… observ ca majoritatea lumii e ingrijorata de candidatura lui Marian
Munteanu la Primaria Bucurestiului din motive de simpatii legionare. Ma
grabesc, asadar, sa linistesc spiritele: Marian Munteanu NU e legionar. Nu e nici macar simpatizant legionar.
Un legionar (sau macar un simpatizant cu pretentii) ar trebui sa fie,
mai intai de toate, conform doctrinei, un bine-credincios ortodox. Or,
cel putin pe vremea cand Marian Munteanu incepuse sa vehiculee ideile astea, era orice, mai putin un ortodox practicant.
O spun cu toata convingerea, pentru ca am dovezi personale. Vechi, dar dovezi.
Episodul unu: Prin ’92, pe cand Marian Munteanu incerca sa-si lanseze Miscarea pentru Romania (daca isi mai aminteste cineva de ea), ne-a vizitat la redactie – Redactia saptamanalului “NU”
-, in incercarea, declarata, de a-i sustine si eventual promova
initiativa. Eram redactor-sef, media de varsta a redactiei nu depasea 27
de ani, fusesem observator la mineriade, fusesem “retinut” (nu arestat)
la Casa Radioului, gazat cu lacrimogene, etc, sustinusem si sustineam
idealurile Pietei, citeam cu nesat din Filocalie, il descoperisem pe Petre Tutea, s.a.m.d.. Ce mai tura-vura, il admiram pe Marian Munteanu. N-ar fi avut nevoie sa ne cultive simpatia. O avea. Inca de-atunci, insa, omul parea sa si-o caute cu lumanarea. Cam ca PNL-ul de astazi.
Intalnirea s-a prelungit pana dupa miezul noptii, cu o masa la un
restaurant din Faget. A fost o intalnire care a inceput bine si s-a
sfarsit prost. Sau bine, depinde din ce unghi alegi sa privesti
lucrurile. Prin natura conversatiei, discutia a ajuns si la religie, in
general, si la ortodoxie in particular, relatia dintre Biserica si Stat,
etc.. Zica cine ce-o zice, dar genul asta de conversatii, mai mult sau
mai putin aprinse, in care Heidegger se amesteca cu Tarkovsky, era
regula comesenilor la inceputul anilor ’90 printre cei din generatia
decreteilor. Pe undeva pe-acolo, intre o friptura si Fericitul Augustin,
doua beri si-un Berdiaeff, mi-am dat seamana ca undeva, ceva scartie in
pre-mult trambitatul ortodoxism al lui Marian Munteanu. Asa ca, spre
stupoarea intregii audiente (oamenii lui, din “Miscare”, dar si colegi
de redactie), l-am provocat sa-mi recite Crezul. Crezul
ala, de la Conciliul din Niceea, Crezul ala care se recita, neschimbat
de prin 325 toamna pana in ziua de astazi, in fiece duminica, in fiecare
biserica ortodoxa, indiferent de continent sau de limba.
Marian Munteanu a inceput sa dea din colt: ce fel de intrebare e
asta, nu se cade sa spui Crezul pe o terasa, s.a.m.d.. Fiind, insa, de
felul meu, mai buldog, si ziarist pe deasupra, nu l-am slabit pana a
recunoscut a nu si-l mai aminteste exact. “Da’ ce conteaza? Asta conteaza? O repetare pe de rost?”
a fost apararea lui Marian Munteanu. Mormaieli aprobative la masa, ca
da, dom’le, nu asta conteaza, ce facem noi aici, filosofie si teologie
sau recitam poezii? “Atunci poate ca nici Tatal Nostru nu conteaza”, i-am replicat, “si la ce sa ne mai chinuim copiii sa invete Ingerasul?”
Marian Munteanu s-a ridicat de la masa si a plecat dimpreuna cu
insotitorii sai – iar asta m-a costat simpatia multor amici la vremea
respectiva.
Episodul doi: cateva luni mai tarziu, un coleg de
redactie, om mai dintr-o bucata si mai cu picioarele pe pamant, fara
lecturi “serioase” si fara apasari “metafizice”, ajunge la Bucuresti
si-i ia lui Marian Munteanu un interviu. Se intoarce la Cluj si-mi zice:
“Mai Fumi, asta e dus de-acasa! Mi-a aratat o fotografie de-a lui alb-negru [Nota mea: Pe vremea aceea, pentru cei care isi mai amintesc, purta plete] langa o icoana de-a lui Iisus Hristos si m-a intrebat: <Asa-i ca semanam?> Mie astuia, asa nedus la biserica cum sunt, nu mi se pare normal.” Nici mie nu mi s-a parut. Istoria
ulterioara a lui MarianMunteanu, incepand cu Virgil Magureanu si
terminand cu Rares Bogdan, avea sa ne dea amandurora dreptate.
Linistiti-va! Marian Munteanu nu e legionar. Marian Munteanu nu e
securist, SRI-ist sau mai stiu eu ce. Asta ar presupune niste
convingeri, o substanta, cat de cat fixa, buna sau rea. Marian Munteanu e
doar un nimic, un nimic in asteptarea unui ceva in care sa fie turnat, un nimic in asteparea unei noi etichete. Marian
Munteanu face parte din categoria oamenilor care vorbesc articulat, au o
harisma indisputabila, dar care, luati la bani marunti (sic), nu sunt
decat “chimval rasunator” (moneda falsa, pentru necunoscatorii
Bibliei; arata la fel, dar scotea un sunet diferit, gaunos, cand era
lasata sa cada la pamant).
Daca nu ma credeti, n-aveti decat a-l lasa pe Marian Munteanu
sa mai cada inca o data. La pamant. Va scoate un sunet gaunos, precum
PNL-ul de astazi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu