Când Zholdak montează / Ibsen explodează - Rosmersholm la FNT, 2017

Controversatul şi iconoclastul regizor ucrainean Andriy Zholdak a pus în scenă Rosmersholm de Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar spectacolul a fost selecţionat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2017. Regizorul a fost implicat la premiera clujeană a spectacolului într-un scandal mediatizat în lumea teatrală, fiind acuzat că a pălmuit-o pe una dintre actriţe în pauza spectacolului, cu scopul de a-i stimula energiile creatoare (conform unei scene similare din spectacol). Reputaţia nu tocmai finuţă pe care şi-a creat-o omul de teatru, atât prin atitudinea la repetiţii, cât şi prin caracterul radical al creaţiilor sale i-au adus atât ovaţii, cât şi detractări pătimaşe. De această dată, se pare că numărul simpatizanţilor a fost în minoritate: în pofida unui număr generos de studenţi cărora li s-a permis accesul la reprezentaţia din Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, sala nu a fost plină decât în proporţie de două treimi, iar la pauză (după circa două ore din cele peste trei şi jumătate, cât a durat spectacolul) numărul de spectatori s-a redus şi mai mult.

Am intrat la spectacol lipsit de orice fel de prejudecăţi, şi nu mi-a părut rău deloc. Zholdak a realizat un spectacol lung, în care parcă a încercat să epuizeze la nivel ideatic şi emoţional fiecare moment, scenă şi replică în parte, să golească treptat personajele de tot conţinutul lor, printr-o uimitoare combustie scenică, şi să îşi asalteze spectatorii cu o desfăşurare de forţe impresionant înscenată.

Spectacolul începe într-un ritm lent, de atmosferă atent compusă prin lighting-design, coloană sonoră ambientală şi ritm realist, ca un decupaj din viaţa cotidiană. Incipitul este înşelător fiindcă, deşi musteşte de tensiuni latente şi de mister, lasă cu greu să se întrevadă lanţul de explozii ce vor urma cu precădere în cea de-a doua parte. Deşi maniera lasă impresia unui naturalism autentic, spectacolul va vira frecvent în bucle în care anumite momente se amplifică de parcă ar fi puse sub microscop, iar gesturile devin groteşti, de o intensitate greu de suportat. Din acest punct de vedere, producţia abundă în conflicte viscerale, în scene de o carnalitate şi agresivitate şocante, dar şi în nebunie dezlănţuită care va sfida în primă instanţă logica. Sensul spectacolului este dat de meandrele psihice ale unor personaje descentrate, deposedate de sensul vieţii. Rebekka West (interpretată magistral de Éva Imre) şi-a pierdut capacitatea de a iubi exact în momentul în care dragostea la care aspira se concretiza în faţa ei, pastorul Johannes Rosmer (Balázs Bodolai, la rândul său excepţional) îşi pierde credinţa în Dumnezeu şi, prin extensie, în sine însuşi şi în destinul său, Kroll (Gábor Viola) vădeşte pulsiuni psihotice extraordinar concretizate într-o scenă memorabilă în care o agresează pe Rebekka folosind ca recuzită un serviciu de ceai care va sfârşi în ţăndări, iar Madam Helseth (Gizella Kicsid) apare ca un factor de normalitate singular care dă un strop de coerenţă unui univers care gravitează în jurul morţii Beatei, figură virginală a cărei dispariţie prematură a atras celelalte personaje într-o spirală descendentă care va sfârşi, inevitabil, în dezintegrare.

Unitar din punct de vedere stilistic, mizând pe un decor care se deteriorează vizibil (uneori cu aportul personajelor, care distrug obiecte, sparg tacâmuri, izbesc uşi) sau este eliminat în partea a doua, brăzdat de lumini şi umbre în acord cu oscilaţiile energiilor scenice, spectacolul acordă prioritate actorilor a căror prezenţă devine, prin intensitatea jocului, dezlănţuirea emoţională frizând pateticul, dar evitându-l milimetric, şi forţa de expresie, o experienţă copleşitoare. Producţia conţine numeroase ambiguităţi, specifice regizorului, momente dilatate aproape până la exasperare, replici rostite în mod obsesiv-compulsiv care forţează limitele rezistenţei publicului, dar îmbogăţesc textul cu valenţe nebănuite, de o mare adâncime, şi pune la încercare capacitatea generală de a suporta a privitorului.

Este memorabilă scena în care personajele iau masa, din momentul în care menajera toarnă supa în farfurii, şi până când din cele aşternute pe masă nu mai rămâne aproape nimic (nici veselă şi tacâmuri, dar nici mâncare), sunt memorabile scenele lubrice ale Rebekkăi, în care complexul de vinovăţie se deghizează în pasiune dezinhibată şi viceversa, şi este copleşitoare scena de la final în care Rebekka este îndemnată să se arunce pe fereastră, iar aceasta eşuează după câteva tentative devenite tot mai chinuitoare (atât pentru ea, cât şi pentru public).

Spectacolul este lung, prea lung din punctul meu de vedere, unele scene sunt extinse în mod exagerat, iar multe dintre reacţiile personajelor sunt greu de justificat din punct de vedere raţional. De asemenea, atmosfera generală este apăsătoare şi greu de asimilat. Dar jocul actoricesc de mare intensitate, ireproşabil asumat şi de dimensiuni sufleteşti colosale, laolaltă cu un acut simţ al disoluţiei şi o viziune extraordinar de puternică a idiosincraticului regizor transformă această prăbuşire în infernul minţii umane într-un zbor neîntrerupt către autodepăşire prin chin şi voinţă de izbăvire.

Probabil că Rosmersholm va plăcea (în sensul tradiţional al termenului) unui număr mic de oameni (deşi oricine vrea să vizioneze o piesă de Ibsen ştie ce îl aşteaptă), dar efectul pe care îl produce va fi de lungă durată şi va eclipsa multe alte spectacole prin unicitatea unei emoţii pure, convulsive şi profund umane.

Pentru mine, întâlnirea cu Zholdak e un pariu câştigat şi, precum relaţia cu extraordinara operă a unui omolog din zona filmului, danezul Lars von Trier, e o întâlnire dureroasă, dar profund (ă şi) necesară. Ambii artişti schimbă ceva în structura ta interioară, te lasă uimit în faţa miracolului de a fi şi îţi dezvăluie, în urma unui contact aproape traumatic, geometria întunecată şi plină de asperităţi a geniului uman.