţi la prejudecata repetiţiei ca un lucru plictisitor şi negativ prin definiţie şi s-o vezi tocmai pe dos, ca pe ceva eliberator şi pozitiv – nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe secretul fericirii”. Problema este că, în cercurile mondene prin care se învârte el, nimeni nu-i împărtăşeşte viziunea.
Periculoasa prietenie cu un vagabond şi cele trei călătorii în străinătate ale lui Tubby, toate în scopuri amoroase, au de la distanţă un aer artificial. Însă Lodge este maestrul micilor detalii care susţin „mastodontul”, cum ar fi scena în care Amy, cea mai bună prietenă a protagonistului, se chinuie îndelung să evacueze conţinutul unui vas de toaletă sau tentativa eşuată a lui Tubby de a beneficia de serviciile unei linii erotice.
Spre final, ca într-o comedie romantică de Woody Allen, suntem invitaţi în spatele cortinei, pentru a ni se arăta o parte dintre angrenajele minţii naratorului. Dar, odată cu dezvăluirea, vine gândul sâcâitor că autorul însuşi, cât şi experienţele care i-au inspirat povestea asta pe care numai o urgenţă te va convinge s-o laşi din mână, se ascunde după o cu totul altă cortină.
PLUSURI
Comicul irezistibil, jocul cu vocile narative, schimbările de direcţie imprevizibile.
RECOMANDARI
fanilor Julian Barnes, P. G. Wodehouse, Helen Fielding, Woody Allen.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu