Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitatea de a vedea
ideile în carne și oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au
recunoscut în apariția lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au
convertit total — pe viață și dincolo de moarte. Explicația forței
acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinității este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală
a zeului ascuns. După creștinism, întruparea a devenit o metodă a
filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicații ori
explicații ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinația
romantică spre distrofia fizică prin injoncțiunea că geniul trebuie să
aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în știința modernă a
naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minții și corelațiilor lor stabilite prin ecuații este o metodă a științei și o realitate a tehnologiei.
Parte a fascinației față de posibilitatea de a vedea idei în carne și
oase este înclinația de a vedea într-un individ universalul. Dar nu
universalul ca metaforă a genialității individuale, ci ideea că
individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a
universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de
bătăliile în care Franța avea să spulbere Prusia (Jena și Auerstädt) și
la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând
astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană
(962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de
francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-și călare trupele. Hegel are
sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în
carne și oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său
Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând
călare prin oraș pentru a-și inspecta trupele; este într-adevăr un
sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un
singur punct, stând călare, atinge marginile lumii și o domină.”.
De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau
exprimă în mod eminent anumite culturi ori națiuni nu mai este decât un
pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a
sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca
Hegel, în termeni de spirit al lumii și de universal concret, nu ca
naționaliștii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în
sentimentul lor de generalitate și sinteză, cădea pe faptul că anumiți
indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.
La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un
Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna
fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva
instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate
vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar
un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze
ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund
și înalt în civilizația națiunilor lovite.
Țara noastră și-a avut contribuția ei la sminteala și nebunia
generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai
mult decât și-a imaginat, a știut ori a putut înțelege. Nu a pierdut
doar teritorii: a pierdut și reușita modernizării, și momentul celei
mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — și-a pierdut
cultura libertății și și-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion
Negoițescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după
cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma
unui război pierdut, situația n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilința
suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi
luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este
eroic și tragic trebuie neapărat să‑și spună cuvîntul, aveam s‑o plătim
scump, în straturile morale, vreme de generații” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoițescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic și tragic în istorie pretinde națiunilor și culturilor să își spună în mod obligatoriu cuvântul.
Când am ieșit din comunism, parcă fuseserăm schimbați: uitaserăm să
ne mai vorbim limba fără arțag și cu considerație față de interlocutor;
încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizației prin care înfloriserăm
social și moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim
ciuntiți, nu ne mai revoltam că eram umiliți, furați și mințiți și
învățaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm și
mințim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea și să i-o
preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înțelegem reușitele
adevărate și ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale
drept probe de inteligență.
Am ieșit din război și din comunism adânc dezbinați, împărțiți între
cei care își mai aminteau ori voiau să-și amintească ce fuseserăm și cei
care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-și mai
amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se
străduiau să poarte cu ei firele continuității, fie dintre cei care
supraviețuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să
recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat
întreg: nici cei reîntorși din pușcării (în carnea cărora România veche
fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi și adaptați, nici cei noi
și adaptați, nici cei conștienți de falsitatea din jur și care i se
împotriviseră în interiorul adaptării și supraviețuirii, nici cei care
au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care
refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Firește, mai erau cei
fugiți în afara țării, cei care se refugiaseră fără să fie pătați.
Pentru cei rămași în țară, aceștia au urmat o linie de evoluție care
amintea cel mai bine de civilizația interbelică. Dar, cum s-a văzut cu
atâtea alte prilejuri, supraviețuirea literei nu garantează conservarea
spiritului: și aici, supraviețuirea a însemnat o subtilă distorsiune a
spiritului vechii civilizații românești, în care condițiile nemiloase
ale exilului, râca dintre refugiați, atomizarea și ghetoizarea
comunităților românești, precum și mizeria morală a eșecului repetat
și-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilații nu
rămăseseră cu adevărat întregi.
În aceste condiții de pierdere și irosire, îmi place să cred că
Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la
adăpost și de experiența de eșec a exilului, și de experiența deformantă
a lagărului în care fusese transformată țara, pe cineva întreg.
Pe cineva care să nu fie doar martor și nici doar supraviețuitor; care
să nu fie doar păstrător și nici doar recuperator; nu doar excepție și
nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce
fusese civilizația sufletească a culturii ucise.
Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite
în istorie a păstrat pentru noi, supraviețuitorii din țară, pe cineva ca
un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal
îi spunea Kojève) în carne și oase, capabil să întrupeze în chip viu și
neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun și în același timp mai
egal răspândit în civilizația socială, morală și intelectuală a României
interbelice. Și că pe acest „universal concret” în carne și oase
Îngerul compasiunii l-a readus în țară, după prăbușirea comunismului,
pentru ca noi toți să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a
noastră mai bună: cum ne-am fi mișcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat
ținuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ținut
firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi știut să ascultăm,
să formulăm judecăți, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem
adevărul în față; cum am fi știut să suferim, să iubim, să facem curte,
să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărțile proprii și cum
le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ținut conferințe, cum am
fi știut să povestim; cum ne-am fi iubit țara, cum am fi criticat-o, cum
ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord ‒ pe scurt, cum
am fi fost dacă am mai fi știut ce însemna pe vremuri să fii civilizat
și european într-o manieră curat românească, așa cum știuseră
interbelicii.
Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în
istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în același
timp ideal-tip al civilizației românești din interbelic și universal
concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu
Djuvara.
La șaptezeci și trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în
țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă
tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune
intelectuală și o distincție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi
de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai
mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot
striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a
adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în
carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat
și european într-o manieră curat românească.
Nota: aceasta este varianta completa a textului aparut in volumul “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu