duminică, 28 august 2016

Generația „Facebook” și istoria

Au curs multe cuvinte tânguitoare despre generațiile noi dezamăgitoare, inculte, incapabile să rezolve altceva decât probleme limitate, fără viziune, fără orizonturi culturale, anatema căzând exclusiv asupra tinerilor. E un potențial extraordinar în fiecare generație, pe care școala rămasă în secolul trecut nu poate să-l fructifice. Generația „Facebook” trebuie cucerită, stârnită, atrasă prin poveste, imagine, joc. Viziunea să fie multiplă, abordările ample, discuțiile și interpretările permise, întocmai cum este lumea lor de după încheierea programului, copiii să fie liberi să se exprime. Lumea elevilor de astăzi nu este aceeași cu cea de acum 30 de ani, iar o comparație între generații are în centru școala care pare să nu se fi schimbat prea mult. Împietrită în timp, școala românească ignoră prezentul și impune elevilor să fie după asemănarea înaintașilor, ceea ce este ridicol. În fine, rezultă când și când câteva vârfuri, copii extraordinari care s-ar evidenția în orice context și o sumă de inadaptați autodidacți.
Soluții s-au propus de-a lungul timpului, iar una dintre ele va intra în vigoare din această toamnă. Zâmbesc cu amărăciune la gândul că disciplina gândire critică face parte din trunchiul comun pentru elevii de gimnaziu, deși cred că dezvoltarea acesteia este unul din obiectivele prioritare ale învățământului obligatoriu. Dar am puternice îndoieli că adăugarea unei discipline în aceeași paradigmă tradiționalistă a predării – învățării va corecta o problemă care macină școala românească și care ne face campioni la analfabetismul funcțional. Viziunea adultului este iarăși suprapusă peste psihologia copilului care nu este suficient de format să se educe conștient. Cu alte cuvinte explicându-i copilului ce este gândirea critică și cum funcționează, îi vom face să gândească critic (iată cum trebuie să gândești, gândește!) ? Cred însă că o înnoire a abordării clasice și evadarea din limitarea disciplinelor de astăzi prin realizarea unor programe școlare transdisciplinare ar fi primii pași spre o evoluție a educației românești. Mă voi referi în continuare la una dintre disciplinele umaniste esențiale în dezvoltarea individului care își pune amprenta pe cunoașterea sinelui, a celorlalți, respectiv a lumii, istoria, și care stârnește adeseori discuții referitoare la numărul de ore din trunchiul comun și mai puțin la conținutul programei sau la metodele de predare.
Istoria este necesară și obligatorie în învățământul românesc, căci această disciplină nu are în vedere doar trecutul, ci contexte ale trecutului, iar studierea istoriei atinge și alte discipline, printre care antropologie, etnologie, politologie, sociologie, psihologie, artă etc. Prin studierea istoriei se pot forma competențe extraordinare de-a lungul dezvoltării copilului, prin relevarea motivațiilor ce au generat evenimente trecute, a relațiilor dintre indivizi, prin descrierea societăților la anumite momente istorice, a rațiunilor care au determinat acțiuni, revolte, desfășurări etc. Nu mă refer doar la stăpânirea unor informații, ci formarea capacității de interpretare a evenimentelor, de înțelegere și analiză. Cred că istoria trebuie abordată ca o disciplină complexă, iar viziunea să nu fie exclusiv faptică: pentru a înțelege un eveniment istoric este necesar să cunoaștem relațiile internaționale, viața oamenilor, implicarea lor în societate, relația dintre autorități și populație, resursele disponibile, gradul de dezvoltare tehnologică, momentul cultural și artistic etc.
Încă din școala primară, istoria însemna pentru mine doar o succesiune de întâmplări, înlănțuite logic sau nu, fapte seci, ani de domnie și războaie într-o aglomerare năucitoare, nume greu de pronunțat a căror cunoaștere era importantă în sine; până în ultimul semestru de gimnaziu niciun profesor de istorie nu a vorbit liber în fața clasei; obișnuiți fiind cu imperativul „Scrieți!” premergător dictării, mi-a atras atenția discursul unui nou profesor care ținea să capteze ascultătorul în firele unei povești slab schițate. Abia atunci am intuit bogăția de date care zburase ca vântul pe lângă spiritul meu avid de cunoașterea unor alte lumi. Am realizat curând că aș fi vrut să se apropie de epoca noastră mai mult, să ne vorbească despre anii în care au crescut și s-au format părinții noștri, despre comunism. Îmi doream să cunosc acea lume, relațiile dintre indivizi și atitudinea lor față de străinătate, politică, manifestările lor particulare, întâmplări cotidiene, ce activități distractive preferau, chiar cum se îmbrăcau. Instinctiv, curiozitatea mea pornea de la realitatea din jur, de la cuvintele celor care au trăit în comunism. Despre ei aș fi vrut să aflu mai multe, în orele de istorie. Și am intuit atunci că istoria este disciplina care îmi poate servi elemente fascinante despre oamenii de astăzi care au trăit și s-au format în comunism. Iar când profesorul a scos din buzunarul de la piept o cărticică pe care ne-a frunzărit-o în fața ochilor numind-o Constituția României, școlarul din mine și-a spus uimit: există în realitate și e chiar în fața mea.
Relatarea anterioară arată că orice demers educațional de succes – care să aibă un impact pozitiv asupra elevului – trebuie să pornească de la cunoștințele sale anterioare, de la ceea ce stăpânește elevul, să fructifice deci cunoștințele sale orientând apoi cunoașterea în funcție de obiectivele urmărite. Se cuvine așadar ca și istoria să fie studiată nu ca pe o înșiruire de întâmplări fără legătură cu viață noastră prezentă, ci tocmai încercând să zugrăvim trecutul pornind de la ceea ce îi este cunoscut elevului și cu uneltele familiare acestuia. De aceea, elevul trebuie captat cu povești, istorioare în care să se regăsească și care să-i inspire emoții. Când concurezi cu filme de animație, jocuri colorate și cântate, trebuie să vii cu o prezentare video pe măsură ca să rămâi in mintea elevului. Fiind în mod natural atras de ficțiune, de basm, de alternative la lumea din jur, copilul are o înclinare naturală spre trecut, dacă profesorul reușește să se adapteze la nivelul copiilor, să vorbească pe limba lor. Școala românească se folosește prea puțin de această aptitudine și, din păcate, perspectiva predării aparține exclusiv adultului. Se vorbește cu elevul de 11-14 ani ca și cum acesta ar fi un adult stăpân pe sine și care cunoaște importanța subiectelor discutate în școală, a evenimentelor istorice pe care e gata să le acumuleze cu o grabă incredibilă pentru a deveni o mică enciclopedie.
În experiența mea, m-a surprins în mod neplăcut revolta unor părinți față de profesoara de istorie care lua uneori pauze de la dictare încercând un dialog cu elevii despre subiectul lecției, pornind uneori de la textele unor istorici. Părinții au reclamat că elevii nu sunt evaluați corect și că nu e cazul să judece istoria, ci doar să o cunoască.
În școala de astăzi elevul trebuie încurajat să-și asume un dublu rol, atât spectator, cât și actor, iar comunicarea, indiferent de disciplină, trebuie să fie bilaterală. Pasivitatea impusă elevului altădată de profesori nu își face loc astăzi printre nevoile copilului. El trebuie să fie atras, cucerit și nu urmărit de pedeapsa notei mici. Nu cred că este just să sancționăm tinerii pentru ceea ce sunt și să-i certăm pentru că au mai puține cunoștințe și abilități, ci să încercăm să îi apropiem de istorie prin metode care să le stârnească interesul. Sunt generații asaltate de jocuri, filme, imagini care concurează să le atragă atenția să-i încânte, și tot ceea ce le oferă școală este o dictare anostă, stearpă, privitoare la realități pe care nu le cunosc și cu care nu rezonează.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu