Si daca Apocalipsa nu mai vine?

“Zi şi noapte, în virtutea autorizaţiei imperiale, goţii

îngrămădiţi pe bărci, plute şi truchiuri scobite de

copac, erau transportaţi peste Dunăre. Cum fluviul

era foarte primejdios şi ploile îl făcuseră să iasă din

matcă, mulţi dintre ei – din cauza înghesuielii – se

aruncau în apă şi erau înghiţiţi de ea. Şi toată

această înghesuială, tot acest haos, pentru a

ajunge la ruina Imperiului Roman!”

Ammianus Marcellinus

Au toate trăsăturile personajelor negative din thriller-urile de duzină: seamănă cu noi, dar sunt cu totului altceva, sunt purtătorii a ceva străin, care ameninţă lumea noastră, au apărut de nicăieri şi se înmulţesc mereu, printr-un soi de ciudată sciziparitate şi, odată ce-au ajuns aici, lumea noastră nu va fi niciodată ca înainte de-a şti de existenţa lor. Pentru cei care nu (mai) gustă distopiile comerciale ale Hollywood-ului lucrurile se mută în registrul istoric: avem barbarii trecând de la neliniştitori foederati la devastatorii Imperiului Roman de Apus, oştile semilunii cucerind cetatea sfântă a creştinismului răsăritean şi armatele marilor viziri traversând Balcanii (Grecia, Serbia, Ungaria) pentru a-şi aşeza corturile sub zidurile Vienei. Toate acestea pot fi sintetizate într-un cuvânt: invazie. Cine urmăreşte buletinele de ştiri poate rămâne cu impresia că Europa e invadată (din trei direcţii simultan, ca în manualele de tactică militară: enclavele spaniole Ceuta şi Melilla în Vest, Nordul Africii şi insulele Italiei de sud – în particular Lampedusa – în centru şi coasta anatoliană, respectiv insulele Mării Egee în Est) şi că liniile ei de apărare se prăbuşesc una după alta. Marea migraţie a veacului XXI a început şi noi – europenii creştini – riscăm să devenim victimele ei. Nu mai e nici o scăpare, nici măcar pentru dezamăgiţii blockbuster-elor: media e pe poziţii şi mesajul ei e clar – Apocalypse now!
Oare chiar aşa să fie? Parcă într-atât ne-am obişnuit în ultima vreme să tot trăim apocalipse (la ore de maximă audienţă), încât nu mai putem fără ele. Ieri armatele lui Putin erau la porţile Europei. Alaltăieri economiile europene se prăbuşeau una după alta, antrenate de principiul dominoului, iar Europa se dezmembra. Ceva mai devreme ne înjumătăţea o pandemie adusă de păsările migratoare. Sau ne înghiţea o gaură neagră fabricată de inginerii acceleratorului de particole din Elveţia. Viruşi mortali (biologici, informatici sau ambigeni) se pregătesc să ne dea lovitura de graţie. Chinezii şi indienii s-au pus în mişcare să ocupe peninsula vestică a Eurasiei. Se termină resursele, se încălzeşte clima, dispar speciile, ne pândesc asteroizi ucigaşi, mâncăm – şi respirăm – distilate de otrăvuri iar concupiscenţa cea mai abjectă, deşi e la apogeu, creşte în continuare. N-a fost zi, în ultimele două decenii, în care să nu auzim acest refren. Evenimentele lumii acesteia, mai ales dezastrele (începând cu 11 septembrie şi până la actuala criză a refugiaţilor) n-au făcut dect să constituie suportul pe care-au proliferat aceste profeţii sumbre şi totodată confirmarea celor ce le proferează. Ce (mai) e nou, în ultimă instanţă, pentru noi în acest horror cotidian ce ne pigmentează mărunta goană după un câştig, orice câştig? Dacă nu vor mai fi refugiaţii, va apare ceva, la fel de dramatic, în faţa căruia Europa va fi fără reacţie, oamenii politici se vor împletici în vorbe goale în vreme ce presa ne va desena, încă odată, sumbra perspectivă a sfârşitului. Căci asta e condiţia noastră: după ce ne-am îmbuibat cu de toate – ca nici o altă generaţie în trecut – acum media ne vinde bilete de lojă la ultima reprezentaţie a istoriei. Acum am ajuns la actul cu “imigranţii”.
Dar cine sunt imigranţii aceştia care pe unii-i înspăimântă atât de mult? Sunt oameni care şi-au părăsit casele (sau ce-a mai rămas din ele), urgisiţi de războaie în care s-au trezit prinşi fără să ştie exact cum şi de ce, şi care îşi caută un adăpost şi un rost în lumea largă, nutrind – cel mai adesea – gândul întoarcerii în ţara lor. Sau sunt oameni pe care disperararea sărăciei şi visului paradisului de după colţul Europei îi determină să traverseze pustiuri în speranţa bunăstării de care n-au parte în lumea lor. Că vin din zona subsahariană, din Cornul Africii, din Maghreb, din Levant sau de la graniţa Pakistanului, cu toţii au fost dislocaţi de războaie şi/sau de sărăcie şi au pornit în căutarea mântuirii consumeriste pe care-o întruchipează ţările bogate. Însă şi mai uimitoare decât bejenia lor e reacţia nostră. Oare nu suntem şi noi, cei mai mulţi dintre noi, locuitorii Nordului dezvoltat, tot nişte imigranţi (de prima, a doua, cel mult a treia generaţie)? Nu trebuie să mergem până la invazia indo-europenilor sau la Marile Migraţii de la cumpăna istoriei antice şi medievale pentru a înţelege acest proces. Ajunge să ne uităm la ceea ce reprezintă propriul lumii nostre şi condiţia bunăstării ei: modernizarea ultimelor două veacuri. Nu a reprezentat ea un proces de dislocare şi de amestecare a populaţiilor fără precedent în istorie?
Modernizarea e, în esenţa ei, dinamică: e un dezechilibru care pune în discuţie – şi finalmente distruge – lumea tradiţională care a precedat-o (rămâne de văzut dacă acestă lume era chiar aşa de echilibrată pe cât ne-o imaginăm noi în retropriecţii tardive). În fond asta înseamnă dezvoltarea: o asimptotă care absoarbe – cu forţa unui ciclon – tot ceea ce o înconjoară şi care amestecă (în turbionul ei) lucruri pe care milenii de istorie le-au ţinut distincte. Astăzi, instalarea unei fabrici în marginea unui sat înseamnă opurtunităţi de angajare pentru populaţia locală. La începuturi însemna – dimpotrivă – sărăcirea populaţiei locale. Şi asta dintr-o raţiune simplă: pe vremea aceea fabricile nu produceau componente pentru aparatura electronică, ci produse necesare existenţei (de pildă haine, mobilă, piese ceramice, obiecte metalice, etc.). Aceste produse erau realizate, artizanal, şi de economia casnică a societăţii tradiţionale. Numai că noua fabrică le produce mult mai eficient (pe baza diviziunii muncii, a standardizării procesului productiv, a raţionalizării costurilor şi a beneficiilor), de o calitate mult mai bună şi (graţie lanţului de producţie) mult mai ieftin, astfel încât manufacturarea lor casnică nu doar că e depăşită, ci – în scurt timp – devine contraproductivă. Altfel spus, produsul meşteşugarului artizanal nu-şi mai găseşte piaţă fiind mai scump şi de mai slabă calitate decât cel oferit de industria în dezvoltare. Ceea ce înseamnă că, nemaiavând de lucru în artizanatul lui, meşteşugarul e obligat să redevină muncitor agricol nediferenţiat, la fel ca ceilalţi locuitori ai satului. Numai că şi munca agricolă era limitată de teren (într-o vreme când cultura intensivă nu era cunoscută) şi rezultatul acestei deprofesionalizări a artizanilor îl reprezinta supraexploatarea suprafeţelor agricole, care nu crează belşug, ci, dimpotrivă, pauperitate. Astfel că, destul de repede, de nevoie, uneori familii întregi, alteori doar cei mai tineri locuitori ai satelor (şi aici e vorba e de multe ori de copii) sunt trimişi – fără menajamente – în căutarea unei situaţii către marile oraşe şi fabricile lor. Aici vor constitui – timp de o generaţie sau două – proletariatul urban, cel pe care ni-l descriu (aproape la fel, deşi de pe poziţii diferite) Marx, Toqueville, Dickens, Hugo sau Zola. Aglutinarea acestor “oropsiţi ai sorţii” în marile oraşe dă un imbold şi mai puternic industriei şi, implicit dezvoltării urbane, crescând astfel decalajul dintre sat şi oraş şi contribuind decisiv la colapsul civilizaţiei rurale tradiţionale, abandonate progresiv de toţi mai mulţi locuitori atraşi de mirajul “luminilor oraşului”. “Revoluţia industrială” a însemnat – peste tot – dezrădăcinarea populaţiei rurale (ceea ce înseamnă desprinderea ei de un mod de viaţă, în comunităţi mici, solidar cu anumite credinţe şi ritualuri religioase) şi aruncarea ei în marele malaxor al oraşelor în expansiune (unde, înainte de-a dobândi o nouă identitate de orăşeni, şi-au pierdut-o mai întâi pe cea veche). Poate nu e inutil să ne întrebăm: cum i-a perceput vechea burghezie urbană pe aceşti invadatori rurali, venind din ce în ce mai mulţi şi maculând – cu bidonville -urile lor – tradiţionala imagine de cetăţi a vechilor oraşe? Şi, mai aproape de noi, cum a văzut populaţia oraşelor transilvănene (majoritar maghiară, iudaică, germanică – săsească în nord şi şvabă în sud) afluxul de muncitori dislocaţi de proiectele industriale ale comunismului care au schimbat faţa oraşelor central-europene şi le-au dat o altă coloratură etnică? Oare pentru aceşti citadini (să nu uităm: cu privilegii medievale, confirmate de regi şi împăraţi), valurile de străini – etnici şi religioşi – care i-au luat cu asalt erau diferite de ceea ce sunt, astăzi, nord-africanii sau levantinii pentru noi? Şi noi, românii de rând, cu cine semănăm mai mult: cu un muncitor sau un comerciant din Alep (trecut şi el, cu strămoşii lui, prin experienţa Imperiului Otoman, a socialismului – de tip Baas – şi, apoi, a societăţii de consum) sau cu un bürger de la Hamburg? Tot aşa cum există un continum civilizaţional european, există şi unul levantin, răsăritean în sens larg, căruia nu-i suntem nici noi străini deşi, de când ne-am început modernizarea, îl lecturăm ca fiind doar reversul celeilate arii civilizaţionale, cea occidentală, de la care, în mod straniu, în acelaşi timp ne revendicăm şi spre care aspirăm.
Dincolo de toate acestea, o întreagă literatură, o bună parte din filosofia secolului industrializării, ba chiar şi noi discipline precum economia politică şi sociologia se ocupă de această “invazie” a imigranţilor rurali asupra marilor oraşe europene. Însă această deplasare de populaţii rămâne circumscrisă altei creaţii a veacului XIX: statul – naţiune. Produs mai întâi al Romantismului, cu celebrarea cvasi-religioasă – şi, în treacăt fie spus, deloc creştină – a comunităţii bazate Blut, Boden und Sprache, apoi a pasiunii organizatoare a Iluminismului, căruia-i datorăm structurarea birocratică (ca proiecţie a raţiunii în social), statul-naţiune e cadrul existenţei majorităţii oamenilor din ultimele două veacuri, pline de războaie menite a crea sau a extinde aceste ficţiuni mai reale decât realitatea. Statul naţional a reprezentat idealul unei identităţi clare, lipsită de ambiguităţi, autosuficientă şi precis delimitată. Reperul ultim al unui om din rural a fost, timp de aproape şapte generaţii, oraşul cel mai apropiat, centrul adminstrativ al regiunii sau capitala. Nu mulţi erau cei care – altfel decât în războaie – îşi părăseau ţara. O mică elită cosmopolită, alcătuită din aristocraţi, mari industriaşi şi membrii acelei république des lettres pe care-o idealizăm astăzi, nu dă seama de mutaţiile acelui timp, căci e mai stabilă în timp decât lumea ce se schimbă. Doar marele exod căre America din a doua jumătate a secolului XIX şi de pe toată durata secolului XX ne pare astăzi, retrospectiv, în măsură a anticipa o tendinţă care – în “bătrâna” Europă – s-a conturat destul de târziu. Dislocarea frontierelor consecventă războaielor veacului trecut – cu armenii fugind pe mare, cu evreii căutând să scape de Hitler, cu spaniolii alungaţi de Războiul Civil, cu valul germanilor prusieni ce fugeau din calea Armatei Roşii, cu boat-people-şii Orientului îndepărtat şi taberele de refugiaţi ale celui apropiat, cu “schimburile de populaţii” din Asia şi Africa – a transformat migraţia forţată în destin pentru milioane de oameni. În ce ne priveşte, prăbuşirea Cortinei de Fier a fost dovada efectivă a faptului că graniţele desenate în marile congrese şi apărate pe câmpurile de luptă ale antepenultimului veac nu sunt nimic mai mult decât nişte convenţii pentru oamenii care întorc spatele sărăciei. Niciodată în istorie nu a fost mai adevărat dictonul ubi bene, ibi patria: odată ce, pe urmele ideologiei revoluţionare (americane şi franceze) proprietatea, ca expresie a prosperităţii, a fost recunoscută ca un drept al oricărui om (şi a încetat a mai fi un privilegiu de clasă, legitimat prin drept divin), căutarea fericirii pământeşti – inclusiv în accepţiunea ei pur geografică – a devenit parte integrantă a drepturilor omului. Dreptul de liberă deplasare, cel la strămutare, dreptul de a cere cetăţenie, cel de a-ţi căuta, liber, cele mai avantajoase opurtunităţi de angajare sunt – astăzi – lucruri la fel de elementare precum dreptul la viaţă sau cel la şcolarizare. Şi încă un lucru: sunt drepturi universale, nu doar drepturi ale noastre, ale europenilor şi ale americanilor, ale oamenilor albi şi creştini. A trecut destul de puţin timp din 2002 şi până astăzi ca să uităm că, vreme de 12 ani, şi noi, românii, am asediat graniţele Occidentului şi că în următorii 12 ani patru milioane de români (adică aproximativ 330 000 pe an, cam cât totalul imigranţilor de până acum din anul acesta) s-au stabilit – temporar sau definitiv – în ţări occidentale, cu un nivel de viaţă superior celui al României.
În fapt, migraţia e permanentă, căci istoria însăşi e fluidă: ea curge nu doar pe verticala timpului, ci şi pe orizontala geografiei. Ceea ce schimbă timpurile recente este scara: pe de o parte fenomenul devine unul de masă (în măsură a antrena populaţii întregi), pe de alta, el beneficiază de toate avantajele organizării şi ale tehnologiei moderne (care liberalizează paşaportul, coboară preţul călătoriei, încadrează migrantul într-o formulă adminsitrativă “tratabilă”, speculează piaţa locurilor de muncă, etc.). Toate acestea, asociate cu regrupările statelor care abrogă graniţele interne, fac ca mişcările de populaţie să treacă de la migraţia continentală a ultimelor şapte decenii la deplasări intercontinentale a căror amploare e greu de estimat. Un lucru e cert: suntem abia la începutul acestui fenomen pe care libera circulaţie şi instantaneizarea informaţiei (care deschide graniţele minţii, mai înainte de cele administrative) o vor amplifica în viitorul proxim. La felul în care se înfăţişează astăzi lumea, e limpede că nici sărăcia nu va eradicată într-un timp previzibil, nici războaiele lumii sărace nu se vor împuţina semnificativ. O ştim bine şi, de aceea nu mai avem speranţă utopică a unei “păci universale”, ci – prin toate instrumentele dreptului internaţional – căutăm să limităm puterea dictatorilor şi, în egală măsură, să facilităm informarea celor aflaţi în nenorocire. Or, din momentul în care marea masă a cetăţenilor statelor sărace nu se mai simte nici prizoniera stăpânilor locali (care adesea o tratează sclavagist), nici ostatică între taberele seniorilor războiului (ce îi distrug ţara), ea poate uza de singura libertate ce-i mai rămâne: aceea de a pleca. Oamenii aceştia (care sunt mai mult de jumătate din populaţia globului) au, de acum libertatea de a-şi căuta fericirea – sau măcar, la început, supravieţuirea – în “Paradisul Terestru” al lumii bogate. Căci, să nu uităm: timp de decenii, aceasta a fost cheia ideologiei occidentale (europene şi americane) – nu mai trebuie să aşteptăm Judecata Ultimă pentru a ajunge în Rai. Raiul ne e accesibil încă de aici; numele proiecţiilor lui mundane sunt creşterea economică, sistemul de asigurări, consumul şi beatitudinea divertismentului. Alături de disperarea care-i împinge să părăsească lumile lor în care nu (mai) au nici un orizont, mitologia aceasta a Paradisului Terestru îi atrage pe săracii lumii către centrul ei strălucitor. Îşi închipuie cineva că, în timpurile noastre mediatice, poate fi făcut un gard în jurul bogăţei şi că cei atinşi de săracie şi/sau de disperarea fugii de război pot fi ţinuţi dincolo de el? Din momentul în care informaţia a devenit accesibilă oricui şi instantaneu, trăim cu adevărat într-un “sat global” în care cel bogat se îmbuibă sub ochii celui sărac. Ceea ce l-a ţinut veacuri întregi pe sărac la respect şi la distanţă au fost alte graniţe, nevăzute, pe abolirea cărora se bazează prosperitatea lumii noastre de azi.
Sunt astăzi voci, şi nu puţine, care arată acuzator spre ţările care i-au dat jos de la putere pe Saddam Hussein şi pe Gaddafi şi care declară că nu au ce trata cu Bashar al-Assad. Ni se spune că, atâta timp cât aceşti oameni – asupra cărora nimeni nu-şi face iluzii – au fost (sau sunt) la putere – cu tot ceea ce presupunea acest lucru la faţa locului: execuţii sumare, tortură, poliţie politică, etc. – ei au stăvilit valul migrator care astăzi loveşte Europa. Nu ştiu cum văd alţii lucrurile, dar mie mi se pare că dacă securitatea Europei depinde de menţinerea la putere a unor asemenea dictatori la marginile ei, atunci, cu adevărat, suntem în situaţia de a face comparaţii cu Imperiul Roman (în ambele lui ipostaze) la ceasul prăbuşirii. Căci crede cineva cineva că aceşti pretorieni ai periferiei nu înţeleg că de ei depinde stabilitatea imperiului şi, tocmai pentru că înţeleg, nu-şi vor cere partea lor din bunăstarea celorlalţi? Condiţia prosperităţii Europei sunt tocmai bătăuşii care-i păzesc intrarea? Dacă e să fie aşa, cu sau fără ei, Euroapa e foarte slabă. Şi mai bizar e argumentul celor ce valorizează religia: Saddam, Gaddafi, al-Assad sunt nişte toleranţi care îngăduie toate religiile şi confesiunile, până la a accepta membri ai lor chiar şi în guvern. Dar nu au fost, toţi cei trei, produsul socialismului arab (cu Jamahiria lui şi cu partidul Baas)? Nu consideră socialismul – pretudindeni – religia ca pe o rămăşiţă a unui trecut ce se cere depăşit (dimpreună cu moşierii şi clericii lui)? Da, în guvernele dictatorilor erau şi creştini, dar nu pentru că erau creştini, ci pentru că erau socialişti arabi ca şi dictatorul. Da, represiunea i-a vizat mai puţin pe creştini, dat fiind că secole de minorat în lumea islamică i-au învăţat să facă profil bas faţă de orice putere agresivă. Şi au fost toleraţi de puterea arab-socialistă, exact la fel cum – mai înainte – fuseseră toleraţi de Imperiul Otoman. Mă miră faptul că nimeni din zona stângii nu preia acest argument: iată, acum dreapta cea mai radicală recunoaşte că – cel punctul de vedere al toleranţei – socialismul îşi are, totuşi, meritele lui! Cel puţin în lumea arabă. Dar argumentul acesta funcţionează la fel de bine şi în sens invers: şi sirienii, şi irakienii care ajung acum la graniţele noastre au trăit timp de decenii (cam cât noi) în regimuri “laice”, de sorginte marxistă. Şi, înainte de acestea, nici Damascul, nici Bagdadul nu erau nişte târguri amărâte ale “lumii a treia” care să găzduiască doar bande anarhice de fanatici atemporali. Dimpotrivă, au fost adevărate centre spirituale şi comerciale, cu o burghezie negustorească aşezată, cu studii în Occident şi cu interese mult mai policrome decât lasă să se vadă reducţionismul religios. Peste ei a venit o dictatură marxistă şi militară (a lui Saddam, sau a lui Hafez al-Assad), de inspiraţie nasseriană, cu promisiunea – tipică acestui gen de ideologie – de a moderniza rapid nişte lumi cu disparităţi marcante. Atâta câtă a fost ea, această modernizare a avut un caracter forţat şi, ca peste tot, a creat două categorii umane: pe cei care-au urmat valul şi s-au adaptat lumii noi (nu neapărat în sens ideologic), şcolarizându-se şi urbanizându-se (şi pierzând în bună măsură contactul cu religiozitatea tradiţională) şi pe dezmoşteniţii acestui tip de “progres”, care s-au solidarizat împotriva acţiunii lui în numele valorilor – religiose şi de clan – “tradiţionale”. Această redescoperire a “tradiţiei” – ca “armă ideologică” împotriva doctrinei oficiale – are drept efect, de cele mai multe ori, crearea unei tradiţii destul de diferită de cea ancestrală. Ceea ce merită să ne dea de gândit în cazul Siriei e faptul că revolta împotriva lui Bashar al-Assad a pornit din mediul urban şi de la nişte revendicări fără măsură comună cu sfera religiosului. Doar prelungirea unui război de uzură şi “importul de ideologie” realizat odată cu preluarea iniţiativei antiguvernamentale de către jihadişti (culminând cu crearea Statului Islamic) au deplasat accentul pe tema fundamentalismului religios. În fapt, s-ar putea ca sirienii care iau cu asalt graniţele Europei acum să semene mai mult cu doctorii sierieni ce şi-au făcut studiile în centrele noastre universitare şi au rămas prin oraşele României. Nu-mi aduc aminte ca-n ultimii ani cineva să fi denunţat radicalizarea lor religioasă. Cred, dimpotrivă, că sunt foarte uşor asimilabili lumii moderne europene. Pe alocuri chiar mai asimilabil decât cetăţenii Estului bătrânului continent.
S-ar putea ca cei mai mulţi să nu dorească să se aşeze definitiv aici, ci să prefere – după sfârşitul războiului, să se întoarcă în ţara lor şi să-şi refacă, acolo, casa şi viaţa. Asta înseamnă că vor trebui, atunci, să aibe resursele necesare pentru a-şi reconstrui cele necesare traiului. E limpede că aceste resurse nu le vor agonisi – ca refugiaţi – în România, Bulgaria sau Ungaria, ci în Germania, Suedia sau Franţa. De aceea valul migraţionist se îndreaptă spre aceste ţări. Dincolo de problemele concrete de logistică legate de preluarea şi gestionarea acestui flux neaşteptat (dar pentru Europa noastră mai totul e neaşteptat), ţările occidentale mai au o datorie faţă de aceşti dezmoşteniţi: aceea de a nu mai repeta încă o dată eroarea Preşedintelui Roosevelt de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Să ne amintim: atunci, la Teheran şi la Yalta, Stalin l-a convins pe Preşedintele american că singura problemă ce merită atenţia e înfrângerea nazismului. Pe acest fond grandios, sitauţia Poloniei postbelice (şi nu doar a ei – dar de la ea pornise războiul), devenea un simplu detaliu. Şi devreme ce guvernul comunist (cel de Lublin) era în mod clar antifascist, de ce n-ar fi fost la fel de bun pentru Polonia precum cel de la Londra? Sau poate chiar mai bun, căci era alcătuit din oameni noi, necontaminaţi cu păcatele politicianismului interbelic. Sigur, un guvern de tranziţie, până când poporul “votează”, în “alegeri libere”, în care Armata Roşie n-are nici un amestec decât acela de-a împiedica dezordinea şi resurgenţa fascismului. Va fi crezut Roosevelt în toate acestea? Unii spun că da, alţii că nu, alţii că era prea bolnav ca să mai judece, unii că a protestat, alţii că interesul lui era în Pacific. Cert e că acceptat acest pact şi ştim cu toţii ce a ieşit din el. Un pact similar propune astăzi şi d-l Putin Occidentului. Pentru liderul rus războiul din Siria e cel dintre armata lui Bashar al-Assad şi teroriştii Statului Islamic. Luptând de partea dictatorului sirian, d-l Putin îl legitimeză şi – probabil – îi pregăteşte realegerea sub oblăduirea Armatei Roşii. Numai că războiul din Siria e cel al lui Bashar al-Assad împotriva propriului lui popor în care, la un moment dat, s-au amestecat şi jihadiştii care mai apoi au pus la cale Statul Islamic. Logica Preşedintelui de la Kremlin exclude tocmai poporul sirian din ecuaţie şi, de aceea, nu va rezolva – ci probabil va amplifica – problema refugiaţilor. Pentru d-l Putin poporul nu se manifestă în stradă, nu cere – zgomotos – destituirea preşedintelui şi cu atât mai puţin ia armele împotriva lui. Pentru dânsul poporul, organizat şi bine încadrat, se duce ritaualic la vot pentru a-şi realege preşedintele. Lipsa de reacţie a Occidentului la o criză ce s-a amplificat timp de cinci ani şi bâlbâiala speriată din clipa exodului au arătat în chip manifest întregii lumi călcâiul lui Ahile al lumii bogate. De acum înainte orice dictator ameninţat (militar sau cu sancţiuni economice) va putea folosi acest argument: dacă vă mai legaţi de mine, dau drumul la câteva milioane peste voi. Ceea ce înseamnă că de acum înainte migraţia bruscă şi în masă va putea fi folosită ca o armă. Pe acest fond, d-l Putin îşi propune târgul: “stabilitatea” “imperiului” de la Bruxelles poate fi asigurată doar prin bunăvoinţa şefului gărzii varege – singurul care are suficientă putere ca să ţină la distanţă “popoarele migratoare”. Şi se pare că aceasta va fi ofertă mai greu de refuzat decât cea cu gazul. Dacă Europa alege “stabilitatea”, va trebui să-i plătească tribut (indiferent cum s-o numi el) d-lui Putin.
Ce are de făcut Europa? Mai întâi să-i preia uman pe cei care fug din cauza disperării sau a sărăciei. La fel cum fiecare dintre ei se poate radicaliza în ghettourile marilor oraşe occidentale, fiecare poate deveni – integrat în modernitatea vestică – un agent de influenţă al Europei în lumea lui. Primejdia cea mai mare o reprezintă ghettoizarea acestor oameni care, după boom-ul mediatic al “invaziei”, riscă să fie abandonaţi sorţii în barăcile în care-au fost adăpostiţi. Departe de ţara lor, dar la fel de departe şi de oraşul lângă care stau – care nu le oferă decât luminile înşelătoare ale reclamelor unei viaeţi la care nu au acces – oamenii aceştia îşi for forja (adunându-şi cel mai mic numitor comun al proiecţiilor imaginare) o ideologie a resentimentului care poate îmbrăca forma oricărui extremism. Integrarea acestor oameni nu va reuşi decât dacă va avea o dimensiune activă. În felul lor, ei sunt mult mai apropiaţi de noi decât de salafiştii cu cuţitul între dinţi din filmuleţe de pe Youtube. Şi, lucrul cel mai important e acela că, spre deosebire de fanaticii care vor să instaureze în ţara lor spiritualitatea “pură” a pustiei (reluând, în felul lor, temele tiermondismului radical),  emigranţii au venit aici pentru pentru a se împărtăşi din binefacerile modernităţii şi ale capitalismului. De aceea e esenţial ca această modernitate să nu-i refuze, ci, dimpotrivă, să-i asimileze. În fapt, violenţa care debordează în Orient nu e decât reacţia faţă de o modernitate pe care o elită (religioasă, socială, politică, militară) o simte deopotrivă ca inevitabilă şi ca ameninţând fundamentul lumii ei. În lumea noastră creştinismul a pierdut bătălia cu modernitatea şi de aceea, adesea, oferim restului planetei imaginea unui tărâm desacralizat, amoral şi fără nici un alt orizont decât hedonismul egoist. Atâta timp cât această imagine poate fi pusă pe seama mediei (şi a ideologiilor ei) poate că nu e grav, căci aceeaşi media ştie să vândă şi cealaltă faţă a lumii occidentale: aceea a promisiunii Paradisului realizat pe Pământ. Dar dacă efectiv, la faţa locului, asta e ceea ce descoperă cei veniţi să ceară azil la noi, atunci e greu de crezut că seducţia modernităţii va mai funcţiona. Într-un fel, emigranţii ne solicită să ne gândim noi înşine reperele care stau la baza lumii noastre. Aici nu e vorba doar (şi nu în primul rând) de reperele religioase. Europa zilei de azi e Europa Modernă, nu cea a Evului Mediu şi doar în modernitate, cu deschiderea şi cu logica ei integratoare, pot fi găsite acele elemente care să ne permită să ne raportăm la străini deopotrivă fără a-i asimila şi fără a-i respinge. Religia nu poate face nimic mai mult decât să pună în evidenţă opoziţia ireductibilă dintre “noi” şi “ei” şi să creeze în minţi garduri care se cer realizate şi pe pământ. Nici viziunea clasică, civilizaţională, nu ne de mare folos; căci aici întâlnim segregarea originară – veche de când războaiele medice – dintre Orient şi Occident. Nici acea parte a modernităţii economice care-l transformă pe celălalt, pe străin, în client – în toate accepţiunile termenului – nu e în măsură a ne face să-i înţelegem pe ceilalţi şi nici a-i face pe ei să ne înţeleagă. În fine, “multiculturalismul”, cu “drepturile (lui) colective” nu face decât să pregătească terenul ideologiei ghettoizării şi să ofere un panaceu ieftin la cinismul politico-economic al marilor puteri. Integrarea acestor străini nu constă nici în transformarea lor în Gastarbeiter-i eficienţi în uzinele pe care tineretul occidental le refuză. Ceea ce trebuie să învăţăm, împreună, e faptul că dincolo de diferenţele noastre, dincolo de interesele de moment există ceva care ne adună şi care face cooperarea mai eficientă decât dezbinarea. Nu e aceasta însăşi esenţa modernităţii şi a capitalismului? Evident, marea problemă este aceea de a numi şi de a asuma acest ceva după “dezvrăjirea lumii” şi după apusul ideologiilor seculare. Poate că în timpul ce ni s-a dat acest ceva ni se arată mai curând sub specia unei experienţe concrete decât sub aceea a unui discurs pe cât de plat, pe-atât de general, descompus şi recompus (până la completa epuizare) de media. A face din străin aproapele nostru, acesta e propriul Europei, clasice, creştine şi moderne. Şi acest lucru reprezintă provocarea zilei de mâine. Dacă Europa va reuşi să fie încă odată ea însăşi, profeţilor Apocalipsei nu le va mai rămâne decât pustiul şi filmografia de serie C.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro