Serverele Caracalului

Nu ştiu dacă ştiţi, dar Caracalul are un teatru. O clădire care arată chiar bine, de pe vremea când oraşul era reşedinţă de judeţ şi un ceea ce s-ar numi acum „pol regional”: bunica mea a absolvit acolo „Şcoala Normală” . Pentru cei care nu au treburi prin zonă, dau un link aici.  Judecătoria Caracal este o construcţie în stil clasic (aşa) ; o clădire care l-a impresionat aşa de mult pe un interlop din celebra comună Buzescu încăt şi-a construit o casă identică.
În ciuda acestor construcţii monumentale, Caracalul este exact cum aţi auzit din bancuri: un loc în care nu se intâmplă nimic. Trec de câteva ori pe an prin oraş, în drumul spre comuna mea natală, şi aceeaşi privelişte dezolantă mă întâmpină: o localitate decăzută, fără identitate, cu drumuri pline de gropi şi locuitori cu ocupaţii incerte, mai degrabă agricultori decât orăşeni, grăbindu-se către piaţă. Cea alimentară, desigur, nu în sensul de „agora”.
Dar nu despre problema Caracalului vreau să vorbesc acum. Oraşul respectiv este o victimă a înfiinţării judeţelor: construcţiile pe care vi le-am arătat sunt rezultatul unei dezvoltări organice a capitalei Romanaţilor în secolul XIX şi XX. Oraşul a avut resursele pentru a se dezvolta şi s-a dezvoltat.
Capitalele judeţelor de azi sunt mai norocoase. Ele nu se dezvoltă doar din banii proprii, ci au la dispoziţie celebrele „fonduri europene”, care în principiu ar trebui să le ajute să rezolve mai repede complicatele probleme ale dezvoltării accelerate.
Din aceşti bani s-au reparat şcoli şi s-au asfaltat drumuri ( inclusiv clădirile mai sus menţionate s-au renovat )  lucru care dealtfel i-a făcut pe primarii care au avut norocul a se afla în funcţie în acea perioadă aproape inamovibili . Tot din aceşti bani s-au cumpărat computere şi s-au pus bazele informatizării administraţiei.
Oriunde mergi prin ţară, ca şi la nivel central, vei găsi rezultatele acestor investiţii. Ele arată peste tot la fel: clustere, storage, servere blade dacă apăruse tehnologia la momentul respectiv, toată suita de produse Microsoft disponibilă în clipa achiziţiei.
Nu era deloc greu să justifici şi să finanţezi un astfel de proiect până prin 2008. Evident că informatizarea era necesară; sumele nu păreau deloc mari comisiilor, pentru că dacă le compari cu cele cheltuite de oraşe similare din vest, chiar nu sunt.
Dar, retrospectiv privind, sumele de „bani gratis” primite atunci conţin în ele un „troian” care putea fi anticipat. E vorba de cheltuielile legate de întreţinerea acestor sisteme.
Mai întâi, licenţele. Deja sistemele din anii 2000 nu mai sunt suportate; tot ce e windows server 2003 de exemplu ar trebui upgradat. De obicei asta ar însemna şi alte servere, pentru că pe cele vechi probabil nu va mai merge un sistem nou, şi oricum au o vârstă la care ne putem aştepta să se defecteze rând pe rând.  Dacă depăşim această problemă, ajungem la următoarea: personalul necesar pentru a upgrada şi ţine în funcţiune aceste echipamente. Administraţia publică nu are specialişti în aşa ceva. Nici în sectorul privat nu sunt prea mulţi – cel puţin la noi- pentru că acest gen de soluţii sunt de obicei prea scumpe pentru firmele private, deci singurul loc unde ai fi putut căpăta experienţă este una din firmele care au implementat astfel de soluţii pentru administraţie;
După aceea vine software-ul, despre care nu ştim sigur dacă va funcţiona sau nu pe sistemele noi; încă îmi amintesc de aplicaţiile care mergeau doar pe Internet Explorer şi de disputele pe care le aveam în epocă; acum strategia Microsoft s-a schimbat, se îndreaptă vrând-nevrând spre standardele deschise, iar aplicaţiile din epocă probabil cer încă  Explorer 6 sau 7.
Mă tem că în multe dintre cazuri, autorităţile vor trebui să pornească din nou de la zero. Suntem în situaţia câştigătorilor la Loto făcuţi celebri prin presă, care au reuşit să cheltuiască în câţiva ani milionul câştigat, după care şi-au reluat viaţa anterioară. Sau poate chiar în fabula cu banul muncit. Este evident că acei bani cheltuiţi atunci ajută, dar probabil că ar fi putut ajuta mai mult dacă ar fi fost cheltuiţi într-un mod care să permită o dezvoltare organică. Mă tem însă că în multe locuri au setat nişte standarde care nu vor mai putea fi menţinute: când sistemele vor claca, va fi greu să fie înlocuite. Vom avea în câţiva ani un nou „morman de fiare vechi”, o replică IT a industriei ceauşiste, care a suferit de exact aceeași boală.
Să sperăm că vom fi ceva mai înţelepţi de data asta.