Poveşti frumoase şi de suflet ne spune Alex Călin, un tânăr actor
care a jucat în două spectacole din cadrul Teen Fest 2017, dar şi în
stagiunea curentă a Teatrului Excelsior, #EmojyPlay şi Fluturii sunt liberi. Cu
o abordare prietenoasă, o atitudine deschisă şi voie bună, Alex
vorbeşte câte puţin despre spectacolele lui şi ceea ce le face să
"mişte" (în toate felurile), despre demersul lui ca actor, despre artă
şi despre comunitatea de nevăzători din România.
Raluca Cîrciumaru: Fluturii sunt liberi sau #EmojiPlay? Care sunt diferenţele dintre teatrul realist şi cel de mişcare?
Alex Călin: Ambele sunt spectacole foarte dragi mie şi destul de
diferite. Asemănarea constă în faptul că ele spun nişte poveşti. Cred că
de aceea vin oamenii la teatru, să vadă poveşti, care într-adevăr pot fi spuse în multe şi diverse moduri. Repetiţiile au fost foarte diferite la cele două spectacole.
La Fluturii sunt liberi, având un personaj nevăzător, am fost
nevoit să aflu ce presupune asta din punct de vedere social, mental,
fizic şi a trebuit să descopăr cum este el în relaţie cu mama sa, cu
fata de care se îndrăgosteşte, dar şi ce părere are despre el, cum este
în singurătate, în universul pe care inevitabil a fost nevoit să şi-l construiască în spatele deficienţei de vedere.
La #EmojiPlay provocarea a fost alta. În primul rând să mă
apropii de lumea emojiurilor, a prescurtărilor şi ticurilor verbale
specifice acestei generaţii. Dar şi să înţeleg şi să intru în lumea
propusă de curajosul şi mereu proaspătul Gigi Căciuleanu. Repetiţiile
alături de el sunt foarte intense, atunci când construim spectacolul
avem o perioadă minunată în care ne provocăm unii pe alţii. El dă o
mişcare, eu mergând pe ideea lui vin şi eu cu o mişcare, apoi mai vine
el cu o idee născută din ideea mea şi tot aşa. Îmi place mult faptul că
Gigi dansează foarte teatral şi deştept. Adică mereu are "de ce"-ul
mişcării şi mereu lucrează pe mai multe straturi de înţelegere.
R.C.: Dacă fiecare artă este diferită, ce face ca dansul şi teatrul să funcţioneze atât de bine pe scenă împreună?
A.C.: Păi cred că ideea artei este să-ţi
transmită ceva, fie că este vorba de o poveste, un punct de vedere, o
atitudine, un sentiment. Este evident că provin din aceleaşi nevoi ale
omului de a da şi a primi ceva, pe scurt, de a comunica. Pentru mine,
cele două arte se completează perfect şi sunt doar modalităţi de a spune
părerea mea, a regizorului şi autorului despre lumea atât de complexă
în care trăim. Îmi place la fel de mult să mă exprim prin teatru şi prin
dans, prin cuvânt şi prin mişcare. Mai important mi se pare să ştiu de
ce şi ce comunic.
R.C.: Referitor la spectacolul #EmojiPlay, te faci şi tu vinovat de folosirea de prescurtări şi/sau emojiuri?
A.C.: Evident că folosesc şi eu, dar nu chiar atât de des. Mi se pare incredibil cât de mult poate schimba un "smile face"
sensul unei propoziţii. Şi nu mi se pare grav că le folosim. Poate că
este un ciclu firesc al limbii, al semnelor. Acum câteva milioane de ani
omul folosea semne pe care le desena pe piatră. Poate că ceea ce se
întâmplă acum este mersul firesc al evoluţiei. Sper. Cred că este
important, totuşi, să fim conştienţi de aceste transformări.
R.C.: Ce i-ai spune unei persoane care vine pentru prima oară la teatru, la un spectacol de-al tău?
A.C.: Eu am mers să văd spectacole de teatru foarte târziu, dar atunci când am început să o fac, am ştiut că m-am îndrăgostit iremediabil. Totul s-a
întâmplat foarte firesc şi mă bucur că a fost aşa şi nu altfel. Totuşi
regret că nu am apucat să văd spectacole cu mari artişti, care acum nu
mai sunt printre noi. Acum pot să le descopăr "arta" doar din cărţi,
filme sau puţinele spectacole înregistrate. Ideea este că poţi să ai
parte de o întâlnire care să-ţi schimbe
radical viaţa, atunci când te aştepţi mai puţin. Aşadar, nu ar fi păcat
să ratăm astfel de ocazii? Nu ţin să vină neapărat la spectacolele mele,
sunt multe spectacole faine pe "piaţă", dar aş fi mândru şi
recunoscător dacă "prima dată" ar fi la un spectacol de-al meu.
Uite, de exemplu, am jucat în 2016 O noapte furtunoasă în cadrul
unui proiect mai amplu făcut alături de colegii mei de generaţie, în
Racoviţa, comuna bunicilor mei, de pe lângă Sibiu. A fost primul
spectacol de teatru care s-a jucat vreodată în Căminul Cultural de acolo. Câţiva oameni mi-au
mărturisit că se bucură foarte mult că am ajuns acolo pentru că ei nu
apucaseră până atunci să meargă la teatru. Unii aveau în jur de 50 de
ani. Sunt convins că şi unii dintre oamenii de peste 80 de ani au văzut
în acea seară un spectacol de teatru pentru prima oară în viaţa lor.
Acest gând m-a emoţionat şi m-am bucurat că am putut să facem acest gest. Energia pe care am primit-o la aplauze a fost de nedescris. Am să port mereu cu mine amintirea acelor clipe.
R.C.: Pentru cine sau ce ai putea spune că "joci"? Care este motorul tău, sursa ta de inspiraţie şi motivaţie?
Când am început să lucrez la Fluturii sunt liberi, am vrut să
aflu care este situaţia persoanelor nevăzătoare din România. Am aflat,
din păcate, că aceşti oameni nu au în 2017 manuale după care să înveţe
matematică, fizică sau muzică. Sau că, atunci când vine vorba de
transportul în comun, autorităţile nu se gândesc o clipă la cum ar putea
să ofere siguranţă persoanelor nevăzătoare şi este nevoie ca o
asociaţie de nevăzători să facă rost de sponsorizări ca să monteze nişte
simple dispozitive, care îi pot ajuta pe aceşti oameni să se descurce
la metrou sau pe străzi. Încercând să ajut cum pot, am pornit o campanie de strângere de fonduri
pentru Fundaţia Cartea Călătoare, care îşi doreşte să facă în 2017 un
număr de 11 manuale în format Braille şi Daisy pentru elevii nevăzători.
Am lansat această campanie de ziua mea şi am participat la primul
triatlon din viaţa mea, în Bistriţa, la Via Maria Theresia. Voi încerca
să promovez această cauză şi sper să-şi atingă scopul.
Am ţinut să povestesc toate acestea pentru că totul a început de la un
spectacol de teatru. De fapt, de la un text scris acum zeci de ani
undeva în America şi totuşi iată că a reuşit să nască lucruri nu doar în
mine, ci şi în toţi cei care au susţinut această campanie, fie donând,
fie dând share sau vorbind despre. Cred că teatrul are această
putere şi cu paşi mărunţi, dar siguri şi sinceri, cred că poate face
lumea mai bună. Aşadar, această credinţă mă motivează, inspiră şi îmi dă
putere să merg mai departe când uneori pare că este mai greu.
R.C.: Ce contează cel mai tare pentru tine când este vorba de teatru? Ce face un spectacol să fie viu?
A.C.: Pentru mine contează să mă întâlnesc cu oameni care iubesc
şi respectă meseria asta, alături de care să facem lucruri care să
conteze pentru noi şi care să aibă sens. Într-un
fel, mă bucură statutul de actor independent pentru că îmi permite să
aleg să lucrez ceea ce îmi place şi mă provoacă. Mai departe, lucrurile
ar trebui să meargă de la sine, chiar dacă sunt mulţi parametrii care
pot face un spectacol mai reuşit, mai viu, mai "bun". Important este,
repet, ca munca aceea să aibă sens.
R.C.: Care este spectacolul preferat în care joci?
A.C.: Nu pot să aleg. Chiar nu pot. Iubesc toate spectacolele din care fac parte.
R.C.: Care este spectacolul preferat în care nu joci?
A.C.: Mi-ar fi plăcut să joc în Tipografic majuscul de la Odeon, montat de Gianina Cărbunariu, în Familia fără zahăr de la Replika, regizat de Radu Apostol sau în A mélyben / În adâncuri de la Teatrul Maghiar din Cluj, pus în scenă de Yuri Kordonsky.
R.C.: Care a fost viziunea ta despre teatru în liceu, în facultate şi apoi ca actor profesionist?
A.C.: În liceu, deşi strigam în gura mare, începând cu clasa a XI-a, că voi da la teatru, nu am făcut-o. Mă atrăgea aerul de boemie din jurul acestei meserii şi-mi
părea că este locul ideal pentru mine. Adevărul este că habar nu aveam
ce însemna sau ce presupunea şi poate tocmai de aceea am dat la
Politehnică, unde am şi intrat şi am făcut 5 ani de inginerie, în
franceză. Pe parcursul acestor ani mi-a
revenit gândul de a da la teatru, am început să tatonez cu teatrul de
amatori, apoi am lucrat un an de zile la Palatul Copiilor cu Virgil
Constantin, un om care m-a ajutat enorm, a crezut în mine şi care m-a
introdus în "tainele actoriei". Apoi, la UNATC am început să aflu cam
cu ce se mănâncă de fapt teatrul. Cred, însă, că cel mai bine şi mai
mult am învăţat făcând, atât în teatrul de stat, dar mai ales în cel
independent, unde trebuie să faci totul, de la montat decor la promovat
spectacolul şi jucat efectiv.
R.C.: A fi sau a nu fi? Aceasta e-ntrebarea (aş fi folosit o referinţă la Visul unei nopţi de vară, dat fiind că joci în spectacol, dar nu am găsit întrebarea retorică potrivită).
A.C.: A fi!
(Interviu realizat în cadrul festivalului Teen Fest 2017.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu