Hollywood-ul transilvan s-a născut la începutul primului război mondial. Janovics Jenő a turnat la Cluj 66 de filme

Varga Attila, doctor în istorie,
cercetător ştiinţific la Institutul "George Bariţiu" din Cluj al Academiei Române
 

Oltea Şerban-Pârâu: În 2019 se întâmplă Centenarul Operei Române din Cluj, aşa cum o ştim noi acum,. Domnule Varga Attila povesteaţi despre acea perioadă şi despre directorul de atunci al Operei din Cluj.
Varga Attila: Janovics Jenő a fost directorul Operei din Cluj în anul 1918. Ulterior, chiar dacă s-a înfiinţat Opera Română, odată cu Marea Unire, Janovics Jenő, pentru că despre el vorbim, a devenit director la Opera Maghiară, dar legăturile dintre cele două instituţii au rămas foarte strânse. Janovics Jenő s-a mai remarcat, în paralel cu activitatea sa la Operă, ca şi creator al Hollywood-ului transilvan, el realizând aici 66 de filme pe care le-a difuzat mai apoi în toată lumea. Pentru acest proiect al său, a avut mereu nevoie de actori talentaţi, dar şi de suport logistic pentru a reuşi să facă un film de calitate. În acest sens, a construit chiar şi un studio de film în spatele Operei Maghiare - de fapt un hambar cu un acoperiş din sticlă - unde filma efectiv peliculele respective.

Opera din Cluj în anul 1918

O.Ş.-P.: Să fixăm un pic în timp acest moment, asta se întâmpla în jurul anului 1918 sau chiar înainte?
V.A.: Hollywood-ul transilvan s-a născut la Cluj în anul 1914, la începutul primului război mondial. În realitate, în acel context, Janovics Jenő a reparat Teatrul de Vară al Clujului care era vechea operă. Atunci, el şi-a dat seama că poate folosi Sala Mare ca loc ideal pentru proiecţii de film. Îi plăceau foarte mult filmele, mai ales că, în anul 1914, filmul mut era o modă. Se şi vindea foarte bine. Iniţial, a achiziţionat pelicule şi a început să le proiecteze în sala Operei, pentru că lumea venea cu plăcere să le vizioneze. Pentru a se simţi bine, locuitorii Clujului frecventau des Opera, dar şi filmul. Janovics Jenő s-a dovedit a fi, încă de la început, un antreprenor strălucit. Ulterior, el şi-a dat seama că ar putea să facă filme şi la Cluj. Era convins de aceasta, întrucât deţinea potenţialul, oamenii, ideile, dar şi contactele necesare... În acest sens, un suport preţios l-a primit din partea Casei de film Pathé din Paris.

Janovics Jenő

"Între 1914 - 1945 au fost două Hollywood-uri în lume - cel din Statele Unite şi cel de la Cluj, unde a lucrat, printre alţii şi Michael Kurtiz, celebrul regizor care avea să producă în 1942 Casablanca"

O.Ş.-P.: Iar pentru că ne aflăm în perioada filmului mut, faptul că actorii erau români sau unguri nu avea absolut niciun fel de relevanţă.
V.A.: Într-adevăr, acest aspect nu avea nicio relevanţă. În definitiv, filmul pe care el dorea să îl lanseze trebuia făcut pentru a fi impecabil. Pentru Janovics Jenő, prea puţin conta de ce confesiune sau de ce etnie erau actorii. El ştia foarte bine că filmul mut de calitate aducea bani, iar banii foarte mulţi pe care i-a câştigat din aceste producţii i-a investit în acel Fond al Actorilor de Teatru şi de Film din Transilvania şi Banat, bani care, ulterior, au ajuns în salariile actorilor, în pensiile acestora, în repararea teatrelor din partea de vest a ţării, dar şi acolo unde a fost nevoie. Departe de a fi fost un spirit lacom, el s-a dovedit a fi, mai degrabă, un idealist care a ştiut să producă bani, trăind pentru pasiunea lui, adică teatrul şi filmul. Cred că, din acest punct de vedere, el este un exemplu de intelectual care a fost în măsură să depăşească bariere confesionale sau naţionale. Până la urmă, aceasta cere şi arta în sine, întrucât ea nu cunoaşte graniţe. Dacă eşti cu adevărat un om de cultură autentic, nu te vei cantona în felurite clişee naţionale sau etnice, pentru că, pur şi simplu, vezi ceea ce este cu adevărat frumos. Janovics Jenő a reuşit să facă acesta, iar filmul mut, pe care el l-a regizat şi în care a şi jucat ca actor, a dus Transilvania şi Clujul deopotrivă nu numai până la capătul Europei, ci şi până în Extremul Orient sau în Statele Unite al Americii. Deci între anii 1914 - 1945, au existat două Hollywood-uri în lume - cel din Statele Unite şi cel de la Cluj, unde a lucrat, printre alţii, şi Michael Kurtiz, celebrul regizor care avea să producă, în anul 1942, celebrul film Casablanca. Aşadar, unul dintre cei mai reputaţi regizori de talie mondială s-a format în inima Transilvaniei. Drumul spre Marele Hollywood a mai trecut, uneori, şi pe la Cluj la Micul Hollywood. Michael Kurtiz care s-a format şi a şlefuit măiestria sa în arta filmului chiar în spaţiul românesc, alături de Janovics Jenő, poate fi considerat cel mai minunat exemplu în acest sens.

 

"Lucrăm la o istorie, dar şi la o revistă în care să prezentăm Opera din Cluj aşa cum este ea."

O.Ş.-P.: Într-adevăr o poveste foarte frumoasă care se leagă cu începuturile Operei din Cluj. Înţeleg că vă ocupaţi de conturarea unei istorii a Operei Române din Cluj, de data aceasta, cu ajutorul secţiei clujene a Academiei Române?
V.A.: Sigur. În contextul Centenarului de anul viitor, ne-am gândit că ar fi foarte oportun să facem o colaborare inter instituţii. În istoria Institutului de Istorie "George Bariţiu" al Academiei Române care, de asemenea, se pregăteşte pentru aniversarea Centenarului, n-a mai existat un asemenea parteneriat cu Opera Naţională care, ştim deja, este un veritabil Templu al Culturii Transilvane. În consecinţă, ne-am gândit să creăm o punte de legătură, respectiv să lucrăm la nişte proiecte comune şi astfel s-a conturat şi perspectiva de a publica o Revistă a Operei, mai ales că unul din Patriarhii Operei Române din Cluj, cel de-al doilea director - Dimitrie Popovici Bayreuth - a dorit el însuşi să lucreze la o asemenea publicaţie, dar, din păcate, în acel răstimp, nu a reuşit în demersul său. Acel proiect a rămas la nivelului unui deziderat pentru posteritate. Pe lângă aceasta, ne-am mai propus să publicăm o Istorie a Operei din Cluj pentru că, deşi mai există ediţii în acest sens, ele trebuie actualizate, îmbunătăţite, iar dacă toate acestea le fac istoricii în colaborare cu artiştii scenei, atunci, cu siguranţă, va rezulta o publicaţie pe măsură. Vom lucra, aşadar, şi la o istorie şi la o revistă în care vom descrie Opera aşa cum este ea, oferind publicului prezentări de personalităţi, critică de teatru, interviuri...Vom încerca să promovăm şi tinerii care sunt studenţi, încă nu s-au afirmat, dar poate vor fi, într-o bună zi, Stele ale Operei. Intenţia noastră este aceea de a-i cunoaşte lumea şi, fireşte, prin ei să vină mai aproape de această instituţie. Cred că este foarte important un asemenea aspect, deoarece nu este suficient doar să vii la Operă şi atât. Trebuie să ştii să şi asculţi. E bine să mai şi înţelegi câte ceva. Mai mult, este foarte important să empatizezi cu Opera ca instituţie şi atunci, dacă cineva te ghidează în această lume deosebit de interesantă, fără dar şi poate, totul va fi cu folos. Opera este un lăcaş de cultură mereu deschis pentru cine vine cu încredere, dar mai ales pentru cine înţelege în profunzime tot ceea ce vede. Iată de ce este cred că este fundamental să înţelegi tot ceea ce este acolo sus pe scenă, dar şi să empatizezi cu ceea ce ţi se arată.

"Eu consider şi am considerat întotdeauna Opera o punte de legătură între oameni, între culturi şi, mai presus de toate, între idei."

O.Ş.-P.: Veniţi din afara domeniului muzical. Sunteţi istoric. Consideraţi că opera are şanse să fie cât se poate de vie în vremurile noastre sau este, aşa cum spun unii, o artă, oarecum, a trecutului?
V.A.: Nu o văd ca pe o artă a trecutului. Eu am considerat întotdeauna Opera ca fiind o punte de legătură între oameni, culturi şi, mai presus de toate, între idei. Opera cred că este cel mai bun mijloc şi cea mai bună oportunitate de a îi aduce pe oameni aproape unii de alţii, pentru că frumosul le place tuturor indiferent de confesiune, indiferent de etnie, indiferent de felul omului de a fi. Dacă iubeşti frumosul şi empatizezi cu el, cred că vei iubi şi Opera. Şi mai cred că aceasta are şanse să mai fie, aşa cum spuneţi, şi o Poartă Deschisă către oameni, dacă va şti să rămână tot timpul în contact cu oamenii.

O.Ş.-P.: Dacă în anii 1918 a existat o personalitate care a avut această, să spunem, viziune a industriilor culturale cum începeau ele să se contureze la începutul secolului XX, cum credeţi că ar trebui să abordeze acest domeniu actualul management al operei? Nu neapărat Opera din Cluj, în general, managementul artistic dintr-o ţară ca România.
V.A.: Întâi de toate cred că asta o să accentuăm şi în revista pe care o vor pregăti împreună actori, artişti sau istorici. Trebuie să facem în aşa fel, încât să aducem tot timpul Opera aproape de oameni. Cu alte cuvinte consider că este, într-adevăr, aparte că reuşim să punem în scenă marii clasici, că lumea vine să se simtă bine, dar este la fel de important să şi plece acasă cu ceva. Acest "altceva" nu trebuie să se raporteze doar la impresii. Eşti cu adevărat câştigat, dacă ai înţeles şi ai empatizat cu ceea ce ai văzut. Eu sunt sigur de faptul că Opera are acel potenţial de a găsi mijloacele necesare pentru a veni mai aproape de public, cu o ofertă diversă, dar de aşa manieră încât cine vine să plece de aici câştigat sufleteşte. În consecinţă apreciez că aceasta este marea provocare pe care instituţia în sine o are în faţă: Opera mereu aproape de oameni! Noi, ca specialişti, înţelegem altfel creaţia lui Verdi spre exemplu, sau un anumit spectacol de teatru, dar sunt oameni mai simpli, fără o pregătire de specialitate care, cu siguranţă, ar vrea să vină şi să înţeleagă ceva. Dacă faci, aşadar, un spectacol accesibil şi deschizi porţile cât mai mult către public atunci, fără dar şi poate, Opera în sine îşi va atinge menirea sa şi anume aceea de a fi punte de legătură între oameni şi culturi deopotrivă.

"Idei avem fiecare dintre noi - să punem în scenă anumite spectacole, anumite piese -, dar nu este suficient. Trebuie să le faci inteligibile pentru absolut toţi."

O.Ş.-P.: Ce face acum Florin Estefan la Opera din Cluj prin Opera Aperta, prin alte proiecte de acest gen, credeţi că reprezintă paşi în această direcţie?
V.A.: Cu siguranţă că da. Este o strategie inteligentă de a deschide Opera tuturor. Aşa cum subliniam anterior, este foarte bine să nu rămână nimeni cu impresia că Opera reprezintă un apanaj al elitelor sau al celor foarte culţi. De fapt, Opera este pentru fiecare dintre noi. Nu contează cărui nivel social aparţii, este important, în schimb, să ştii să respecţi şi să îţi placă frumosul. Dacă ne gândim bine, marii compozitori au scris pentru toţi, până la urmă. Opera Aperta reprezintă, cred eu, acea poartă deschisă fiecăruia. Este un mod eficient de a dărâma bariere invizibile. De fapt, asta trebuie să facă Opera şi arta în sine, nu să creeze prăpăstii între oameni, ci să îi apropie, iar primul pas în acest sens trebuie să-l facă cei care au lumina cărţii şi se pricep să pună în valoare tot ceea ce este frumos şi valoros. Rămân la convingerea că aici se poate vedea şi acel imperativ de care trebuie să ţinem seama: să punem în scenă compoziţiile care au făcut carieră în timpul lor, aducându-le aproape de cei doritori să le revadă, dar de aşa manieră încât ei să se regăsească în cadrul lor, mai mult, să vină de fiecare dată să le retrăiască cu aceiaşi mare plăcere. Urmând această cale, Opera îşi poate îndeplini o menire frumoasă... Să fie o sursă de inspiraţie, de frumos, de cultură, dar, mai presus de toate, un factor de unitate a naţiunii.