Oul, sau găina? Omul sau maimuţa? Ce-o fi fost mai întâi şi Mai Întâi?
"Ouăle" acestui Tarzan sunt, de fapt, testiculele. Denumite generic (şi popular) astfel, seulement pour les connaisseurs; recte suavul şi pudibondul public românesc. Aşa cum nici tarzanul ouător nu are nimic din personajul legendarului şi olimpicului Johnny Weissmuler - cel cu ceva origini prin Timişoara, zice legenda... ca orice legendă. Acest Tarzan al lui Solomon (regizorul, nu... celălalt: regele!) este o maimuţă. Una devenită nu doar obiect de cercetare ci, mai ales statuie, legendă, imbold... mai pe scurt, inima (trecutul şi prezentul glorios al) oraşului Sukhum, zis şi capitala statului zis Abhazia. Trecutul său a străbătut glorios veacurile, zic abhazii cei băştinaşi, care se cocoşesc ţanţoş, în faţa camerei de vederi a lui Solomon, povestind cu emfază cum Dumnezeu însuşi le-ar fi cadorisit cea mai frumoasă ţară, înzestrându-i pe abhazieni cu cele mai neasemuite calităţi. Asta s-ar fi întâmplat chiar la începutul lumii, astfel încât abhazul, pretind mândrii săi descendenţi, ar fi cel mai prima-ntâiul dintre... primate. Adică din acel ordin biologic din care fac parte, vrem nu vrem, credem sau nu credem, maimuţele şi omul.
Alexandru Solomon povesteşte (nu în ceea ce se vede/ aude pe ecran, ci pe lângă el: vezi şi tarzanstesticles.com) cum a ajuns să facă acest film cu adevărat excepţional, în opinia mea, pe care l-aş vedea de pe acum strălucind printre nominalizările la Oscarul pentru film documentar. A nimerit la Soci, în Rusia, prin 2011, pe când acolo avea loc al doilea Congres mondial de primatologie. Auzind cum stau lucrurile prin vecini, a mers cu o maşină până la graniţa abhază, a traversat-o pe jos (fiindcă altfel nu e voie!), s-a urcat în altă maşină şi a ajuns în caitala "republicii" secenioniste. Una spontanee, rezultată din sângeroasa şi victorioasa rebeliune abhază din 1992-93, susţinută de Rusia şi recunoscută, 15 ani mai târziu, tot de ea (ca poliţă plătită Georgiei), dimpreună cu alte câteva mari puteri ale lumii: Venezuela, Nicaragua, Nauru, Insulele Vanuatu şi cam atât.
Regizorul are un dar şi un har nemaipomenit de a-şi fascina interlocutorii. Căzuţi sub vraja lui, aceştia sunt convinşi că l-au dat gata şi... gata: le va trage un film cel puţin laudatoriu. Aşa au crezut, păcălindu-se, şi nişte inşi unşi, nu degeaba, cu toate alifiile afacerilor şi ale puşcăriilor, precum Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Nicolae, Ghorghe Copos şi Dan Diaconescu, când i-au dat nu doar permisiunea, ci şi concursul personal la realizarea unui alt documentar memorabil: Kapitalism - reţeta noastră secretă.
Acum, demnitarii abhazi nu că l-ar fi crezut pe cuvânt de fost pionier, că vrea să arate lumii întregi gloria şi bla-bla-bla-urile viteazului popor abhaz. Dar aveau nevoie de niscai publicitate (să afle lumea ce-i cu ei şi pe ce bază), aşa că s-au lăsat seduşi şi reduşi... la ceea ce reprezintă ei pe faţa pământului. Pe acest fundament, după 6 ani de navetă pentru filmări la faţa şi la spatele locului, Solomon (regizorul) a dat la iveală acest RMN cinematografic, care te amuză, te intrigă şi te consternează. O "republică" (întrucât ţară îţi vine greu să o numeşti) populată de oameni şi maimuţe. Clou-ul relatării porneşte de la înfiinţarea aici, în acest colţ "de Paradis", cum şi-l recomandă ei cu justificată încântare, pe timpul lui Stalin, în anul de graţie 1927, a Institului de Primate din Sukhum. Firmă sub care s-a ctitorit, dezvoltat şi păstrat până în zilele noastre o staţiune experimentală de cercetare pe maimuţe. În ce scop? În nici un caz al umanizării babuinilor şi gorilelor, al macacilor şi cimpanzeilor. Ci al "perfecţionării" (în sens animalic) al rasei umane, prin combinaţii genetice şi transfer de calităţi animale: imitaţie, reflexe condiţionate, forţă, brutalitate, lăcomie, fecunditate... şi alte haruri. Nu mai contează acum că primul şef al acestui laborator cu aparentă onorabilitate, tovarăşul Ivanov, a sfârşit în Gulag. Nu şi-a mai bătut nimeni capul dacă a fost considerat troţkist sau spion capitalist. Dacă ideea lui de a încrucişa sexual maimuţe-femele cu donatori umani o fi dat vreun rezultat necorespunzător sarcinii de partid, sau doar pentru că o stahanovistă entuziastă şi, desigur, cu destule doage lipsă, se oferise voluntar(ă), spre a lupta curajos pe frontul inseminării directe.
Fapt este că, sub aparenta bonomie, tandreţe şi îngăduinţă faţă de micile imperfecţiuni ale patriotismului abhaz (o ţară care, înainte de alungarea şi omorârea a peste 100 mii de georgieni, avea cam 240 mii de locuitori şi o limbă cu 58 de consoane; de aceea, abhazii vorbesc fluent şi permanent ruseşte), Alexandru Solomon înfăţişează, fără nici un comentariu personal, ci numai cu materialul clientului, toată grozăvia rezultată aici, în "mare ţi-e grădina, Doamne!": o lume aparent comică, dar împănată cu grotesc, strivită între tradiţie şi nevoi, între debusolare şi aspiraţii, între fanatismul naţionalist şi realităţile hâde, precum imensele blocuri locuite şi incendiate pe jumătate, după vitejeasca şi sângeroasa purificare etnică.
Bizarul institut de cercetări maimuţologice rămâne, oricum ai întoarce-o, nucleul în jurul căruia se învârt protonii fudulelilor naţionaliste, al ifoselor ştiinţifice, al milostiveniei duios-patetice faţă de animalele păstrate de zeci de generaţii în cuşti şi omorâte în scopul nobil al îmbunătăţirii speciei, graţie progresului ştiinţific, ideologic şi tehnic. De fapt, zecile de steaguri (chipurile naţionale) expuse la nelipsitul muzeu de istorie abhază, în faţa cărora copiii sunt puşi să se prosterneze, rimează cu decoraţiile atârnate pe piepturile costelive ale combatanţilor din războiul contra georgienilor, cu ruinele păstrate telle qu'elle, spre eterna şi recunoscătoarea aducere aminte, cu schilozii unui război stupid, comandat în favoarea unor interese aberante, care joacă un fotbal de înaltă clasă, cu ajutorul unor proteze hidoase.
Entuziasmul infantil şi sclerozat al purtătorilor acestei fericiri plasate la umbra monumentului naţional al maimuţei stalinist-putiniste, multilateral dezvoltate şi răspândite, ţine loc de orice: de realism sau bucurie, de ruşine sau responsabilitate, de onoare, oroare sau de încredere. Dar, în primul rând, de Dumnezeu. Pentru că abhazul acesta, vechi şi nou, îşi ia divinitatea la purtare când are chef să se împăuneze, aidoma unui oarecare Funar, cu "ţara" şi cu "calităţile" stră-stră-strămoşeşti; altfel.... să n-audă de aşa ceva! El este independent, şi demn şi suveran, supus numai credinţei neabătute în evoluţionismul darwinist. Acesta este singurul rezultat al cercetărilor şi al "succeselor" obţinute, în 90 de ani, de faimosul şi, iată, nemuritorul institut.
Ce-i drept, dacă Lapin, directorul său îşi aniversează, pompos şi demn, scăldat în aplauze, diplome şi recunoaştere veşnică cei 90 de ani ai săi de viaţă; dacă adjuncta lui Zinaida Vsevolodovna, şi ea octogenară, umblă frântă din şale (tot) la 90 de grade, tânăra generaţie îndrăzneşte, parcă, să opună oarecare rezistenţă la procesul idiotizării. Timid şi temător, dar... orişicât, mai mult decât generaţiile care au zămislit-o. Aşa că, atunci când o jună laborantă este constrânsă (mdeh... opinia publică plus autoritatea instituţională) să se refere, musai, la Darwin şi la rostul evoluţionist al maimuţei, ea îndrăzneşte să declare: "Maimuţa a fost făcută de Dumnezeu, pentru a avea noi pe ce să ne facem cercetările ştiinţifice".
Deşi abhazii au fost, până acum 25 de ani, nişte georgieni / gruzini mai periferici, când şi-au luat naţionalitatea şi vitejia la purtare, i-au învins şi pus pe fugă pe conaţionalii gruzinului Stalin, pornind în marş pe drumul lor "răsărind, blând şi roşu dinspre zări".
Şi totuşi... un alt gruzin, Tenghiz Abuladze, îşi încheia formidabila sa Căinţa / Pokaianie cu o dramatică interogaţie: "Ce rost are un drum care nu duce la Dumnezeu?!".
Rostul acesta, ne arată Solomon, este să se înfunde în cuşca maimuţelor.
Ouăle lui Tarzan
Produs de: Hi Film Productions
Scenariul şi regia: Alexandru Solomon
Imaginea: Radu Gorgos
Sunet: Marin Cazacu, Pierre Simion, Irinel Şirli
Producători: Ada Solomon, Cédric Bonin, Pascaline Geoffroy.
"Ouăle" acestui Tarzan sunt, de fapt, testiculele. Denumite generic (şi popular) astfel, seulement pour les connaisseurs; recte suavul şi pudibondul public românesc. Aşa cum nici tarzanul ouător nu are nimic din personajul legendarului şi olimpicului Johnny Weissmuler - cel cu ceva origini prin Timişoara, zice legenda... ca orice legendă. Acest Tarzan al lui Solomon (regizorul, nu... celălalt: regele!) este o maimuţă. Una devenită nu doar obiect de cercetare ci, mai ales statuie, legendă, imbold... mai pe scurt, inima (trecutul şi prezentul glorios al) oraşului Sukhum, zis şi capitala statului zis Abhazia. Trecutul său a străbătut glorios veacurile, zic abhazii cei băştinaşi, care se cocoşesc ţanţoş, în faţa camerei de vederi a lui Solomon, povestind cu emfază cum Dumnezeu însuşi le-ar fi cadorisit cea mai frumoasă ţară, înzestrându-i pe abhazieni cu cele mai neasemuite calităţi. Asta s-ar fi întâmplat chiar la începutul lumii, astfel încât abhazul, pretind mândrii săi descendenţi, ar fi cel mai prima-ntâiul dintre... primate. Adică din acel ordin biologic din care fac parte, vrem nu vrem, credem sau nu credem, maimuţele şi omul.
Alexandru Solomon povesteşte (nu în ceea ce se vede/ aude pe ecran, ci pe lângă el: vezi şi tarzanstesticles.com) cum a ajuns să facă acest film cu adevărat excepţional, în opinia mea, pe care l-aş vedea de pe acum strălucind printre nominalizările la Oscarul pentru film documentar. A nimerit la Soci, în Rusia, prin 2011, pe când acolo avea loc al doilea Congres mondial de primatologie. Auzind cum stau lucrurile prin vecini, a mers cu o maşină până la graniţa abhază, a traversat-o pe jos (fiindcă altfel nu e voie!), s-a urcat în altă maşină şi a ajuns în caitala "republicii" secenioniste. Una spontanee, rezultată din sângeroasa şi victorioasa rebeliune abhază din 1992-93, susţinută de Rusia şi recunoscută, 15 ani mai târziu, tot de ea (ca poliţă plătită Georgiei), dimpreună cu alte câteva mari puteri ale lumii: Venezuela, Nicaragua, Nauru, Insulele Vanuatu şi cam atât.
Regizorul are un dar şi un har nemaipomenit de a-şi fascina interlocutorii. Căzuţi sub vraja lui, aceştia sunt convinşi că l-au dat gata şi... gata: le va trage un film cel puţin laudatoriu. Aşa au crezut, păcălindu-se, şi nişte inşi unşi, nu degeaba, cu toate alifiile afacerilor şi ale puşcăriilor, precum Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Nicolae, Ghorghe Copos şi Dan Diaconescu, când i-au dat nu doar permisiunea, ci şi concursul personal la realizarea unui alt documentar memorabil: Kapitalism - reţeta noastră secretă.
Acum, demnitarii abhazi nu că l-ar fi crezut pe cuvânt de fost pionier, că vrea să arate lumii întregi gloria şi bla-bla-bla-urile viteazului popor abhaz. Dar aveau nevoie de niscai publicitate (să afle lumea ce-i cu ei şi pe ce bază), aşa că s-au lăsat seduşi şi reduşi... la ceea ce reprezintă ei pe faţa pământului. Pe acest fundament, după 6 ani de navetă pentru filmări la faţa şi la spatele locului, Solomon (regizorul) a dat la iveală acest RMN cinematografic, care te amuză, te intrigă şi te consternează. O "republică" (întrucât ţară îţi vine greu să o numeşti) populată de oameni şi maimuţe. Clou-ul relatării porneşte de la înfiinţarea aici, în acest colţ "de Paradis", cum şi-l recomandă ei cu justificată încântare, pe timpul lui Stalin, în anul de graţie 1927, a Institului de Primate din Sukhum. Firmă sub care s-a ctitorit, dezvoltat şi păstrat până în zilele noastre o staţiune experimentală de cercetare pe maimuţe. În ce scop? În nici un caz al umanizării babuinilor şi gorilelor, al macacilor şi cimpanzeilor. Ci al "perfecţionării" (în sens animalic) al rasei umane, prin combinaţii genetice şi transfer de calităţi animale: imitaţie, reflexe condiţionate, forţă, brutalitate, lăcomie, fecunditate... şi alte haruri. Nu mai contează acum că primul şef al acestui laborator cu aparentă onorabilitate, tovarăşul Ivanov, a sfârşit în Gulag. Nu şi-a mai bătut nimeni capul dacă a fost considerat troţkist sau spion capitalist. Dacă ideea lui de a încrucişa sexual maimuţe-femele cu donatori umani o fi dat vreun rezultat necorespunzător sarcinii de partid, sau doar pentru că o stahanovistă entuziastă şi, desigur, cu destule doage lipsă, se oferise voluntar(ă), spre a lupta curajos pe frontul inseminării directe.
Fapt este că, sub aparenta bonomie, tandreţe şi îngăduinţă faţă de micile imperfecţiuni ale patriotismului abhaz (o ţară care, înainte de alungarea şi omorârea a peste 100 mii de georgieni, avea cam 240 mii de locuitori şi o limbă cu 58 de consoane; de aceea, abhazii vorbesc fluent şi permanent ruseşte), Alexandru Solomon înfăţişează, fără nici un comentariu personal, ci numai cu materialul clientului, toată grozăvia rezultată aici, în "mare ţi-e grădina, Doamne!": o lume aparent comică, dar împănată cu grotesc, strivită între tradiţie şi nevoi, între debusolare şi aspiraţii, între fanatismul naţionalist şi realităţile hâde, precum imensele blocuri locuite şi incendiate pe jumătate, după vitejeasca şi sângeroasa purificare etnică.
Bizarul institut de cercetări maimuţologice rămâne, oricum ai întoarce-o, nucleul în jurul căruia se învârt protonii fudulelilor naţionaliste, al ifoselor ştiinţifice, al milostiveniei duios-patetice faţă de animalele păstrate de zeci de generaţii în cuşti şi omorâte în scopul nobil al îmbunătăţirii speciei, graţie progresului ştiinţific, ideologic şi tehnic. De fapt, zecile de steaguri (chipurile naţionale) expuse la nelipsitul muzeu de istorie abhază, în faţa cărora copiii sunt puşi să se prosterneze, rimează cu decoraţiile atârnate pe piepturile costelive ale combatanţilor din războiul contra georgienilor, cu ruinele păstrate telle qu'elle, spre eterna şi recunoscătoarea aducere aminte, cu schilozii unui război stupid, comandat în favoarea unor interese aberante, care joacă un fotbal de înaltă clasă, cu ajutorul unor proteze hidoase.
Entuziasmul infantil şi sclerozat al purtătorilor acestei fericiri plasate la umbra monumentului naţional al maimuţei stalinist-putiniste, multilateral dezvoltate şi răspândite, ţine loc de orice: de realism sau bucurie, de ruşine sau responsabilitate, de onoare, oroare sau de încredere. Dar, în primul rând, de Dumnezeu. Pentru că abhazul acesta, vechi şi nou, îşi ia divinitatea la purtare când are chef să se împăuneze, aidoma unui oarecare Funar, cu "ţara" şi cu "calităţile" stră-stră-strămoşeşti; altfel.... să n-audă de aşa ceva! El este independent, şi demn şi suveran, supus numai credinţei neabătute în evoluţionismul darwinist. Acesta este singurul rezultat al cercetărilor şi al "succeselor" obţinute, în 90 de ani, de faimosul şi, iată, nemuritorul institut.
Ce-i drept, dacă Lapin, directorul său îşi aniversează, pompos şi demn, scăldat în aplauze, diplome şi recunoaştere veşnică cei 90 de ani ai săi de viaţă; dacă adjuncta lui Zinaida Vsevolodovna, şi ea octogenară, umblă frântă din şale (tot) la 90 de grade, tânăra generaţie îndrăzneşte, parcă, să opună oarecare rezistenţă la procesul idiotizării. Timid şi temător, dar... orişicât, mai mult decât generaţiile care au zămislit-o. Aşa că, atunci când o jună laborantă este constrânsă (mdeh... opinia publică plus autoritatea instituţională) să se refere, musai, la Darwin şi la rostul evoluţionist al maimuţei, ea îndrăzneşte să declare: "Maimuţa a fost făcută de Dumnezeu, pentru a avea noi pe ce să ne facem cercetările ştiinţifice".
Deşi abhazii au fost, până acum 25 de ani, nişte georgieni / gruzini mai periferici, când şi-au luat naţionalitatea şi vitejia la purtare, i-au învins şi pus pe fugă pe conaţionalii gruzinului Stalin, pornind în marş pe drumul lor "răsărind, blând şi roşu dinspre zări".
Şi totuşi... un alt gruzin, Tenghiz Abuladze, îşi încheia formidabila sa Căinţa / Pokaianie cu o dramatică interogaţie: "Ce rost are un drum care nu duce la Dumnezeu?!".
Rostul acesta, ne arată Solomon, este să se înfunde în cuşca maimuţelor.
Ouăle lui Tarzan
Produs de: Hi Film Productions
Scenariul şi regia: Alexandru Solomon
Imaginea: Radu Gorgos
Sunet: Marin Cazacu, Pierre Simion, Irinel Şirli
Producători: Ada Solomon, Cédric Bonin, Pascaline Geoffroy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu