Problema actuală cea mai acută, în raport cu indiferenţa religioasă crescîndă a europenilor şi practica religioasă a musulmanilor din diferite valuri de imigraţie, nu este însă aceea a unui “conflict inter-religios”, întrucît, în pofida mesajului și carismei celor doi papi evocați mai sus, în Europa lipsește tot mai mult primul termen al relaţiei, i.e. dedicarea religioasă creştină. Tensiunea pare să se consume mai curînd, aşa cum a anticipat Huntington în 1993, la nivelul unei ciocniri a civilizaţiilor. Ideologiile şi economia, chiar dacă importante, nu mai sînt în prim-planul politicii globale contemporane. Astăzi mainstream-ul politic occidental se referă mai des la identităţi culturale şi recunoaşterea lor decît la ideologii (ca în perioada Războiului Rece) și nivelul economic (ca în perioada colonialismului și post-colonialismului). Se vorbeşte mai mult de coabitări respectuoase și sinteze pacifiste între culturi diferite, decît de contradicții ideologice și ierarhii economice.
Dificultatea fiind bineînţeles că Europa, de pildă, nu poate urma acest ideal al convieţuirii multiculturale fără a plăti nici un preţ. De exemplu, o ”sinteză multiculturală” între creştinism şi islam îi poate pune în pericol pe evreii europeni supravieţuitori ai Holocaustului – este un fapt că, în Franţa şi în alte părți, a apărut o nouă formă de anti-semitism, care face din “ocupaţia israeliană” o justificare pentru o simpatie tot mai clară pentru cauza naţionalistă arabă. Sigur că nici armata statului Israel nu descurajează, prin prezenţa sa brutală în teritoriile palestiniene, acest tip de retorică. Dar efectul este că noul anti-semitism este marginal ataşat de vechiul anti-semitism şi tinde să privilegieze și protejeze în schimb islamul. Prin urmare, nu e vorba atît de o convieţuire multiculturală cu toată lumea, cît de o substituire a evreilor cu musulmanii la capitolul ”prietenilor din alte culturi” cu care sîntem dispuși să conviețuim.
Ceea ce e “ameninţat” în primul rînd de actualul conflict al civilizaţiilor, nu este aşadar “moştenirea creştină”, în condiţiile în care credinţa creştină ţine în Europa mai mult de istorie. În pericol este pur și simplu civilizaţia europeană. Normalitatea omului european civilizat de azi. Libertatea cuvîntului, democraţia, egalitatea de şanse şi în faţa legii, Renaşterea, Iluminismul, muzica arta, literatura – împreună cu valorile creştine care susţin demnitatea omului şi importanța relaţiilor interpersonale – toate acestea sînt expuse unei relativizări riscante dacă se acceptă chiar și implicit ideea unei ”sinteze” între creştinism şi islam.
Islamul nu a avut parte – am afirmat-o de multe ori – de un Iluminism. Există, desigur, artă şi cultură islamică (să nu uităm de Califatul de la Cordoba), există mari filozofi şi mari mistici musulmani. Dar aceste lumini ţin de “perioada clasică” a islamului care nu pare de altfel ținută la mare preț, cu excepţia unor intelectuali musulmani care trăiesc în Occident, de elitele musulmane de azi. Ţările din golf, de pildă, strălucesc prin puterea economică şi diplomaţia cu miros de petrol cu Occidentul, nicidecum prin artă şi cultură. “Excelează” în schimb prin fundamentalism religios intens exportat în ţările sunite din jur şi prin finanţarea privată a terorismului. Nici în ţările islamice mai puţin prospere nu se afirmă prea uşor creativitatea artistică şi literară. Majoritatea scriitorilor şi gînditorilor originali şi nealiniaţi din aceste ţări au şansa unei cariere doar dacă pleacă în Occident, trăind la adăpost de cenzură, constrîngeri de conformitate şi persecuţii (nu în totalitate, aşa cum ştim din biografia scriitorului Salman Rushdie).
Frust vorbind, ”sinteza” sugerată implicit de unii partizani ai multiculturalismului de azi, pacifiști și iubitori de identități culturale diferite, se vrea între acest tip de cultură islamică, ostilă creativităţii, drepturilor şi libertăţilor, care nu e dispusă să se întîlnească cu modernitatea, şi cultura europeană occidentală. Forţînd puţin nuanţele, mă întreb dacă e posibilă o “sinteză” între formele mai blînde ale grupării islamiste central-africane Boko Haram, ce militează împotriva educaţiei religioase occidentale, şi cultura care îi ia încă pe filozofii greci, pe maeştrii Renaşterii, pe gînditorii iluminişti care au întemeiat universalitatea drepturilor omului, pe Bach, Mozart, Beethoven şi Chopin ca puncte de reper. Şi, dacă da, care sînt condiţiile de posibilitate ale unei ”sinteze” între două universuri de valori atît de contradictorii?
Desigur, o sinteză nu înseamnă nicidecum o fuziune. Dar elementele unei sinteze trebuie să fie cît de cît compatibile logic. În orice caz, trebuie să existe posibilitatea de a stabili nişte baze comune. De pildă, în cultura europeană s-a realizat o mare sinteză în Evul Mediu între filozofia greacă şi teologia creştină. Ulterior, Renaşterea a fost produsul unei sinteze între spiritul clasic şi valorile antropocentrice moderne. În ambele cazuri a fost construită sau descoperită o bază comună. Toma de Aquino a argumentat în favoarea compatibilităţii dintre raţiunea filozofică şi credinţă. Renaşterea şi-a “însuşit” o parte din idealurile Antichităţii, pe motivul că exprimau cel mai bine spiritul umanist. Îmi e foarte greu să-mi imaginez o sinteză similară între valorile culturale ale Europei de astăzi şi un islam aflat într-o fază, ne place sau nu, “medievală”. Această observaţie generală nu înseamnă bineînțeles că nu există indivizi musulmani particulari cu care dialogul inter-cultural e perfect posibil sau cu care europenii vorbesc aceeaşi limbă. Dar aceştia sînt de obicei critici faţă de încremenirea islamului în stadii ”medievale”. Ideea unui “Iluminism” de care ar avea nevoie islamul e de altfel apărată şi de antropologul religiilor de origine algeriană Malek Chebel, autorul unui Manifest pentru un islam al luminilor (2004), care trăieşte şi publică în Franţa. Şi, desigur, există vocile multor feministe musulmane din diaspora occidentală ce susţin o modernizare a islamului în spiritul drepturilor universale ale omului. Cele mai multe din ele au trebuit însă să-şi conteste o parte din valorile submisive moştenite de la cultura islamică (destinate în special femeilor) pentru a-şi afirma talentele şi personalitatea.
În rezumat, sînt sceptică în privinţa posibilităților de ”sinteză multiculturală” între culturile occidentală şi islamică, care nu i-ar putea aduce daune şi prejudicii celei dintîi. Nu din motive strict religioase, de felul celor invocate de cei mîhniți că ”multiculturalismul înseamnă o moschee înălțată pe ruinele unei biserici”, cît mai ales culturale şi civilizaţionale. “Ciocnirea civilizaţiilor” nu pare doar o teorie academică abstractă destinată unui club de specialiști prinși în jocul cu mărgelele de sticlă. “Societăţile paralele” ce au apărut la suburbiile mai multor oraşe vest-europene, adevărate ghetouri unde criminalitatea e răspîndită și credințele jihadiste fac ravagii, sînt numai unul din efectele acestui conflict. Iar politica “de la centru” a respectului pentru identităţile culturale nu face decît să sporească, paradoxal sau nu, marginalizarea şi frustrarea locuitorilor acestor suburbii. În loc de a afirma că avem cu toții o umanitate comună (rațională) și drepturi universale, dar că, întrucît culturile particulare nu sînt totdeauna compatibile, trebuie să încercăm să purtăm un dialog al rațiunii, identităţile europene se tot diluează şi mlădiază ”multiculturalist” pentru a-i asimila politicos pe noii veniţi.
Creştinismul european, atîta cît a mai rămas din el, pare la rîndul său cuprins de fervoarea acestui spirit self-effacing, părînd a uita de revelaţia evanghelică și de transcendenţa lui Isus Cristos și adoptînd un umanitarism ce îmbrățișează fratern și necondiționat pe toată lumea – ceea ce e nobil, meritoriu, și în acord cu caritatea creștină, dar pare să piardă din vedere vestirea esențială a Evangheliei că ”Împărăția Cerului s-a apropiat”. Crucea a devenit Crucea Roșie. Isus e un hippie multiculturalist, bun amic cu Profetul. Nu se mai prea înțelege de ce a fost numit Cristos (Mesia) și Mîntuitor. Biserica nu mai e o barcă de salvare a sufletelor, ci mai curînd a trupurilor sutelor de mii de refugiaţi care fug disperaţi din zonele de conflict și sărăcie – urmînd a se “ciocni” apoi abrupt de civilizaţia europeană și a redescoperi consolator doctrinele medievale ale islamului, eventual cu sprijinul profeţilor online ai Statului Islamic.
Cît priveşte cultura europeană occidentală, cu moştenirea ei creştină şi întîlnirile sale cu modernitatea, milioane de atei occidentali recunosc la ora actuală că o preferă net “obscurantismului islamului” – iar actele de violență orbească asupra victimelor de pretutindeni ale islamismului, din Pakistan pînă în California, nu pot să nu îi confirme în această preferință, chiar dacă știe toată lumea că ”islamul nu este identic cu extremismul islamic”. Richard Dawkins se declară fericit că e “un anglican cultural” – cineva care s-a format în ambianța unei culturi creștine de tip occidental – și nu are tangențe culturale cu ”o anumită religie violentă”. Evident, e o remarcă lipsită de nuanțe. Dar e totuși clar că nu e vorba aici de religie, ci de civilizaţie. Conflictul nu este inter-religios…
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu