Gest: „V-aţi uitat pe masă…”
…”ţigările”. Cu acest cuvânt ar fi trebuit să fie titlul complet dar am zis că hai să nu pun cuvântul ăsta, hulit şi printr-o lege, chiar în titlu. Deci asta mi-a spus – „V-aţi uitat ţigările pe masă” – aproape de încheierea zilei de marţi, când plecam din curtea unde e terasa la care m-am oprit, ospătarul care mă servise. Şi mi-a întins peste balustrada terasei pachetul abia desfăcut de „Camel”.
Un gest simplu, banal de normal. Nu, nu cred în presa tip „Cântarea României” (se îndoieşte cineva?) dar cred că e normal, din când în când, în lumea asta anormală să punem în valoare şi normalitatea. Nu la politicieni (ăia doar vorbesc de ea dar ne servesc zilnic anormalitate) ci la oamenii simpli şi frumoşi.
Recunosc, nici măcar nu-i ştiu numele ospătarului (deşi poartă ecuson), dar e unul din chelnerii mei preferaţi de pe acea terasă (nu fiţi tâmpiţi, nu vă gândiţi la altceva…). E ăla bruneţel, cu o privire aparent tristă care dacă nu apucă el să mă întrebe „Ca de obicei?” şi doar mă uit eu la el şi dau din cap îmi aduce rapid cafeaua fără lapte, cu un plic de zahăr brun şi două cuburi de gheaţă. Mda, fiecare cu otrăvurile şi păsărelele lui…
De ce scriu azi de ospătarul ăsta fără nume? Pentru că tot eu i-am încondeiat pe unii chelneri sau patroni când a fost cazul. Şi cred că şi un gest banal dar frumos poate fi exemplu pentru alţii. Şi pentru că sunt convins că nu toţi ospătarii din ţara asta, din judeţul ăsta sunt neglijenţi, neciopliţi, bagabonţi, puşi numai pe jaf aşa cum am putea crede uneori când vedem unele postări (altminteri reale, ca şi cazuri punctuale). E drept că eu mai cred că şi fiecare patron îşi are ospătarii pe care şi-i merită dar asta e altă discuţie şi – credeţi sau nu – ăsta nu e text cu factură. Da, sunt convins că „ospătarul meu” nu e singurul care face un astfe de gest. Gândiţi-vă câţi dintre voi nu aţi uitat pe canapea, pe spătarul scaunului, lângă masă un bun oarecare (sacoşă, geantă, telefon, ţigări) şi când v-aţi dat seama şi v-aţi întors vă aştepta cu produsul în mână şi zâmbind, cineva, acolo în sala aia.
Eu am păţit-o şi cu taximetriştii (nici pe ăştia nu i-am iertat când a fost cazul…). Dar cel puţin de vreo 10 ori mi-a căzut telefonul printre scaune sau am uitat pe bancheta din spate geanta cu camera foto. O singură dată – 1! – un taximetrist mai pensionar se făcea că nu aude telefonul care-i suna în maşină. Aia a fost excepţia. În rest s-a întâmplat chiar să fiu sunat de taximetrist sau de la dispecerat să mi se spună, elegant, că am fost cu capul în nori. Sau să sunt eu la dispecerat de pe alt telefon (când uitasem telefonul meu) şi să-mi spuna dispecera „A sunat şi taximetristul. Nu ştia cum să ia legătura cu dumneavoastră. Vă aşteaptă jos, în parcarea în care v-a lăsat la finalul cursei”.
Revenind la ospătari. Nu voi pleda pentru nesimţirea pe care o afişează unii dintre ei, indiferent că se întâmplă după 12 ore de stat în picioare. dar în aceeaşi măsură suntem datori să le respectăm munca şi faptul că suporta hachiţele noastre sau nesimţirea altora (o, da, sunt şi clienţi nesimţiţi la greu…) chiar şi după o zi de muncă. Cei care au avut ocazia să stea cu mine de mai multe ori pe terasă ştiu că am, printre altele, şi următoarea idee fixă: „A venit ospătarul la masă, că suntem 2 sau 15, întrerupem orice conversaţie şi comandăm toţi, clar, ca omul ăla să înţeleagă ce vrem şi nici să stea ca argatul în picioare, ghiocel, în faţa boierilor de pe scaune”.
„Şi ce dacă stă? Doar îl plătim…” e una din replicile pe care sigur aţi auzit-o. Da, plătim produsele comandate care includ şi serviciul de a fi serviţi. dar nu plătim ca să avem la dispoziţie negri pe plantaţie. Ca să umilim. Ca să ne simţim noi importanţi că stă ăla ca fraierul, îşi notează un suc, apoi unul din clienţi mai spune un banc, apoi nevasta zice „ăăă, dar nu m-am hotărât, stai un pic acilea”, apoi se întoarce spre colega de lângă ea şi întreabă „şi unde ţi-ai făcut unghiile astea de rahat?”.
Nu mai spun de calvarul ospătăriţelor. Şi nu mă refer la „durerea” de a primi un compliment rezonabil de la un client („Multumesc. dar ce ochi frumoşi ai…”), cum scria mai acum ceva timp unul cu IQ-ul necopt (v-aţi prins, am vrut să ocolesc epitetul „retardat”), ci la hărţuiala real grobiană, la „complimentele” despre sfârcuri, craci şi buci, la palma aplicată cu dragoste peste buzunarul de la spate al blugilor etc.
Sunt convins că la un moment dat va apărea o carte cu Memorii ale vreunui ospătar care, dacă va fi scrisă la un mod realistic, va avea succes de casă garantat. O, certamente că ne vom minuna ce pot discuta unii clienţi la mese, din diverse straturi sociale. Cum povestesc la băutură despre propriile trădări sau ţepe, cum după două înghiţituri duse pe gâtlej spun cum sunt ei nepoţii Arcului de Triumf sau al Cetăţii Neamţu. Despre idioţi care nu citesc meniu şi mimează că ar fi interesaţi de produse sofisticate numai ca să vadă amărăştenii ce cultură gastromică internaţională posedă… Da, impostorii sau analfabeţii funcţionali nu stau la mese doar cu cocalari de teapa lor ci chiar şi cu academicieni, profesori etc. Ba unii dintre cei din urmă le mai scriu şi cărţile primilor când contează pentru redus anii de puşcărie. Şi astfel de dialoguri savuroase au loc şi în faţa ospătarilor care aşteaptă ca Măriile Lor să binevoiască să-şi ducă comanda până la capăt. Că „prostul / hoţul / mârletele dacă nu-i fudul, parcă nu e prost / hoţ / mârlete destul”.
Ca în orice meserie, viaţa de ospătar face cât 3 şcoli. Şi, pentru fiecare, temelia e, totuşi, cei 7 ani de acasă. De asta poţi savura mai ceva decât cafeaua pe care o bei undeva la 1-2 zile şi momentul în care eşti strigat: „Ştiţi, v-aţi uitat ţigările pe masă!…”.
Mulţumesc.
Daniel VINCA
N.B. – Ca să previn principala întrebare estimată de mine: e vorba de terasa Times.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu