Secretul nemuririi - Aspazia Otel Petrescu
"Eram scaldata in lumina. In acea bucurie imensa, simteam ca ma sfarsesc, ma topesc, ma dizolv"
Pentru majoritatea romanilor, comunismul a fost un iad. Fie ca l-au trait sub forma deposedarilor de avere, fie ca au avut pe cineva drag in inchisoare sau au fost supusi terorii dosarelor, cert e ca mai toti au simtit rasuflarea-i de gheata, care te impiedica sa existi liber, sa te manifesti ca om. Asa se face ca multi dintre noi am iesit din acesti ani de dictatura schiloditi. Avem un soi de handicap comportamental, un soi de neindrazneala si neincredere in puterile noastre, pe care popoarele crescute in apus, sub zodia libertatii, nu il au.
Dar nu suntem toti asa. De multa vreme ma fascineaza figurile fostilor detinuti politici. La inceput mi-a fost greu sa inteleg cum de viata aceea de puscarie, stramba si stramta, a dat nastere unor astfel de personaje. Batrani de acum, vestind prin haine si obiceiuri o lume de mult apusa, fostii "dusmani ai poporului" au o aura aparte. Ii inconjoara un mister, ii protejeaza o lumina. Aceasta boare de icoana bizantina care le luceste pe fata sau demnitatea princiara cu care inteleg sa se poarte cu semenii lor nu au nici o legatura cu iadul prin care au trecut. Mai mult decat atat, ei sunt privilegiatii unor varste matusalemice, majoritatea ajungand pana astazi octo sau nonagenari, vadind o tinerete interioara neobisnuita. Cum de trupul lor, stalcit in batai, istovit de o foame napraznica, in anii de inchisoare, refuza sa moara? Eu sunt sigur ca pe undeva, prin tainitele sufletului lor, zace, nedescoperit profanilor, secretul nemuririi. Atat al sufletului, cat si al trupului. Fata in fata cu misterul lor uman, am avut de multe ori a ma intreba, fireste, cum de sunt asa? Cum de au reusit sa schimbe iadul din jurul lor in rai? Care a fost punctul de inflexiune si ce a oprit scufundarea in abisul deznadejdii, nebuniei sau compromisului? Pentru ca mie, unul, imi este evident ca fiecare dintre ei poarta in inima un petec din cerul care le-a fost interzis.
Multe marturii mi s-au perindat prin fata ochilor si tot atatea modele de rezistenta. Curajul de a-ti infrunta dusmanul, demnitatea de a nu ceda, camaraderia cu cei aflati in suferinta, fiecare avea ceva nobil si se putea constitui intr-un reper sau ridica o baricada intre ei si lumea desfigurata a politrucilor. Dar nici o proptea nu a ajutat atatea vieti precum credinta in Dumnezeu, pentru ca nici o realitate umana nu poate stavili raul. Lupta cu intunericul e totusi apanajul puterilor ceresti si prilejul revarsarilor de har. Si marturii de acest fel, in care lumina s-a revarsat in bietele inimi ale condamnatilor pe viata, sunt nenumarate. Intre ele, una mi-a retinut atentia in mod special, prin puritatea-i translucida. E facuta de o femeie, la a carei credinta cred ca ar ravni multi sihastri, cu ani de rugaciune in spate.
O ucenica a lui Lucian Blaga si a parintelui Arsenie Boca
Aspazia Otel Petrescu s-a nascut in Basarabia si a studiat la Liceul Elena Doamna din Cernauti. 1944 a fost pentru ea un an tragic, in care a trebuit sa ia calea refugiului, fiind silita sa isi ia bacalaureatul la Orastie, in Transilvania. Poate ca asta a fost randuiala lui Dumnezeu, caci apoi s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii Babes din Cluj, unde a devenit studenta preferata a lui Lucian Blaga. In acei ani s-a intalnit si cu parintele Arsenie Boca, care i-a lasat in inima o impresie de nesters (puteti citi intrevederea celor doi intr-un articol publicat in revista noastra, in numarul 945, din luna noiembrie a anului 2010). A fost lucrarea luminii care o pregatea pentru infruntarea intunericului.
Studenta la Cluj
Pe 9 iulie 1948, in plina sesiune universitara, va fi arestata si condamnata la 10 ani de munca silnica, pentru apartenenta, in timpul liceului, la "Cetatuia" - organizatie de tineret a Miscarii Legionare. Va trece prin multe inchisori, dar cea de la Miercurea Ciuc ii va marca viata, printr-o experienta limita.
Trecea printr-o ancheta istovitoare. Securistii doreau sa ii smulga o declaratie, care ar fi incrimat, la randu-i, o alta persoana. Darza si dorind sa isi protejeze prietenele, Aspazia a refuzat orice dialog. Astepta sa se puna de acord cu celelalte colege de suferinta, cu care comunica prin limbaj morse, oferind Securitatii o varianta comuna si nevinovata pentru persoana aflata in primejdie. Dar calaii intuisera acest aspect si au izolat-o intr-o celula, sperand ca sufletul ei sa se franga si sa accepte colaborarea. Inainte de a o arunca in hruba, i-au strans bratele la spate cu o pereche de catuse dotate cu un sistem special de inchidere - la cea mai mica miscare a incheieturii ele se strangeau. Asa ajungeau sa taie in carnea detinutului, din care muscau pana la os.
Hruba cu sobolani
"Ma aflam acolo pentru prima data. Era un clar-obscur - lumina, foarte slaba, venea doar de la doua lucarne, care se aflau la nivelul solului. Eu am fost lasata pe o platforma, un patrat de un metru pe un metru, de la care cobora o scara lunga, lunga, intr-o pivnita adanca. Era frig, un aer statut, neaerisit de cine stie cata vreme. Mi-am zis: "Primul lucru pe care trebuie sa-l fac este sa vad unde sunt si ce ma asteapta." Si m-am uitat in jos. Atunci am vazut pe podeaua de lut rasfirate cateva paie. Si mi-am spus: "Uite, smocuri de paie! Nu au fost nici macar atat de generosi sa puna o patura de paie mai groasa, ca sa fereasca pe nenorocitul care va sta aici de umezeala".
Insa
cand m-am uitat mai bine, paiele se miscau si umbre fugare plecau
dintr-o parte in alta, cu o iuteala de fulger: "Doamne, soareci sa fie
sau sobolani?" Si ca sa fiu sigura ca, intr-adevar, sunt sobolani, unul
dintre ei a inceput sa urce scara. A urcat pana pe la jumatatea ei,
acolo s-a uitat la mine si s-a oprit. Cand am povestit, mai tarziu,
aceasta intamplare unor prieteni, cineva a zis: "Pana acolo a avut voie
sa urce!". Avea dreptate. Cineva ma ocrotea si avea grija de mine. Numai
ca eu am aflat lucrul acesta mai tarziu. Pe moment, am fost ingrozita
de ochii aceia negri, inexpresivi, de jivina; o privire care mi-a
bantuit mai apoi luni de zile cosmarurile din temnita. "Ce-o sa ma fac
la noapte? Eu nu pot sa ma apar cu mainile". Daca as fi fost cu catusele
puse in fata, as fi dat cu mainile in dreapta, in stanga, m-as fi
aparat cumva, dar cu mainile la spate ce puteam sa fac? In afara de
asta, catusele se stransesera foarte tare, intrau in carne, ajungeau de
acum la os, era o nenorocire, asa ca trebuia sa stau si cu mainile
absolut nemiscate, ca sa nu-mi provoc o durere in plus.
Nu eram intr-o stare de har, eram intr-o stare de disperare profunda; uitasem tot invatul pe care-l aveam pana atunci, cu privire la puterea rugaciunii si increderea pe care trebuie s-o avem in pronia cereasca... Mi-am zis: "Ma arunc cu capul in jos, cu putere, si termin toata povestea asta!". Dar pe urma, tot eu mi-am zis: "Doamne, dar ce gand stupid mi-a venit, ce prostie... daca inaltimea nu e suficienta, si probabil ca nu e suficienta, si eu ma ranesc numai, n-o sa mor, si atuncea jivinele astea de sobolani chiar ca napadesc pe mine!". Si m-a cuprins o spaima nebuna, o spaima atat de puternica, incat fara sine am strigat: "Doamne, nu ma lasa!". Mi-am auzit vocea razbatand din peretii goi. M-am speriat de ea, fiindca nu mi-am recunoscut-o. Era ragusita, stranie."
Lumina divina
"Dar in momentul in care am strigat, la o fractiune de secunda, tot ce era in jurul meu a disparut: pivnita, sobolani, scara, lucarne - nu mai era nimic, nimic din realitatea in care eu intrasem. Iesisem din contingent, patrunzand intr-o alta realitate. In jurul meu era o imensitate de lumina, dar nu era lumina aceasta obisnuita a soarelui sau a becului. Era o lumina... cum sa va spun? Greu sa exprim in cuvinte obisnuite. O lumina concreta, palpabila parca. Eram in ea, ma simteam scaldata in aceasta lumina. Avea o albeata stralucitoare. As putea s-o aseman cu zapezile care cad proaspat si peste care vine un soare stralucitor. Era o lumina atat de duioasa si atat de placuta, si ma simteam atat de fericita, cum nu pot sa va spun, nu pot sa exprim sentimentul acela de impacare, de pace, de plenitudine. Si ziceam: "Doamne, de-as fi vesnic in aceasta realitate noua!". Nu stiam prea bine ce-i cu mine. Aveam doar o vaga impresie ca am avut o problema si ca acuma n-o mai am.
Neinfranta de anii cumpliti
Numai
ca, la un moment dat, trairea aceasta a devenit atat de intensa, incat
sufletul meu, netrebnic si cu totul nevrednic de un asemenea dar, ardea,
se mistuia - era o mistuire fara durere, o mistuire cu fericire, daca
puteti sa intelegeti acest paradox... dar simteam ca, daca stau mult
asa, in aceasta bucurie imensa, ma sfarsesc, ma topesc, ma dizolv. Eu nu
puteam sa rezist, nu puteam sa cuprind, in micimea mea, o bucurie atat
de intensa".
Evocarea e sublimata intr-o lacrima. Vocea doamnei Aspazia tremura usor, inainte ca o tacere subtire sa se lase intre noi. Clipele se scurg intre un acum si atunci, in care spatiul si timpul sunt unite de harul dumnezeiesc. Apoi, pentru a se smeri, transfera toata aceasta experienta, intensa ca o ardere de tot, punand-o pe seama rugaciunilor facute de colegele de suferinta.
"Incet, mi-am revenit. Lumina parca s-a risipit, am inceput sa zaresc din nou hruba in care fusesem aruncata si scarile si chiar si sobolanii. Doar ca bucuria nu m-a mai parasit. Din momentul acela, am simtit ca toate problemele mele s-au rezolvat. In cele din urma, ancheta a decurs asa cum am vrut noi.
Eu cred ca Dumnezeu S-a indurat de mine, nu numai pentru strigatul meu, care a fost sincer, din toate baierele inimii mele, caci stiam ca numai Dumnezeu ma poate salva. Dar cred ca au contribuit decisiv si rugaciunile celorlalte colege de suferinta, fiindca toata inchisoarea a fost instiintata de ancheta ce ma asteapta si toata inchisoarea s-a rugat. Nu pot sa va spun cat de minunat a fost sentimentul de comuniune, de impreuna-lucrare, atunci cand la final, la acelasi semnal, toata inchisoarea a spus rugaciunea de multumire".
Ascultand marturia doamnei Aspazia ma gandesc ca ruga aceea din beciurile comuniste se aude si astazi. Ea a calatorit pana la noi si trece acum mai departe, corabie a credintei care strapunge vremelnicii, pentru a se odihni, dincolo de lume, in fruntariile luminii.
Pentru majoritatea romanilor, comunismul a fost un iad. Fie ca l-au trait sub forma deposedarilor de avere, fie ca au avut pe cineva drag in inchisoare sau au fost supusi terorii dosarelor, cert e ca mai toti au simtit rasuflarea-i de gheata, care te impiedica sa existi liber, sa te manifesti ca om. Asa se face ca multi dintre noi am iesit din acesti ani de dictatura schiloditi. Avem un soi de handicap comportamental, un soi de neindrazneala si neincredere in puterile noastre, pe care popoarele crescute in apus, sub zodia libertatii, nu il au.
Dar nu suntem toti asa. De multa vreme ma fascineaza figurile fostilor detinuti politici. La inceput mi-a fost greu sa inteleg cum de viata aceea de puscarie, stramba si stramta, a dat nastere unor astfel de personaje. Batrani de acum, vestind prin haine si obiceiuri o lume de mult apusa, fostii "dusmani ai poporului" au o aura aparte. Ii inconjoara un mister, ii protejeaza o lumina. Aceasta boare de icoana bizantina care le luceste pe fata sau demnitatea princiara cu care inteleg sa se poarte cu semenii lor nu au nici o legatura cu iadul prin care au trecut. Mai mult decat atat, ei sunt privilegiatii unor varste matusalemice, majoritatea ajungand pana astazi octo sau nonagenari, vadind o tinerete interioara neobisnuita. Cum de trupul lor, stalcit in batai, istovit de o foame napraznica, in anii de inchisoare, refuza sa moara? Eu sunt sigur ca pe undeva, prin tainitele sufletului lor, zace, nedescoperit profanilor, secretul nemuririi. Atat al sufletului, cat si al trupului. Fata in fata cu misterul lor uman, am avut de multe ori a ma intreba, fireste, cum de sunt asa? Cum de au reusit sa schimbe iadul din jurul lor in rai? Care a fost punctul de inflexiune si ce a oprit scufundarea in abisul deznadejdii, nebuniei sau compromisului? Pentru ca mie, unul, imi este evident ca fiecare dintre ei poarta in inima un petec din cerul care le-a fost interzis.
Multe marturii mi s-au perindat prin fata ochilor si tot atatea modele de rezistenta. Curajul de a-ti infrunta dusmanul, demnitatea de a nu ceda, camaraderia cu cei aflati in suferinta, fiecare avea ceva nobil si se putea constitui intr-un reper sau ridica o baricada intre ei si lumea desfigurata a politrucilor. Dar nici o proptea nu a ajutat atatea vieti precum credinta in Dumnezeu, pentru ca nici o realitate umana nu poate stavili raul. Lupta cu intunericul e totusi apanajul puterilor ceresti si prilejul revarsarilor de har. Si marturii de acest fel, in care lumina s-a revarsat in bietele inimi ale condamnatilor pe viata, sunt nenumarate. Intre ele, una mi-a retinut atentia in mod special, prin puritatea-i translucida. E facuta de o femeie, la a carei credinta cred ca ar ravni multi sihastri, cu ani de rugaciune in spate.
O ucenica a lui Lucian Blaga si a parintelui Arsenie Boca
Aspazia Otel Petrescu s-a nascut in Basarabia si a studiat la Liceul Elena Doamna din Cernauti. 1944 a fost pentru ea un an tragic, in care a trebuit sa ia calea refugiului, fiind silita sa isi ia bacalaureatul la Orastie, in Transilvania. Poate ca asta a fost randuiala lui Dumnezeu, caci apoi s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii Babes din Cluj, unde a devenit studenta preferata a lui Lucian Blaga. In acei ani s-a intalnit si cu parintele Arsenie Boca, care i-a lasat in inima o impresie de nesters (puteti citi intrevederea celor doi intr-un articol publicat in revista noastra, in numarul 945, din luna noiembrie a anului 2010). A fost lucrarea luminii care o pregatea pentru infruntarea intunericului.
Studenta la ClujPe 9 iulie 1948, in plina sesiune universitara, va fi arestata si condamnata la 10 ani de munca silnica, pentru apartenenta, in timpul liceului, la "Cetatuia" - organizatie de tineret a Miscarii Legionare. Va trece prin multe inchisori, dar cea de la Miercurea Ciuc ii va marca viata, printr-o experienta limita.
Trecea printr-o ancheta istovitoare. Securistii doreau sa ii smulga o declaratie, care ar fi incrimat, la randu-i, o alta persoana. Darza si dorind sa isi protejeze prietenele, Aspazia a refuzat orice dialog. Astepta sa se puna de acord cu celelalte colege de suferinta, cu care comunica prin limbaj morse, oferind Securitatii o varianta comuna si nevinovata pentru persoana aflata in primejdie. Dar calaii intuisera acest aspect si au izolat-o intr-o celula, sperand ca sufletul ei sa se franga si sa accepte colaborarea. Inainte de a o arunca in hruba, i-au strans bratele la spate cu o pereche de catuse dotate cu un sistem special de inchidere - la cea mai mica miscare a incheieturii ele se strangeau. Asa ajungeau sa taie in carnea detinutului, din care muscau pana la os.
Hruba cu sobolani
"Ma aflam acolo pentru prima data. Era un clar-obscur - lumina, foarte slaba, venea doar de la doua lucarne, care se aflau la nivelul solului. Eu am fost lasata pe o platforma, un patrat de un metru pe un metru, de la care cobora o scara lunga, lunga, intr-o pivnita adanca. Era frig, un aer statut, neaerisit de cine stie cata vreme. Mi-am zis: "Primul lucru pe care trebuie sa-l fac este sa vad unde sunt si ce ma asteapta." Si m-am uitat in jos. Atunci am vazut pe podeaua de lut rasfirate cateva paie. Si mi-am spus: "Uite, smocuri de paie! Nu au fost nici macar atat de generosi sa puna o patura de paie mai groasa, ca sa fereasca pe nenorocitul care va sta aici de umezeala".
Nu eram intr-o stare de har, eram intr-o stare de disperare profunda; uitasem tot invatul pe care-l aveam pana atunci, cu privire la puterea rugaciunii si increderea pe care trebuie s-o avem in pronia cereasca... Mi-am zis: "Ma arunc cu capul in jos, cu putere, si termin toata povestea asta!". Dar pe urma, tot eu mi-am zis: "Doamne, dar ce gand stupid mi-a venit, ce prostie... daca inaltimea nu e suficienta, si probabil ca nu e suficienta, si eu ma ranesc numai, n-o sa mor, si atuncea jivinele astea de sobolani chiar ca napadesc pe mine!". Si m-a cuprins o spaima nebuna, o spaima atat de puternica, incat fara sine am strigat: "Doamne, nu ma lasa!". Mi-am auzit vocea razbatand din peretii goi. M-am speriat de ea, fiindca nu mi-am recunoscut-o. Era ragusita, stranie."
"Dar in momentul in care am strigat, la o fractiune de secunda, tot ce era in jurul meu a disparut: pivnita, sobolani, scara, lucarne - nu mai era nimic, nimic din realitatea in care eu intrasem. Iesisem din contingent, patrunzand intr-o alta realitate. In jurul meu era o imensitate de lumina, dar nu era lumina aceasta obisnuita a soarelui sau a becului. Era o lumina... cum sa va spun? Greu sa exprim in cuvinte obisnuite. O lumina concreta, palpabila parca. Eram in ea, ma simteam scaldata in aceasta lumina. Avea o albeata stralucitoare. As putea s-o aseman cu zapezile care cad proaspat si peste care vine un soare stralucitor. Era o lumina atat de duioasa si atat de placuta, si ma simteam atat de fericita, cum nu pot sa va spun, nu pot sa exprim sentimentul acela de impacare, de pace, de plenitudine. Si ziceam: "Doamne, de-as fi vesnic in aceasta realitate noua!". Nu stiam prea bine ce-i cu mine. Aveam doar o vaga impresie ca am avut o problema si ca acuma n-o mai am.
Neinfranta de anii cumplitiEvocarea e sublimata intr-o lacrima. Vocea doamnei Aspazia tremura usor, inainte ca o tacere subtire sa se lase intre noi. Clipele se scurg intre un acum si atunci, in care spatiul si timpul sunt unite de harul dumnezeiesc. Apoi, pentru a se smeri, transfera toata aceasta experienta, intensa ca o ardere de tot, punand-o pe seama rugaciunilor facute de colegele de suferinta.
"Incet, mi-am revenit. Lumina parca s-a risipit, am inceput sa zaresc din nou hruba in care fusesem aruncata si scarile si chiar si sobolanii. Doar ca bucuria nu m-a mai parasit. Din momentul acela, am simtit ca toate problemele mele s-au rezolvat. In cele din urma, ancheta a decurs asa cum am vrut noi.
Eu cred ca Dumnezeu S-a indurat de mine, nu numai pentru strigatul meu, care a fost sincer, din toate baierele inimii mele, caci stiam ca numai Dumnezeu ma poate salva. Dar cred ca au contribuit decisiv si rugaciunile celorlalte colege de suferinta, fiindca toata inchisoarea a fost instiintata de ancheta ce ma asteapta si toata inchisoarea s-a rugat. Nu pot sa va spun cat de minunat a fost sentimentul de comuniune, de impreuna-lucrare, atunci cand la final, la acelasi semnal, toata inchisoarea a spus rugaciunea de multumire".
Ascultand marturia doamnei Aspazia ma gandesc ca ruga aceea din beciurile comuniste se aude si astazi. Ea a calatorit pana la noi si trece acum mai departe, corabie a credintei care strapunge vremelnicii, pentru a se odihni, dincolo de lume, in fruntariile luminii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu