Cum pot protestele sa îmbunătățească democrația reprezentativă?

Protestele populare au un impact tot mai notabil în politica românească. Începând cu 1989 au fost mai multe momente în care prezența cetățenilor în stradă a avut un impact politic major. Protestele din Piața Universității au fost prima formă de manifestare a nemulțumirii față de elitele politice de după Revoluție, iar turnura violentă pe care au luat-o după asaltul minerilor a dus la înlocuirea Guvernului Roman cu cel condus de Stolojan. Au urmat două decenii cu o populație surprinzător de inactivă, ținând cont de severitatea căderilor economice din 1990-92 și 1997-99 și a măsurilor de austeritate din 2009-2010. Situația s-a schimbat însă în ultimii cinci ani. Astfel, în februarie 2012, protestele au generat contextul în care guvernul Boc a fost înlocuit de guvernul Ungureanu. 2013 a fost anul protestelor împotriva proiectului RMGC, remarcabile prin numărul de participanți și prin desfășurarea în mai multe localități din țară și din afara țării. În 2014, protestele care au avut loc între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidențiale au contribuit hotărâtor la victoria actualului președinte. Un an mai târziu, guvernul condus de Victor Ponta a fost inlocuit cu guvernul condus de Dacian Cioloș, ca urmare a protestelor declanșate de tragedia de la clubul Colectiv. 2017 continuă seria de ani cu proteste masive, cele mai ample de până acum: cu cei mai mulți participanți (17% dintre adulți declară într-un sondaj național recent că au participat la proteste) și răspândirea geografică cea mai mare (peste o treime din orașe și câteva localități rurale).
Va crește participarea politică în următorii ani? Pare mai probabil ca frecvența și intensitatea protestelor să nu scadă, ci dimpotrivă. Pe un site creat de Pippa Norris, profesoară la Harvard, sunt disponibile informații despre protestele antiguvernamentale din 191 de țări, între 1994 și 2003. Analiza statistică pe care am realizat-o pe aceste date arată că probabilitatea ca o țară oarecare să aibă proteste antiguvernamentale într-un an, dacă patternul din 1994-2003 se păstrează, este de 22%, iar dacă o țară are proteste într-un an, șansa să aibă proteste și în anul care urmează este de 50%. Seriei de proteste pe care le-am avut în România începând cu 2012 îi corespunde o șansă de peste 70% pentru 2018. În același timp, este plauzibil faptul că participarea a peste 40% dintre români la rețele sociale online va conduce la și mai multă participare decât cea prezisă de datele din 1994-2003. Desigur, cum spunea și Niels Bohr, predicțiile sunt dificile, în special cele despre viitor, așa că estimările de acest tip trebuie privite cu precauție.
Protestele au un efect și asupra altor forme de participare. Un studiu realizat în Statele Unite arată cum o serie de proteste din 2009 au condus în localitățile respective la o creștere a participării la vot cu 7-14 votanți pentru fiecare protestatar. Astfel, este plauzibil faptul că presiunea cetățenilor asupra guvernanților va rămâne ridicată, atât pe termen scurt, cât și mediu.
Este asta o veste bună pentru democratizare? Cel mai probabil da, dar sunt și riscuri notabile. Dylan Riley arată într-o analiză istorică comparată, incluzând Italia, România și Spania în 1870-1945, că apariția fascismului a fost facilitată de o combinație de activism civic și instituții politice neresponsive[i]. Un argument asemănător este adus de Sheri Berman în cazul Germaniei interbelice, precum și de Omar Encarnacion in cel al Spaniei și Braziliei anilor ’80. Efectele negative apar în special atunci când protestele repetate nu schimbă lucruri importante, atunci când conduc cel mult la câteva demisii, dar nu reușesc să influențeze în bine cauzele prime care generează crize.
Astfel, faptul că în România au loc aproape anual proteste masive reprezintă o veste bună pe termen pe scurt, deoarece contribuie la creșterea sofisticării politice a unei părți tot mai largi din populație, iar uneori reușesc să aibă impact la nivel politic. Pe termen lung, însă, faptul că fiecare an aduce noi motive de protest arată că, fundamental, practicile politice precum și politicile publice care contează nu se schimbă suficient.

Ce ar trebui schimbat? Participarea cetățenilor rămâne singura sursă importantă a schimbării, însă formele de participare și, mai ales, țintele urmărite ar trebui reevaluate. Astfel, un prim pas este ca tot mai mulți cetățeni să se implice în forme de participare politică diverse, în plus față de participarea prin proteste. În ce fel? Prin susținerea asociațiilor civice, incluzându-le pe cele care țin în viață jurnalismul de investigație, prin participarea la dezbateri publice, prin monitorizarea și contactarea parlamentarilor. Desigur, prin participare la vot. Toate acestea, dublate de efortul de a lua decizii informate, într-un context în care este tot mai dificil să selectăm informație relevantă și să o „curățăm” de distorsiuni.
În același timp, presiunea civică ar trebui să urmărească creșterea calității reprezentării politice. Democrația presupune un dialog continuu între cetățeni informați și implicați și factori de decizie care acționează în interes public, precum și un control permanent exercitat de către cetățeni. Sunt necesare schimbări de design instituțional și legislativ pentru creșterea calității reprezentării politice, schimbări ce țin cont de propunerile societății civile și ale experților. Este necesară o evaluare atentă a interacțiunii dintre politicile publice noi, adecvarea lor la contextul românesc, măsura în care reflectă preferințele cetățenilor. Mecanismele de reprezentare politică trebuie să asigure promovarea competenței și onestității în funcțiile publice. Acest lucru presupune atât o legislație electorală transparentă, care să asigure egalitatea de șanse tuturor celor care doresc să participe la alegeri, în calitate de competitori sau de alegători, cât și un efort din partea partidelor de a își îmbunătăți și transparentiza filtrele de selecție internă a cadrelor propulsate în funcții publice.
Cei care sunt activi politic tind să fie mai educați, mai înstăriți, mai tineri și să locuiască în zonele mai bogate din România. Este important ca vocea lor să fie auzită și să influențeze politici, însă este cel puțin la fel de important ca recomandările celor activi politici să fie incluzive. Inegalitatea economică ridicată este corozivă pentru calitatea democrației și frânează dezvoltarea economică, iar România a devenit în ultimii ani una dintre țările cele mai inegale din UE. Trendul poate fi inversat doar printr-o reprezentare mai echilibrată a tuturor categoriilor de cetățeni.
În plus, transparența și calitatea informării privind guvernarea sunt deficitare. Principiul transparenței trebuie aplicat la toate nivelele de decizie ale statului, atât în administrațiile locale, cât și în cea centrală. Este esențial ca orice decizie care presupune alocări de bani publici sau orice vot cu impact direct asupra cetățenilor să constituie informații ușor accesibile cetățenilor. Concomitent, calitatea informării poate crește prin crearea unor filtre suplimentare la nivelul breslei jurnaliștilor, astfel încât derapajele semnalate nu doar în perioada protestelor, ci și în săptămânile premergătoare alegerilor, să fie sancționate cu mai multă autoritate.
Nu în ultimul rând, calitatea modestă a educației școlare este o frână pentru democratizare. Școala din România a avut și are probleme. Astfel, în fiecare dintre studiile PISA realizate în România începând cu 2002, aproximativ 40% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional, adică au probleme serioase de înțelegere a unui text scris. Mai mult, avem o proporție în creștere de tineri care părăsesc școala prematur, iar o parte dintre aceștia nici nu sunt incluși în statisticile despre performanțele școlare. Sunt fapte importante și extrem de negative, pentru că analfabeții funcționali au dificultăți la locul de muncă și în viața de zi cu zi—atunci când semnează contracte cu o bancă sau cu un angajator, când citesc instrucțiuni de salvare în caz de cutremur, etc. În același timp, au dificultăți în a înțelege viața politică, discuțiile despre politici publice din țară, și alternativele electorale.
Pornind de la aceste considerente, avem șapte propuneri concrete:
1. Legislația electorală ar trebui să includă elemente care să crească gradul de reprezentare a cetățenilor și să stimuleze partidele politice să își îmbunătățească filtrele de selecție a cadrelor pe care le propulsează în funcțiile publice. De aceea, credem că sistemul electoral pentru alegerea parlamentarilor trebuie să se bazeze în continuare pe principiul proporționalității, însă propunem ca votul să fie acordat pe liste deschise, pentru a permite alegătorilor să aibă la dispoziție alternative nu doar între partide, ci și în interiorul acestora.
2. Primarii ar trebui să fie aleși prin vot majoritar, în două tururi de scrutin, în loc de un singur tur de scrutin, pentru a asigura o reprezentativitate cât mai mare a acestora la nivelul comunităților. De asemenea, principiul listelor deschise ar trebui să fie introdus și pentru alegerea consilierilor locali și a consilierilor județeni, aleși până acum pe liste închise.
3. Românii din străinătate trebuie să beneficieze de reprezentare parlamentară în conformitate cu numărul celor înscriși în registrul electoral și să aibă acces neîngrădit la vot. De asemenea, trebuie implementat înainte de toamna lui 2018 un cadru legislativ pe termen lung privind votul prin corespondență, luând în calcul experiența alegerilor din decembrie 2016, astfel încât el să poată fi folosit încă de la alegerile prezidențiale din 2019.
4. Reformele legislative și revizuirea Constituției trebuie să pornească de la premisa că Parlamentul este principalul pilon al democrației reprezentative. Abuzul de ordonanțe de urgență al Guvernului trebuie stopat. De asemenea, este important ca textul ordonanțelor de urgență să obțină un aviz de legalitate înainte de adoptare și intrarea în vigoare, la fel ca orice text de lege care trece prin Parlament.
5. Toate voturile exprimate în Parlament trebuie să fie publice, inclusiv cele legate de ridicarea imunității parlamentare. Pentru ca Parlamentul să își poate recăpăta credibilitatea, este important ca responsabilizarea sa ca principal for de legiferare să fie dublată de transparență deplină.
6. Elaborarea de politici publice trebuie să țină cont în mai mare măsură de analize și de date. Sunt necesare mecanisme clare de consultare a experților în procesul de luare a deciziilor de politici, și sunt necesare finanțarea cercetării pentru politici publice și introducerea în criteriile de evaluare a cercetătorilor a unor criterii care reflectă activitatea în domeniul politicilor publice.
7. Ar trebui întărit rolul școlii în formarea de cetățeni civici. Sunt studii care arată că elevii care învață despre funcționarea democrației tind să fie mai participativi, inclusiv la vot. Este necesar, dar nu și suficient ca educația civică să fie predată mai mult decât în prezent. Mediul școlar ar trebui să fie în acord cu principiile și practicile democratice, cu mai puțină toleranță față de situații de fraudă, incorectitudine și discriminare. În același timp, sunt necesare programe de reducere a analfabetismului funcțional și a abandonului școlar, cu accent asupra categoriilor sociale afectate cel mai mult—populație săracă și din rural.
Articol de Gabriel Bădescu și George Jiglău
[i] Pe scurt, argumentul lui D. Riley este următorul: ”Civil society mobilization tended to promote democratic demands in interwar Spain, Italy and Romania, as Tocquevillian analysis predict; but these democratic demands tended to undermine the liberal institutions of these countries due to the interlinked failures of interclass, intraclass and counterhegemony in them. The development of civil society in this political context increased levels of social conflict, froze parliamentary mechanisms, and delegitimized politics as such. Fascist mass movements arose out of this crisis of politics.” (p. 193)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro