Controversatul şi iconoclastul regizor ucrainean Andriy Zholdak a pus în scenă Rosmersholm
de Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar spectacolul a fost
selecţionat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2017. Regizorul a
fost implicat la premiera clujeană a spectacolului într-un scandal mediatizat în lumea teatrală, fiind acuzat că a pălmuit-o pe una dintre actriţe în pauza spectacolului, cu scopul de a-i stimula energiile creatoare (conform unei scene similare din spectacol). Reputaţia nu tocmai finuţă pe care şi-a creat-o omul de teatru, atât prin atitudinea la repetiţii, cât şi prin caracterul radical al creaţiilor sale i-au
adus atât ovaţii, cât şi detractări pătimaşe. De această dată, se pare
că numărul simpatizanţilor a fost în minoritate: în pofida unui număr
generos de studenţi cărora li s-a permis
accesul la reprezentaţia din Sala Atelier a Teatrului Naţional
Bucureşti, sala nu a fost plină decât în proporţie de două treimi, iar
la pauză (după circa două ore din cele peste trei şi jumătate, cât a
durat spectacolul) numărul de spectatori s-a redus şi mai mult.
Am intrat la spectacol lipsit de orice fel de prejudecăţi, şi nu mi-a
părut rău deloc. Zholdak a realizat un spectacol lung, în care parcă a
încercat să epuizeze la nivel ideatic şi emoţional fiecare moment, scenă
şi replică în parte, să golească treptat personajele de tot conţinutul
lor, printr-o uimitoare combustie scenică, şi să îşi asalteze spectatorii cu o desfăşurare de forţe impresionant înscenată.
Spectacolul începe într-un ritm lent, de atmosferă atent compusă prin lighting-design,
coloană sonoră ambientală şi ritm realist, ca un decupaj din viaţa
cotidiană. Incipitul este înşelător fiindcă, deşi musteşte de tensiuni
latente şi de mister, lasă cu greu să se întrevadă lanţul de explozii ce
vor urma cu precădere în cea de-a doua parte.
Deşi maniera lasă impresia unui naturalism autentic, spectacolul va
vira frecvent în bucle în care anumite momente se amplifică de parcă ar
fi puse sub microscop, iar gesturile devin groteşti, de o intensitate
greu de suportat. Din acest punct de vedere, producţia abundă în
conflicte viscerale, în scene de o carnalitate şi agresivitate şocante,
dar şi în nebunie dezlănţuită care va sfida în primă instanţă logica.
Sensul spectacolului este dat de meandrele psihice ale unor personaje
descentrate, deposedate de sensul vieţii. Rebekka West (interpretată
magistral de Éva Imre) şi-a pierdut
capacitatea de a iubi exact în momentul în care dragostea la care aspira
se concretiza în faţa ei, pastorul Johannes Rosmer (Balázs Bodolai, la
rândul său excepţional) îşi pierde credinţa în Dumnezeu şi, prin
extensie, în sine însuşi şi în destinul său, Kroll (Gábor Viola) vădeşte
pulsiuni psihotice extraordinar concretizate într-o
scenă memorabilă în care o agresează pe Rebekka folosind ca recuzită un
serviciu de ceai care va sfârşi în ţăndări, iar Madam Helseth (Gizella
Kicsid) apare ca un factor de normalitate singular care dă un strop de
coerenţă unui univers care gravitează în jurul morţii Beatei, figură
virginală a cărei dispariţie prematură a atras celelalte personaje într-o spirală descendentă care va sfârşi, inevitabil, în dezintegrare.
Unitar din punct de vedere stilistic, mizând pe un decor care se
deteriorează vizibil (uneori cu aportul personajelor, care distrug
obiecte, sparg tacâmuri, izbesc uşi) sau este eliminat în partea a doua,
brăzdat de lumini şi umbre în acord cu oscilaţiile energiilor scenice,
spectacolul acordă prioritate actorilor a căror prezenţă devine, prin
intensitatea jocului, dezlănţuirea emoţională frizând pateticul, dar evitându-l
milimetric, şi forţa de expresie, o experienţă copleşitoare. Producţia
conţine numeroase ambiguităţi, specifice regizorului, momente dilatate
aproape până la exasperare, replici rostite în mod obsesiv-compulsiv
care forţează limitele rezistenţei publicului, dar îmbogăţesc textul cu
valenţe nebănuite, de o mare adâncime, şi pune la încercare capacitatea
generală de a suporta a privitorului.
Este memorabilă scena în care personajele iau masa, din momentul în care
menajera toarnă supa în farfurii, şi până când din cele aşternute pe
masă nu mai rămâne aproape nimic (nici veselă şi tacâmuri, dar nici
mâncare), sunt memorabile scenele lubrice ale Rebekkăi, în care
complexul de vinovăţie se deghizează în pasiune dezinhibată şi
viceversa, şi este copleşitoare scena de la final în care Rebekka este
îndemnată să se arunce pe fereastră, iar aceasta eşuează după câteva
tentative devenite tot mai chinuitoare (atât pentru ea, cât şi pentru
public).
Spectacolul este lung, prea lung din punctul meu de vedere, unele scene
sunt extinse în mod exagerat, iar multe dintre reacţiile personajelor
sunt greu de justificat din punct de vedere raţional. De asemenea,
atmosfera generală este apăsătoare şi greu de asimilat. Dar jocul
actoricesc de mare intensitate, ireproşabil asumat şi de dimensiuni
sufleteşti colosale, laolaltă cu un acut simţ al disoluţiei şi o viziune
extraordinar de puternică a idiosincraticului regizor transformă
această prăbuşire în infernul minţii umane într-un zbor neîntrerupt către autodepăşire prin chin şi voinţă de izbăvire.
Probabil că Rosmersholm va plăcea (în sensul tradiţional al
termenului) unui număr mic de oameni (deşi oricine vrea să vizioneze o
piesă de Ibsen ştie ce îl aşteaptă), dar efectul pe care îl produce va
fi de lungă durată şi va eclipsa multe alte spectacole prin unicitatea
unei emoţii pure, convulsive şi profund umane.
Pentru mine, întâlnirea cu Zholdak e un pariu câştigat şi, precum
relaţia cu extraordinara operă a unui omolog din zona filmului, danezul
Lars von Trier, e o întâlnire dureroasă, dar profund (ă şi) necesară.
Ambii artişti schimbă ceva în structura ta interioară, te lasă uimit în
faţa miracolului de a fi şi îţi dezvăluie, în urma unui contact aproape
traumatic, geometria întunecată şi plină de asperităţi a geniului uman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu