Prezentă in nuce, încă din acest
scurtmetraj de început (1957), tema predilectă a lui Alain Resnais se
lasă devoalată încă din primele imagini: experienţa memoriei. Dacă în
producţiile sale ulterioare aceasta va fi explorată având în vedere
felul în care subiectivitatea o poate deforma, în filmul de faţă Resnais
se concentrează întocmai asupra acelor modalităţi prin care se încearcă
o obiectivare a memoriei.
Filmul prezintă Biblioteca Naţională din Paris, pe care o aseamănă cu o fortăreaţă, o construcţie impenetrabilă în care textele - artefacte ale memoriei - sunt înregistrate, sortate, clasate şi depozitate. Departe de a fi un demers documentar exhaustiv, Toute la mémoire du monde / Toată memoria lumii poetizează spaţiul bibliotecii, îl transformă într-un organism complex - o reţea aproape infinită de culoare, spaţii de depozitare, rafturi peste rafturi, săli de lectură cu tavane înalte, boltite ca interiorul unui craniu. Această metaforă a organicului, a corporalităţii sale, e dată în mare măsură de modul în care aparatul de filmat explorează spaţiul bibliotecii. Aproape niciun cadru nu este static, totul curge, glisează.
Urmărim diverşi funcţionari ai instituţiei cum traversează coridoare întinse, circulare, de dimensiuni aproape inumane. Îndatoririle acestora (sortare, marcare, arhivare) pot părea din acest punct de vedere sisifice, colecţiile bibliotecii fiind completate constant cu materiale noi. Oamenii din film, în modalitatea în care ne sunt prezentaţi, capătă un aer robotic, de parcă ar fi simpli automatoni. Prin contrast, toate obiectele din bibliotecă par a fi voit personificate. Aparatul de filmat se mişcă încontinuu împrejurul lor. Astfel, statuile din bibliotecă par a-şi întoarce privirea către oamenii care trec pe lângă ele şi volumele de pe rafturi par a se succeda la nesfârşit.
Interesant rămâne faptul că acelaşi procedeu al personificării spaţiului apare şi în filmele sale ulterioare, cu miza schimbată, totuşi: spaţiul memoriei fluide din Hiroshima, mon amour (1959) sau cel labirintic-repetitiv din L'année dernière à Marienbad / Anul trecut la Marienbad (1961) nu se pun în slujba oamenilor, ci îi confuzează şi claustrează.
Resnais nu prezintă pur şi simplu Biblioteca Naţională din Paris, ci face portretul unui mecanism aproape de sine stătător, asemenea unui ordinator - o prelungire a memoriei umane. Dacă din acest punct de vedere tonul utopic al filmului nu poate fi contestat, poate fi remarcat în schimb şi un filon voit subversiv. În comentariul din off se fac câteva trimiteri şi aluzii clare, comparându-se biblioteca cu "o închisoare pentru cuvinte".
Sociologul Erving Goffman introduce conceptul de "instituţie totală" - cea care reglementează întreaga viaţă a celui care se află cuprins sub incidenţa ei -, oferind drept exemple: orfelinatul, clinica şi penitenciarul. Este biblioteca, într-un anume sens, o instituţie totală (a informaţiei)? Comparaţia dintre închisoare şi bibliotecă pare în primă instanţă una pur satirică, însă ea e susţinută şi imagistic pe tot parcursul filmului. E clar un punct de inflexiune care trebuie luat în calcul. Urmărim, într-una dintre secvenţe, parcursul unei cărţi din momentul în care aceasta este adusă de camionul poştal, până când ajunge pe raft. Pe tot parcursul drumului, un funcţionar transportă cărţile proaspăt catalogate, traversând culoare brăzdate de umbre transversale - ce trimit la gratiile din temniţe. Acest ecleraj aproape expresionist şi, desigur, muzica lui Maurice Jarre dau întregii secvenţe o aură de irealitate.
Un alt exemplu interesant: într-unul dintre cadrele din final aparatul traversează sălile de lectură. Vedem întâi oameni care citesc liniştiţi. Glisează uşor printre rafturi, coloane şi statui. Se opreşte. Stând între rafturi, din umbră, un funcţionar în uniformă priveşte direct în aparat, fără să zică nimic. Acesta pare a-i privi de fapt pe cei din sala de lectură. Are aura un gardian, a unui păzitor, a cuiva a cărui responsabilitate este aceea de a veghea continuu. Gestul mut al funcţionarului pare a fi o trimitere directă la panopticon - clădire astfel construită încât interiorul ei să poată fi cuprins dintr-o singură privire -, pe care Michael Foucault îl califică drept fundamentul instituţiilor totale.
Deşi în cazul de faţă filonul acesta aproape "distopic" apare mai mult ca simplă speculaţie, el nu poate fi nici negat în totalitate. Filmul pare a porni o polemică: Este centralizarea informaţiei de fapt un act de întemniţare a ei? Se poate astfel obiectiviza cu adevărat memoria? Fără să răspundă neapărat la vreuna din întrebările pe care le stârneşte, filmul de faţă se încheie în ambiguitate, în nesiguranţă, ca mai toate filmele lui Resnais.
Toute la mémoire du monde / Toată memoria lumii se distinge de alte asemenea filme-comandă tocmai prin prisma faptului că Resnais defamiliarizează treptat însăşi noţiunea de bibliotecă, chestionând astfel atât relaţia oamenilor cu informaţia în sine, cât şi cu spaţiul instituţiei propriu zise. Este abordarea lui specifică, care în timp îi va deveni una dintre mărcile regizorale cele mai recognoscibile. Avem de-a face nu numai cu un film-document ce ia ca subiect o Biblioteca Naţională din Paris, ci şi cu un film-crochiu în care realizatorul pare a-şi testa conceptele cu care va opera pe toată perioada carierei sale.
Filmul poate fi văzut pe 2 noiembrie 2017 la Cinema Elvira Popescu în calupul intitulat Le cœur battant de la ville din cadrul Festivalului de Film UrbanEye, 2017.
Filmul prezintă Biblioteca Naţională din Paris, pe care o aseamănă cu o fortăreaţă, o construcţie impenetrabilă în care textele - artefacte ale memoriei - sunt înregistrate, sortate, clasate şi depozitate. Departe de a fi un demers documentar exhaustiv, Toute la mémoire du monde / Toată memoria lumii poetizează spaţiul bibliotecii, îl transformă într-un organism complex - o reţea aproape infinită de culoare, spaţii de depozitare, rafturi peste rafturi, săli de lectură cu tavane înalte, boltite ca interiorul unui craniu. Această metaforă a organicului, a corporalităţii sale, e dată în mare măsură de modul în care aparatul de filmat explorează spaţiul bibliotecii. Aproape niciun cadru nu este static, totul curge, glisează.
Urmărim diverşi funcţionari ai instituţiei cum traversează coridoare întinse, circulare, de dimensiuni aproape inumane. Îndatoririle acestora (sortare, marcare, arhivare) pot părea din acest punct de vedere sisifice, colecţiile bibliotecii fiind completate constant cu materiale noi. Oamenii din film, în modalitatea în care ne sunt prezentaţi, capătă un aer robotic, de parcă ar fi simpli automatoni. Prin contrast, toate obiectele din bibliotecă par a fi voit personificate. Aparatul de filmat se mişcă încontinuu împrejurul lor. Astfel, statuile din bibliotecă par a-şi întoarce privirea către oamenii care trec pe lângă ele şi volumele de pe rafturi par a se succeda la nesfârşit.
Interesant rămâne faptul că acelaşi procedeu al personificării spaţiului apare şi în filmele sale ulterioare, cu miza schimbată, totuşi: spaţiul memoriei fluide din Hiroshima, mon amour (1959) sau cel labirintic-repetitiv din L'année dernière à Marienbad / Anul trecut la Marienbad (1961) nu se pun în slujba oamenilor, ci îi confuzează şi claustrează.
Resnais nu prezintă pur şi simplu Biblioteca Naţională din Paris, ci face portretul unui mecanism aproape de sine stătător, asemenea unui ordinator - o prelungire a memoriei umane. Dacă din acest punct de vedere tonul utopic al filmului nu poate fi contestat, poate fi remarcat în schimb şi un filon voit subversiv. În comentariul din off se fac câteva trimiteri şi aluzii clare, comparându-se biblioteca cu "o închisoare pentru cuvinte".
Sociologul Erving Goffman introduce conceptul de "instituţie totală" - cea care reglementează întreaga viaţă a celui care se află cuprins sub incidenţa ei -, oferind drept exemple: orfelinatul, clinica şi penitenciarul. Este biblioteca, într-un anume sens, o instituţie totală (a informaţiei)? Comparaţia dintre închisoare şi bibliotecă pare în primă instanţă una pur satirică, însă ea e susţinută şi imagistic pe tot parcursul filmului. E clar un punct de inflexiune care trebuie luat în calcul. Urmărim, într-una dintre secvenţe, parcursul unei cărţi din momentul în care aceasta este adusă de camionul poştal, până când ajunge pe raft. Pe tot parcursul drumului, un funcţionar transportă cărţile proaspăt catalogate, traversând culoare brăzdate de umbre transversale - ce trimit la gratiile din temniţe. Acest ecleraj aproape expresionist şi, desigur, muzica lui Maurice Jarre dau întregii secvenţe o aură de irealitate.
Un alt exemplu interesant: într-unul dintre cadrele din final aparatul traversează sălile de lectură. Vedem întâi oameni care citesc liniştiţi. Glisează uşor printre rafturi, coloane şi statui. Se opreşte. Stând între rafturi, din umbră, un funcţionar în uniformă priveşte direct în aparat, fără să zică nimic. Acesta pare a-i privi de fapt pe cei din sala de lectură. Are aura un gardian, a unui păzitor, a cuiva a cărui responsabilitate este aceea de a veghea continuu. Gestul mut al funcţionarului pare a fi o trimitere directă la panopticon - clădire astfel construită încât interiorul ei să poată fi cuprins dintr-o singură privire -, pe care Michael Foucault îl califică drept fundamentul instituţiilor totale.
Deşi în cazul de faţă filonul acesta aproape "distopic" apare mai mult ca simplă speculaţie, el nu poate fi nici negat în totalitate. Filmul pare a porni o polemică: Este centralizarea informaţiei de fapt un act de întemniţare a ei? Se poate astfel obiectiviza cu adevărat memoria? Fără să răspundă neapărat la vreuna din întrebările pe care le stârneşte, filmul de faţă se încheie în ambiguitate, în nesiguranţă, ca mai toate filmele lui Resnais.
Toute la mémoire du monde / Toată memoria lumii se distinge de alte asemenea filme-comandă tocmai prin prisma faptului că Resnais defamiliarizează treptat însăşi noţiunea de bibliotecă, chestionând astfel atât relaţia oamenilor cu informaţia în sine, cât şi cu spaţiul instituţiei propriu zise. Este abordarea lui specifică, care în timp îi va deveni una dintre mărcile regizorale cele mai recognoscibile. Avem de-a face nu numai cu un film-document ce ia ca subiect o Biblioteca Naţională din Paris, ci şi cu un film-crochiu în care realizatorul pare a-şi testa conceptele cu care va opera pe toată perioada carierei sale.
Filmul poate fi văzut pe 2 noiembrie 2017 la Cinema Elvira Popescu în calupul intitulat Le cœur battant de la ville din cadrul Festivalului de Film UrbanEye, 2017.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu