Mari, dar nu pentru că e vorba de 13 miliarde de euro – cât ar trebui să dea Apple înapoi Irlandei pentru ultimii 10 ani cât timp ar fi primit un tratament fiscal selectiv, după cum a stabilit Comisia Europeană. (Bruxelles-ul ar fi cerut și mai mult, dar actuala legislația nu permite decât recalcularea ajutoarelor pe 10 ani). E o sumă colosală și, totuși, un … mizilic. La un profit trimestrial de aproape 8 miliarde la iunie 2016 si sute de miliarde lichiditati, Apple poate suna și mâine să facă transferul și să-ncheie conflictul. Problema e – care conflict?
Irlanda nu prea pare să aibă o problemă cu acestă companie care întâmplător este astăzi o corporație gigant, dar în urmă cu 36 de ani era doar firma unui tip numit Jobs. Și acest tip se hotăra să vină undeva la …Cork, să deschidă o făbricuță de ceva numit … computer personal (vedeți aici un mini-interviu cu Steve Jobs de la deschidere – de necrezut că asta se întâmpla în era noastră) , unde lucrau 60 de irlandezi. Astăzi e o fabrică de 4000 de angajați care produce Mac-uri și e singura unitate de producție din portofoliul Apple. Da, un Apple care poate nu plătește astăzi decât o rată de profit de 0,005%, comparativ cu … 1% în 2003, cum acuză Comisia Europeană. Dar ca Irlanda să-i ceară acum înapoi chiar și acel 1% (rată profitului comercial e de 12,5% în Irlanda, pentru cine întreabă) ar echivala cu o sinucidere economică, un fel de a boteza whisky-ul sau cum vreți să-i ziceți unei acțiuni care subminează tot ce au clădit în ultimii 30 de ani în materie de atractivitate a mediului investițional (și de care Bruxelles-ul nu are cum să zică că nu știa). Ca să nu mai spunem că nici măcar mica Irlandă nu se îmbată cu 13 miliarde făcuți peste noapte. Chiar luna trecută, acestă țărișoară de 4,6 milioane de locuitori își revizuia PIB-ul pe 2015 la 215 miliarde de euro, ceea ce-nseamnă 26 miliarde (adică vreo 2X13) peste rezultatul din 2014. Motivul – tot mai multe multinaționale se relochează în Irlanda și aduc investiții pe hârtie care sunt trecute contabilicește la plusul economiei. Dar asta chiar nu le dă mai multă siguranță irlandezilor, mai ales acum, că sunt gard în gard cu vecinii ”Brexit”, deci cu … incertitudinea și confuzia.
Totuși întrebarea ”care conflict?” își așteaptă un răspuns. Să schimbăm un pic perspectiva. Din fotoliul de CEO al uneia din cele mai bogate și influente corporații globale, fără să fie ținut de constrângerile unui polictian, Tim Cook spunea pe 13 august într-un interviu în Washington Post. ”dacă vreți să știți care e cheia problemei – ei nu se ceartă pe faptul că <Apple trebuie să plătească mai multe taxe>, ci pe <cine ar trebui să încaseze aceste taxe>. Și atunci e un fel de care țară trage mai tare de frânghie (în original a tug of war), când vine vorba de alocarea profiturilor. Așa cum funcționează legislația fiscală, locul unde creezi valoare este locul unde ești taxat. Și deci, pentru că noi ne dezvoltăm produsele în principal în Statele Unite, impozitele aparțin Statelor Unite”. Ei bine de această luptă globală e vorba – alocarea profiturilor, cine cât ia din plăcintă.
Sistemul SUA permite Fiscului să impoziteze toate veniturile nete obținute global de contribuabilul american, chiar dacă impozitul poate fi amânat până când banii sunt aduși acasă/repatriați. Că plata se tot amână… e o problemă, aprins dezbătută de politicienii americani (vezi audieri în 2013, în Senat), inclusiv în actuala campanie electorală. Cook a reamintit însă că nu își repatriază profiturile atâta timp cât acasă îl așteaptă o rată incorectă de 40% (un impozit federal de 35% plus taxele locale), așa că mai bine așteaptă … reformarea sistemului. Dar asta e o problemă strict americană, nu e treaba europenilor.
Așa cum, în termeni deloc diplomatici, chiar verde în față (verde irlandez, poate?), a spus-o unchiul Sam: ”Există riscul ca prin aceste impuneri din partea Comisiei Europene, baza impozabilă cuvenită SUA să se reducă dolar cu dolar, când veniturile din afară ale companiilor vor fi repatriate sau tratate ca fiind repatriate într-o eventuală reformă fiscală americană”. Așa scrie negru pe … cartea albă dată publicității de Trezoreria SUA pe 24 august. Un fel de stați deoparte de banii noștri! îi încasăm, nu-I încasăm e treaba noastră, dar voi, europenii, nu vă atingeți de impozitele Apple, Amazon, Starbucks, Chrysler-Fiat (acestea fiind cazurile deschise până acum de DG Competition). 25 de pagini de subtilități tehnice (”acțiunile Comisiei subminează consensul internațional pe transfer pricing”/ ”subminează progresele făcute până acum în proiectul BEPS”/ ”sunt incompatibile cu normele internaționale și subminează sistemul fiscal international”/”pun în discuție abilitatea statelor membre de a-și onora tratatele bilaterale” etc.) sunt invocate pentru a pune la respect executivul de la Bruxelles. Comisiei i se spune clar că ”transformă DG Competition într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer”. Orgoliul nostru de europeni ne spune că nu trebuie să vină americanu să ne ia de sus, dar, vrem nu vrem … cam au dreptate.
Ca într-un atac chirurgical, Washingtonul a ochit precis în marea vulnerabilitate a Bruxelles-ului, care se cheamă lipsa de coeziune și coerență la nivel comunitar, cel puțin în domeniul fierbinte al fiscalității.
Nu este clar, spre exemplu, cui folosește acest gest de independență al Executivului european: cum este reparat post factum climatul de concurență la nivel comunitar, ostilizând o mare companie (Apple s-a și grăbit să transmită că asigură, direct și indirect, 1,5 milioane de locuri de muncă la nivelul UE). Ostilizare nu înseamnă evident că Apple își va lua gadget-urile și va pleca acasă (nimeni nu-și permite să dea cu piciorului unei piețe de consum atât de dezvoltate), dar în niciun caz nu va însemna că economia europeană va deveni mai atractivă, cel puțin pentru marile proiecte de tehnologie. Să mai amintim că, până una alta, Apple, Amazon, Google și nici măcar Starbucks nu sunt produse ale economiei europene?
După Apple, s-ar putea să urmeze Google ca proces cu rezonanță la Bruxelles (aranjamentele fiscale incriminate sunt practic asemănătoare). Dar am să aduc aici aminte modul pragmatic în care britanicii au rezolvat la nivel național problema cu impozitele incredibil de mici pe care le plătea gigantul căutărilor pe internet. În ciuda presiunii politice din Parlament, Fiscul britanic a ajuns la o înțelegere ca măcar de acum compania să folosescă prețuri de transfer la nivelul pieței și astfel să plătească impozite mai mari. O atitudine pe care, spre exemplu, nu o întâlnim încă la francezi, care tot amenință că scot ei miliarde de la Google. Până atunci, însă, pe Tamisa, Google UK își face noile teme fiscale, își continua și investiții în UK și nici nu agită apele în legătură cu miile de locuri de muncă britanice. Și poate nu degeaba acestă atitudine pragmatic și pro-activă a administrației este unul din argumentele Londrei că va face față șoculului despărțiri de Bruxelles.
Un Bruxelles care, până una alta, se gândește la proiectul lui de supra-integrare – spre exemplu ne așteptăm ca în curând să intre in linie dreapta și reforma fiscala europeană a CCCTB-ului (baza comună consolidată de impozitare a marilor companii la nivel comunitar) – și se gândește mai puțin (și oricum în doze diferite) la o armonie de 27 de economii. (Orice s-ar spune încă nu există acel spirit de mușchetar comunitar, asta apropos și de cititorul nostru). Iată de ce cred că îmbățoșarea de 13 miliarde de euro a Bruxelles-ului față de Apple e de fapt o veste tristă pentru economia europeană și în primul rând pentru statele membre mici, cărora li se refuză practic orice inițiativă fiscală proprie pentru atragerea investorilor.
Citeam luni că prim ministrul Cioloș a avut în fața diplomaților noștri o atitudine ceva mai critică față de acțiunile Bruxelles-ului. ”Ne-am exprimat deja deschiderea faţă de statele europene care au început procese de reflecţie internă (…). Vom continua astfel de contacte şi vom oferi în mod pragmatic propuneri şi idei, dar în acelaşi timp, noi vom pleda continuu pentru nevoia unui proces de reflecţie comun, coordonat, inclusiv, care să nu creeze sau să nu adâncească falii între diferitele blocuri comunitare”. Reflecția e bună, în general, dar se pare că totuși e nevoie și de ceva acțiune. Altminteri, Bruxelles-ul merge mai departe. Concret, cum va juca Romania in noul World Tax Fight?
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu