Paul e mort. Și nici PNL nu se simte prea bine

Acum jumătate de veac, aflați la apogeul carierei, ”The Beatles” trec printr-o teribilă tragedie. Detaliile sunt și acum neclare. Într-una din versiuni, după o ceartă în studio, unul din cei patru ”fabuloși” – Paul – se urcă nervos la volan și moare într-un accident auto. Șefii companiei de înregistrări reușesc cumva să ascundă acest fapt publicului, și-i găsesc rapid un înlocuitor, care are un talent, o voce și o înfățișare identică cu a originalului. Aproape identică, de fapt. Ceilalți trei membri ai trupei și clona lui Paul își dau concursul la mușamalizare, dar în același timp o dezvăluie printr-o multitudine de indicii plasate în albumele înregistrate după moartea și înlocuirea lui Paul. De exemplu, printr-un procedeu pe care trupele rock l-au folosit prin excelență pentru a trimite mesaje secrete – de obicei sataniste, așa cum ne explică diverse surse, inclusiv autohtone: pe reversul înregistrării. Cunoscuta și controversata piesă ”Revolution Number 9” repetă acest mesaj, perfect audibil dacă e redată în revers: ”turn me on, dead man!” – mortul (”dead man”) fiind, desigur, Paul. Dar procedeul ăsta e probabil prea complicat, prea obscur. Prin urmare alte indicii sunt ascunse la vedere. De exemplu în piesa nu mai puțin cunoscută ”Strawberry Fields Forever” Lennon poate fi auzit, spre finalul piesei și acoperit parțial de instrumentație, declarând ”I buried Paul” (”L-am îngropat pe Paul”). John însuși va declara ulterior că în pasajul respectiv spune de fapt ”Cranberry sauce” (”Sos de merișoare”) – dar la asta te poți aștepta de la cineva care ține să ascundă mesajul pe care tot el a ținut să-l trimită, nu? Logic. Ca să nu mai spunem de coperta ultracunoscută a ultimului album înregistrat, ”Abbey Road”: cei patru merg în șir pe o trecere de pietoni, Paul, clona lui, de fapt, e al treilea și este desculț. Ce poate fi mai clar? Paul e mort.
Paul McCartney n-a murit, desigur, în 1966-1967. De fapt, fostul Beatle este cât se poate de activ, are programat un șir de concerte chiar anul acesta. A supraviețuit decenii bune zvonului că ar fi murit. Zvonul a fost unul fals. Existența lui, în schimb, este reală, oricât de suprarealist ar putea să sune. Nimic din ce am relatat mai sus nu este invenție sau măcar exagerare. Povestea a fost acolo, oameni serioși au crezut-o, au răspândit-o și ziariști serioși au investigat-o, spre exasperarea membrilor trupei. Din fericire, zvonul a durat relativ puțin – bănuiesc că i-a luat locul altă țăcăneală – a ajuns doar un subiect de studiu, trivia și amuzament.
Astea fiind spuse, e o parte din povestea asta care a reușit mereu să mă lase perplex. Bun, pot înțelege cum poate ajunge cineva să creadă că o vedetă a murit, și că moartea asta ar fi fost ascunsă cu succes. Că i s-ar fi găsit un înlocuitor identic, din toate punctele de vedere. Că toată lumea implicată, și în principal colegii de trupă, au admis tacit această farsă stranie. Dar ajunsă la acest punct, puterea mea de înțelegere se epuizează. Nu pot pricepe, în ruptul capului, cum cineva poate crede că John, George și Ringo au acceptat să-și dea concursul la mușamalizare doar ca apoi s-o submineze în cele mai diverse, bizare și ridicole moduri. Cineva crezând ceva inexplicabil, incredibil pentru mine – asta pot să accept. Dar cineva crezând simultan două lucruri care ar trebui să fie inexplicabile pentru el însuși – asta nu mai pot înțelege. Mărturisesc că am avut în consecință un necreștinesc dispreț față de persoanele necunoscute care au luat de bună toată povestea, asta și altele asemănătoare – exemple ar mai fi. Foarte, foarte săraci cu duhul.
Zilele astea mă gândesc că e foarte posibil ca disprețul meu să fi fost și nejustificat. Mă văd pus în situația de a gândi după același calapod, și încă într-un domeniu în care predind că mă pricep, sau măcar că mă preocupă. De fapt, mutatis-mutandis, sunt în situația de a considera același scenariu, aceiași explicație: Partidul Național Liberal trece printr-o teribilă tragedie: își detestă profund electoratul. Îl urăște, cel puțin pe cel din Capitală. Din motive evidente au decis să mușamalizeze acest fapt, și până acum au avut succes. Nimeni de-acolo n-ar admite asta pe față. În schimb, conducerea partidului lasă la vedere indicii ascunse și pune în evidență secrete care să arate cum stau lucrurile în realitate. De exemplu, în selecția candidaților. Au decis să meargă înainte cu dl Bușoi, până când sondajele le-au arătat fix ce le spusese public, repetat și mai toată lumea: pierde sigur, și sever. Ce mesaj credeți că au vrut să transmită astfel electoratului? L-au înlocuit apoi cu unul cu un profil, simpatii mediatice și nivel de abilitate politică aproape identică. Un fel de clonă. Faptul că ulterior a trebuit să interpreteze o partitură particulară la DNA a fost probabil bonus, o improvizație, un indiciu suplimentar provenind de la candidat însuși. De ce ar susține conducerea PNL fix candidatul care se dă apoi pe mâna DNA? Ei? Iar azi defilează în fața noastră noua conducere, Gorghiu, Blaga, închide plutonul Predoiu, între ei, Marian Munteanu. Brătianu, Brătianu, Codreanu, Duca…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro