„Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal de viață e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproșa membrilor unei societăți că vor să dea puțină culoare, amuzament, umor și distracție unor vieți închistate de obicei într-o rutină deprimantă și, uneori, abrutizantă. Dar să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și scandalului.”
De data aceasta, Mario Vargas Llosa nu ne-a pregătit nicio poveste nouă. Eseul său pesimist, intitulat Civilizația spectacolului, vine în întâmpinarea confuziei identitare prin care trecem zi de zi. Invadați de atâtea informații contradictorii, insensibili, comozi, anihilându-ne plictiseala cu un click, cu toții ne facem vinovați de superficialitate. Autorul peruan ne trage de mânecă și ne împinge pe un drum ocolitor. E bine să vezi Deadpool la mall, să verifici Facebook-ul oricând ai chef, să citești 50 shades of Grey în metrou, dar viața înseamnă mai mult de atât: e un cocktail de Joyce, de Kafka, de Goya, de Antonioni, de erotism, de incertitudini și rețeta lui Llosa nu se mai oprește... Tot ce ne cere el e să ieșim un moment din arena lui panem et circenses... dar deja presimte că acest lucru e aproape imposibil.
Cultura tuturor
Mario Vargas Llosa își organizează eseul în șase secțiuni, fiecare secțiune având două subcategorii, o scurtă prezentare teoretică și un articol apropiat tematic, publicat de autor în trecut, pe vremea când colabora cu ziarul spaniol El País, ținând rubrica Piatra de încercare. Expozeul său nu este lipsit de coerență: începe cu analiza transformărilor prin care a trecut cuvântul cultură, compară viziuni diferite asupra termenului, identifică impostura și își exprimă propriile regrete în privința actualității pentru ca apoi să-și motiveze dezamăgirea pas cu pas. Vorbește despre șarlatani, despre falsele acte de cultură, despre evoluția artelor plastice, alunecând treptat în chestiuni religioase și politice. Nu evită subiectul aprins al interzicerii vălului islamic în școlile din Franța, găsind în acest context o ocazie minunată de a discuta despre efectele contradictorii ale democrației. Llosa deplânge ștergerea diferențelor dintre viața publică și viața privată, observând că oamenii care ne conduc și pe care îi votăm sunt de fapt entertaineri, exact în spiritul noilor valori colective – dacă reușești să mă distrezi, sunt al tău!
De asemenea, Llosa e departe de a fi un bătrânel conservator, cantonat în cultura înaltă, fără să vadă dincolo de lentilele lui Leopold Bloom sau ale lui Swann. Tocmai de aceea, nu ezită să vorbească despre droguri, despre sex și despre muzica difuzată azi la radio. Nu se opune direct acestora, dar condamnă prioritizarea lor în defavoarea altor stimulente, mai satisfăcătoare crede el. Concluzia lui e simplă: drogurile ne învață să fugim de probleme, sexul fără anticiparea lui tensionată e un gest mecanic, iar muzica techno este doar o altă cale de amortizare a propriei individualități. Cu tot calmul și cu toată resemnarea sa, Llosa pare că ridică vocea când prezintă o situație halucinantă de la finele anului 2009, când în Spania, Guvernul Autonom din Extremadura organizase în cadrul planului de educație sexuală pentru elevi ore de masturbare pentru băieții și fetele mai mari de 14 ani. Llosa nu intră în toate conflictele și dezbaterile acelui moment, dar nu poate să nu observe normalizarea forțată a erotismului, anihilarea misterului și transformarea intimității într-o tehnică. El recomandă în schimb predarea marii literaturi și stârnirea curiozității intelectuale a copiilor, că dacă e vorba așa, masturbarea nu o să fie niciodată un gest pe cale de dispariție, ea fiind o etapă naturală de autoexplorare. Llosa ne plimbă așadar prin tot infernul postmodern, punând degetul pe plăgi și recomandând cu jumătate de gură câteva soluții, absolut sigur că nimeni nu le va respecta. Singura lui speranță este supraviețuirea unei minorități încăpățânate care poate că într-o zi, se va ridica și va modifica radical obiceiurile culturale toxice de azi. Bine, Llosa mai are de fapt o soluție... prăbușirea unei asteroid peste Terra și un reset total al întregii civilizații. Poate că de data aceasta, mergem pe alt traseu. Nu luați însă prea în serios această ultimă propunere, să-i scuzăm lui Llosa această mică izbucnire de mizantropie. Oameni suntem...
Cu creionul în mână
Cartea lui Llosa nu este doar o lamentație bine articulată, este o provocare culturală. Pas cu pas, autorul face tot felul de analogii și dacă nu urmărești cu atenție ritmul expunerii, te trezești că ai rămas în urmă, prins de o idee peste care textul deja a trecut în desfășurea lui alertă. Sunt multe frânturi, sugestii și informații care îți rămân după această lectură, tocmai de aceea sfatul meu e să o valorificați din plin. Nu-l citiți pe Llosa în metrou, nu vă grăbiți să ajungeți la capătul volumului, nu uitați să consultați toate sugestiile pe care vi le-ați notat și după ce închideți cartea, gândiți-vă. Când mergeți la shopping, deschideți ochii mai bine la lumea din jurul vostru. Când ajungeți acasă și primul instinct e să aprindeți televizorul, puneți-vă un album Beatles... așa, de revoltă. Eu una am făcut o listă întreagă de idei inspirate și discutate de Llosa în această carte și deja prevăd că luna iunie o să fie plină de săpături și cercetări. Vă las aici câteva mostre:
- Cultura și cunoașterea sunt unul și același lucru? Mmmm... nu, Llosa propune chiar o cronologie surprinzătoare. Cultura precede cunoașterea, cultura e dorința de a afla, curiozitatea care nu-ți dă pace, credința intensă că viața e mai bună când descoperi și când întrebi, când îți cauți o identitate, e un stil de viață. Pe de altă parte, cunoașterea e rezultatul acestei atitudini, e progresul tehnologic, evoluția științei. Pentru asta, Llosa ne îndeamnă să urmărim disputa livrescă dintre T.S.Eliot (în Notes Towards the Definition of Culture) și George Steiner (care a formulat un răspuns provocator în Bluebeard’s Castle. Some Notes Towards the Redefinition of Culture). Nu vă speriați, nu e așa complicat cum pare, e doar un altfel de box!
- De ce e cuvântul subordonat imaginii și sunetului în cultura contemporană? Llosa spune astfel: „semnul identitar al noilor generații, ale căror muzici pop, folk sau rock creează un spațiu restrictiv, o lume în care scrisul, studiul și comunicarea personală au loc acum într-o atmosferă de vibrato strident. Ce efecte ar putea avea asupra intimității creierului această muzicalitate a culturii noastre?” (p.19) Nu știu, dar e o problemă la care mă mai gândesc și eu uneori și în direcția asta, Llosa ne trimite urgent la bibliotecă. Eu una de abia aștept să citesc Ecranul global, un studiu făcut de Gilles Lipovetsky și Jean Serroy.
- Dacă i-ați urmat recomandarea, Llosa vă propune indirect un experiment cultural. Rezervați-vă câteva seri ca să vă jucați de-a alba-neagra, o noapte pentru cultura de masă, o noapte pentru cultura înaltă. Principiul e simplu: una mie, una ție. Corespondențele lui Llosa sunt următoarele (nu uitați însă că puteți adăuga propriile mixaje): o operă de Wagner vs. un film de Hitchcock, un volum de Nietzsche vs. un film al lui John Ford și delectați-vă la final cu o selecție de reclame Coca-Cola. Ce poate să iasă din asta? O minte mai deschisă sau o migrenă teribilă...
PLUSURI
Un studiu atent, lucid și provocator. Tonul textului e unul prietenos, deși pe alocuri excesiv de sumbru. E de înțeles însă, nu trăim vremuri prea senine.
MINUSURI
Un capitol prea luuung despre religie...
RECOMANDARI
Pentru curioși, pentru filologi, pentru fanii lui Llosa, pentru dependenții de mall, pentru pesimiști, pentru optimiștii care au nevoie de o injecție de luciditate, pentru postmoderni, pentru conservatori, pentru oamenii plictisiți care nu înțeleg ce e cu ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu