Un pas în întuneric - Când timpul stă pe loc

Până la urmă, ce-ar avea de învăţat doi jurnalişti de front, Sarah şi James, un cuplu a cărui istorie comună însumează zeci de ştampile din ţări cu nume exotic şi destin tragic în paşapoartele lor mototolite, de la o jună blondă, Mandy, cu fustă scurtă, râs tembel şi lecturi tinzând periculos spre zero?

O femeie care a privit de nenumărate ori moartea în ochi de la câţiva centimetri distanţă de lentila foto-obiectivului şi un bărbat care a scris despre explozii, bombe, trupuri sfârtecate până când propriul său creier a ameninţat cu explozia versus o duduiţă ale cărei cunoştinţe despre cruzime se rezumă la vizionarea tele-documentarelor despre elefanţi-pui care se pierd de elefanţi-părinţi. Really? E asta o confruntare care să merite cea mai mică atenţie?

Time stands still, piesa americanului Donald Margulies, zice că da, merită. Time stands still, textul tradus şi montat de Vladimir Anton la Odeon acum două ierni (premieră decembrie 2015) sub titlul Când timpul nu se mişcă, este şi subiectul celei mai recente premiere a Teatrului de Artă pentru care Bogdan Budiş, la rându-i traducător & regizor, a preferat formularea Când timpul stă pe loc. De fapt, nu doar că zice, dar şi arată. Arată cum un cuplu de oameni (curajoşi, competenţi, talentaţi, oneşti, trecuţi, în câţiva ani de viaţă petrecuţi în ele mai dure zone de conflict ale Terrei, prin mai multe şi mai dure experienţe decât ce au trăit şi vor trăi cea mai mare parte a contemporanilor de-a lungul întregilor lor vieţi) se poate descompune în faţa asaltului naivităţii deloc temperate.

Nu e nimic ieşit de comun în tirul de întrebări al tinerei (Diana Roman). E natural să te miri când întâlneşti oameni diferiţi de tine, ironizând preocupările tale pe care le credeai universale. Cum, adică, să vrei, din proprie iniţiativă, să mergi şi să tot mergi în zone în conflict, în care pericolul e omniprezent? Ce fel de viaţă e aia?

Cum se poate să vezi răul întâmplându-se în faţa ta şi, în loc să intervii, tu să faci fotografii? Ce să facem noi, oamenii societăţilor pentru care pacea e la fel de implicită ca şi curgerea anotimpurilor, cu informaţia conform căreia, în altă lume, oamenii mor pe capete? La ce bun să ne încărcăm cu necazurile altora? Putem noi, simplii cetăţeni, schimbă ceva?

Margulies nu se grăbeşte cu răspunsuri. Pentru că descoperă alte întrebări. Mai interesante decât orice răspuns. Regia lui Bogdan Budeş, discretă, supralicitează, inspirat, foamea interogativă a dramaturgului.

Dar dacă puştoaica are dreptate? Dacă Sarah (Mihaela Sîrbu) se hrăneşte, trăieşte din durerea altora, minţindu-se că face un bine spunându-le povestea? De fapt, trăieşte ea cu adevărat? Sau fuge de viaţă?

Dar dacă James (Andi Vasluianu) tocmai a descoperit că există viaţă şi dincoace de front, printre oamenii cărora, conştient sau nu, le-a cam dat cu tifla, zicându-şi, cu aerul superiorităţii de care nici un om inteligent nu se poate despărţi integral, că el nu e ca ei, fandosiţii absolvenţi de universităţii elitiste, cu job-uri sigure şi bănoase, sau ca ei, superficialii noilor generaţii, lipsiţi de referinţe bibliografice, de vise, de idealuri? Dacă anii de front au fost, de fapt, hrăniţi de teribilism, de dorinţa de a fi altfel şi nu de vreo pornire samariteană? Sau dacă, pur şi simplu, vârsta aventurii a trecut şi o nouă perioadă a vieţii îşi cere propriul decor, mai paşnic, mai clasic, mai domestic?

James îşi ironizează prietenul, pe Richard (Dorin Andone), editorul-foto al iubitei lui. Cei doi poartă adidaşi care sugerează antagonismul personajelor. De fapt, antagonismul e doar aparent.

Richard a renunţat să se mai târască prin cenuşa unei căsnicii toxice şi să trăiască prin realizările jurnaliştilor de teren ale căror materiale le aşază. A renunţat şi la blazarea care vine odată cu avansarea în vârstă şi în înţelegere. A riscat să creadă că e încă un om viu şi i-a ieşit. Chiar şi cu riscul de a cădea, când şi când, în ridicol. Dorin Andone are în ochi bucuria ce-l însoţeşte pe omul care a ales să se bată pentru propria-i fericire.

Andi Vasluianu îi împrumută lui James doza lui personală de candoare şi bunătate care îi vor ştirbi, mereu, capacitatea de a juca really bad guys. De aceea, e greu de imaginat cum arăta bărbatul acesta grizonant prin deşertăciunea războaielor. Revenit, însă, în mediul citadin şi prins în menghina propriilor întrebări, James câştigă enorm datorită lui Vasluianu. Pentru că actorul pe care îl vor mai ignora încă mulţi ani, din lenea de a nu observa schimbarea, toate premiile teatrale cu putinţă, e tot ce poate fi mai credibil în rolul bărbatului oscilând între două lumi, între două eu-uri, între mai multe destine.

Mandy stârneşte şuvoiul de întrebări de care e vorba mai sus, apoi se sperie şi virează în conformism. Îşi va creşte copilul ca orice părinte-roz al timpurilor contemporane. Diana Roman urmează traseul personajului. Pe exploziile ei din prima parte, se construiesc cele mai intense momente ale spectacolului.

Nu ştim de ce Sarah a ales, la bun început, meseria pe care a ales-o. Şi nu înţelegem de ce, acum, alege să o practice în continuare, în aceleaşi condiţii, deşi ar avea toate motivele să încerce o nuanţare, dacă nu chiar o schimbare radicală. Mihaela Sîrbu are însă forţa să ne îndemne să căutăm dincolo de această neînţelegere. Să încercăm să empatizăm cu oamenii care fac un pas într-o direcţie care le e total necunoscută. Pentru că pur şi simplu nu pot altfel.

Uneori, pasul acesta în întuneric al unui singur om mişcă lumea întreagă înainte.