Deunăzi, în metrou am auzit, fără să vreau, o discuţie între un băieţel de vreo şapte ani şi tatăl lui. Subiectul era magnitudinea corpurilor cereşti. Copilul era fascinat de stele, supernove, sateliţi, planete şi câte altele. Am dedus că veneau de la Observatorul astronomic şi am bănuit că au asistat în cadrul Planetariului la o prezentare de genul: Pleacă de la Pământ şi mergi până la marginea Universului. Eu veneam însă de mai aproape: de la un concert simfonic de la Ateneul Român. Mi-a rămas în minte interesul băiatului pentru partea vizibilă a Universului. Apoi, am regretat că nu l-am întrebat dacă nu cumva i-ar plăcea să cunoască şi partea auzibilă, să asculte o muzică ce sugerează o incursiune în lumea planetelor.
Mişcarea simfonică Pacific 231 (H. 53) de Arthur Honegger a fost compusă în anul 1923, iar prima audiţie a avut loc la Opera Garnier din Paris, sub bagheta lui Serge Koussevitzky, la 8 mai 1923. În Simfonia nr.2 de Serghei Prokofiev influenţa poemului lui Honegger este evidentă.
În interpretarea oferită de Nicolae Moldoveanu la sala Ateneului Român, publicul a ascultat o muzică repetitivă, cu o componentă ritmică puternică, din categoria urbanistă. Ici acolo se iveau totuşi câteva teme mai melodioase. Auditoriul a putut recunoaşte diferite zgomote pe care le făcea la vremea respectivă un tren tractat de o locomotivă cu aburi: huruituri, scrâşnituri şi fluier, toate acestea erau redate sugestiv prin combinaţiile timbrale ale instrumentelor din orchestră.
Instrumentele cu coarde grave redau momentul urnirii trenului, scrâşniturile şi şuierăturile provocate de scurgerea aburilor de la locomotivă erau redate prin efectul de glissando executat cu multă dibăcie de compartimentul viorilor, cântând în registrul lor acut. Apoi, întreaga orchestră, cu intensitate maximă, reda goana trenului aflat în drum.. Cu ajutorul unor pasaje în care formulele ritmice conţinând triolete păreau că rostogolesc fierăria înfierbântată, era imitată mişcarea roţilor. Accelerarea vitezei trenului era sugerată prin înşiruirea unor sunete cu durate din ce în ce mai scurte. Spre sfârşitul lucrării orchestrale, percuţia imita strident momentul violent de frânare a trenului. [1]
Însuşi compozitorul spunea despre programul acestei lucrări: "Dintotdeauna am iubit cu pasiune locomotivele. Pentru mine, ele sunt fiinţe vii pe care le iubesc la fel cum alţii iubesc femeile sau caii". [2]
În filmul lui Jean Mitry, Pacific 231, peliculă ce datează din anul 1949 este adus un omagiu locomotivei cu aburi din vremea aceea. Pe muzica Mişcării simfonice nr. 1 Pacific 231 a lui Arthur Honegger, în film apar imagini despre manevrele dintr-un depou de căi ferate şi operaţiile de rulare ale locomotivei şi a trenului tras de ea cu mare viteză, insistând cu prim-planuri pe învârtirea aproape coregrafică a roţilor care par a face piruete de mare virtuozitate.
Orchestraţia pentru acest opus al lui Honegger cuprinde: 2 flaute, 1 flaut piccolo, 2 oboaie, 1 corn englez, 2 clarinete, 1 clarinet bas, 2 fagoturi, 1 contrafagot, 4 corni, 3 trompete, 3 tromboane, 1 tubă, 4 instrumente de percuţie (tobă tenor, cinele, tobă mare şi tam-tam) şi instrumente cu coarde (viori, viole, violoncele şi contrabasuri).
Efortul artiştilor instrumentişti şi îndeosebi conlucrarea lor a fost răsplătită prin aplauzele publicului. Observam cum dirijorul se bucura de fiecare secvenţă reuşită şi chiar le mulţumea interpreţilor cu un mic gest din cap şi cu un zâmbet candid.
Au urmat Variaţiunile simfonice pentru pian şi orchestră în fa diez minor, M.46 de César Franck, solistă Naoko Anzai.
Născută la Tokio unde a şi început studiul pianului, Naoko Anzai s-a stabilit în anul 1986 în Elveţia, unde şi-a desăvârşit arta interpretativă la Musikhochschule din Zürich. Este profesoară de pian şi călătoreşte totodată, pe toate meridianele, fiind invitată să concerteze mai ales sub bagheta partenerului său de scenă şi viaţă, Nicolae Moldoveanu.
Lucrarea compusă în anul 1885 a fost dedicată pianistului Louis Diémer. Acest poem simfonic cu pian obligat a avut prima audiţie la 1 mai 1886, în concertul organizat de Société Nationale de Musique. Aceste variaţiuni se deosebesc de cele scrise de compozitor în tinereţea sa (Variations brillantes sur l'air du Pré aux Clercs sau Variations brillantes sur le favori de Gustave ronde III), în care virtuozitatea pianistica era cea care predomina. În Variaţiunile simfonice pentru pian şi orchestră în fa diez minor întâlnim mai degrabă o colaborare strânsă între pian şi orchestră. Există şi un aranjament al acestei fantezii, pentru două piane. Având o unitate ciclică, lucrarea franckiană prezintă trei secţiuni executate fără pauză: Introducere, Temă cu variaţiuni şi Final.
Ascultam în sala Ateneului cum pianista Naoko Anzai cânta prima idee muzicală, o temă ce aminteşte de cea din partea mediană a Concertului pentru pian şi orchestră nr. 4 în sol major, op. 58 de Ludwig van Beethoven. Cu câtă delicateţe solista înşira extrem de fluent formulele ritmice punctate ce însoţeau melodia descendentă! Fiecare frază avea un timbru omogen, era încărcată cu un sens muzical. Toate detaliile aveau parte de o atenţie deosebită. Şaisprezecimile curgeau şi se roteau precum ochiul ce priveşte un desen de pe un platou de porţelan.
Admirabil era şi dialogul dintre solistă şi ansamblul orchestral, în partea mediană, cea care conţinea variaţiunile propriu-zise. După un tril prelung executat cu măiestrie de Naoko Anzai, Finalul readucea motivul tematic principal, de data aceasta în tonalitatea omonimei majore, Fa diez major. Îngrijită a fost şi prestaţia ansamblului orchestral, care - împreună cu solista şi sub oblăduirea dirijorului Nicolae Moldoveanu - au reuşit să creeze o versiune artistică autentică a lucrării lui César Franck.
În anul 1946, coregraful Frederick Ashton a realizat un balet pe muzica Variaţiunilor simfonice pentru pian şi orchestră de César Franck.
În partea a doua a serii muzicale de la Ateneul Român, auditoriul a putut asculta Suita orchestrală Planetele, op. 32 de Gustav Holst [4]. Lucrarea, compusă între 1914 şi 1917, cuprinde şapte părţi, fiecare dedicată unei planete din sistemul nostru solar, exprimând o viziune astrologică: Marte, aducătorul războiului, Venus, aducătoarea păcii, Mercur, mesagerul înaripat, Jupiter, aducătorul bunei dispoziţii, Saturn, aducătorul senectuţii, Uranus, magicianul şi Neptun, misticul.
Orchestraţia este una foarte bogată: 4 flaute (incluzând şi piccolo), 3 oboaie, (incluzând şi un oboi bariton), 1 corn englez, 3 clarinete în la şi în si bemol, 1 clarinet bas, 3 fagoturi, 1 contrafogot, 6 corni în fa, 4 trompete în do, 3 tromboane, 1 tubă tenor, 1 tubă bas, Percuţie (6 timpane, gong, clopote tubulare, glockenspiel, tobă mare, tobă mică, trianglu, cinele, tamburină, xilofon), 2 harpe, pian, orgă, celestă, instrumente cu coarde (viori, viole, violoncele şi contrabasuri) şi un dublu cor de femei (fiecare având două voci de soprane şi una de alto).
Prima parte, Marte, aducătorul războiului, a fost scrisă înainte de debutul Primului Război Mondial, ca o premoniţie, ea exprimând sfârşitul unei lumi. Se auzeau la început formule ostinate executate de timpane, harpe şi viori, con legno,un amestec timbral destul de straniu, însă adecvat momentului. Apoi, debuta un motiv melodic expus de fagoţi, contrafagot şi corni, iar după o creştere masivă în intensitate, apărea cea de-a doua idee muzicală, cântată de tromboni şi reluată de corni. Un acord în cvadruplu forte răscolitor, sugera haoticul, inumanul, poate un marş războinic din ceruri. Violentele disonanţe şi ritmica pregnantă aduceau spiritul belicos în prim plan.
Venus, aducătoarea păcii, a doua parte a Planetelor de Holst, în contrast, aducea o liniştire un aer împăciuitor. Savuram sunetele înalte ale cornului pe un fir melodic ascendent, aducător de lumină şi pace. Splendid a fost solo-ul de vioară, suav, cu o sonoritate plină de căldură şi dulceaţă. După care viorile, ca un ecou reiterau melodia. Au urmat variaţiuni ale acestei sublime teme. Cât de frumos au sunat şi intervenţiile oboiului, ale violoncelului solo, colorate de sunetele xilofonului, totul insuflând armonia celestă!
Mercur, mesagerul înaripat, a treia parte, cu rol de scherzo, readuce dinamismul. După o scurtă introducere cu pasaje rapide, oboiul şi cornul englez afirmă o melodie prelucrată apoi şi reluată variat. Aerul solemn este adus de instrumentele de suflat de lemn. Acele punţi executate cu o bună stăpânire a tempo-ului, în maniera spiccato, în triolete, de către compartimentul viorilor, au introdus o anume eleganţă în discursul muzical. Apoi totul s-a-ncheiat cu un acord scurt.
Jupiter, aducătorul bunei dispoziţii, a patra parte, debuta cu o introducere cu valori ritmice mărunte, după care a apărut o temă cântată sincopat. Apoi, trompeta din depărtare, împreună cu compartimentul lemnelor aminteau de o fanfară. Teme eroice, cu schimbări metrice interveneau adesea. O atmosferă zgomotoasă a condus la un climax. S-a auzit apoi celebrul Imn al lui Jupiter.
Saturn, aducătorul senectuţii, a cincea parte, a fost, la vremea aceea, secţiunea preferată a lui Gustav Holst. Ascultam tema expusă solemn de contrabasuri, marcând parcă trecere ineluctabilă a timpului. Viorile, cu sunete stinse, marcau îndepărtarea zilelor tinereţii.
Uranus, magicianul, a şasea parte a suitei orchestrale Planetele, începea cu o incantaţie intonată pe patru sunete, anunţând apariţia magicianului (aluzie vagă la Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas, lucrare compusă în 1897). Întreaga parte era dansantă, iar sonoritatea amplă, antrenând întreg aparatul orchestral devenea covârşitoare. Sonorităţile harpei schimbau atmosfera brusc, spre final.
Ultima parte, Neptun, misticul, este cea mai influenţată de curentul impresionist. Totul pare aici imponderabil. Sunetele de celestă şi harpă erau combinate cu pedale consonantice ale suflătorilor Se auzea apoi din culise un cor de femei ce intona fără a folosi cuvinte, doar vocala a. Clarinetul a avut o intervenţie deosebit de frumos timbrată. Suita s-a încheiat pe o descreştere treptată, vibraţia dispărând în infinitatea Universului
Incursiunea în lumea planetelor, pe care ne-a dezvăluit-o cu ajutorul sonorităţilor Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijorul Nicolae Moldoveanu a fost una cu adevărat minunată.
NOTE
* Imaginea oferită de telescopul Hubble, a fost preluată de pe site-ul cursuri.flex.ro
[1] wikipedia.org/wiki/Pacific_231_(mouvement_symphonique)
[2] Octavia-Anhid Dinulescu: Program de sală pentru Stagiunea Filarmonicii George Enescu, februarie 2017
[3] Société Nationale de Musique a fost fondată în 1871 de Camille Saint-Saëns şi Romain Bussine, în scopul promovării lucrărilor compozitorilor francezi. Deviza era Ars gallica. - wikipedia.org/wiki/Soci%C3%A9t%C3%A9_nationale_de_musique
** fotografia pianistei Naoko Anzai a fost preluată de pe site-ul newsbv.ro/
*** Platou japonez Imari din Arita, Japonia, secolul al XVIII-lea - wikipedia.org/wiki/Imari_ware
[4] Gustav Holst (1874-1934) a fost un compozitor, trombonist şi pedagog britanic. Dintre lucrările sale amintim: Suita de balet, op.10, «Trompetistul mistic» pentru soprano şi orchestra, Somerset Rapsody, Imnurile din Rig Veda pentru voce şi pian, opera de camera Savitri, imnul lui Isus, Simfonia Corală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu