joi, 25 ianuarie 2018

Cum l-am omorat pe Alpacino - O mie de motive

Alpacino (într-un cuvânt) moare în primele 10 minute. Eutanasiat de un veterinar selectat din public. La reprezentaţia din 17 ianuarie 2018, veterinarul am fost eu. "Ai ceva de veterinar", m-a complimentat Florin Piersic Jr. Tocmai începuse O mie de motive.

Alpacino e un câine. Piersic e un puşti de 5 ani. Apoi unul de 7. Apoi un adolescent. Apoi un adult. Motivele nu sunt doar o mie. Sunt zeci de mii. Sute de mii.

Motive pentru a nu muri. Motive pentru a trăi. De o parte, forţa brută, compactă, betonată a cuiva care decide să renunţe. De partea cealaltă, naivitatea, candoarea, fragilitatea cuiva care se opune renunţării. Masivitatea "NU"-ului faţă cu şubrezenia infinit poroasă a "DA"-ului.

Piersic îşi ia aliaţi. Fiecare spectator primeşte un cartonaş pe care stă scris un motiv şi un număr. Când îşi aud numărul, oamenii rostesc motivul. Sunt şi ei părtaşi la încercarea lui de a opri drumul spre nicăieri al, al, al, de fapt, nu contează al cui. O să aflaţi dacă mergeţi la spectacol. Sau dacă vedeţi filmul documentar HBO "Every Brilliant Thing", bazat pe acelaşi text.

Esenţială e esenţa unui om care se opune resemnării. Care îşi scotoceşte mintea, inima, imaginaţia pentru a găsi motive în favoarea zâmbetului, în favoarea binelui, în favoarea vieţii.

Esenţială e capacitatea unui actor de a construi, vreme de un ceas şi jumătate, o schelă de o fragilitate atât de masivă, încât pe braţele ei ai senzaţia că poţi urca, fără vreun pericol de prăbuşire, toate necredinţele lumii.

Pe 18 iulie curent, Piersicul va împlini 50 de ani. Cu ocazia a O mie de cuvinte, el a împlinit un zâmbet cum nu sunt prea multe în lumea asta a noastră. Mă feresc să-l descriu. Ca tot ce e bun în teatru, deci în viaţă, e inexplicabil, misterios, luminos. Este şi rămâne.

Nu motivele, oricât de multe, de faine, de haioase (se râde mult), de emoţionante (se mai şi plânge) fac diferenţa între un om care se opreşte şi unul care continuă. Înşirate pe o alee lungă, dar, fatalmente, finită, ele nu fac decât să amâne anunţatul sfârşit. Prezenţa, însă, acel ceva care există cu adevărat într-un anumit loc, pentru o anumită fracţiune de secundă, poate schimba definitiv traiectoria.

Nu motivele contează, ci gândul că un om se străduieşte din toate puterile să le genereze de dragul unui alt om. Asta e ce naşte un sens în marea ceaţă prin care orbecăim zi după zi. Totul e să-l vedem, să-l înţelegem, să-l primim.