Saudi Vision 2030 sau cronica unui declin anunțat

Constantin Cranganu aprilie 27, 2016 Fără categorie
9 comentarii 852 Vizualizari

Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.
Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.
Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.
Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații  asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale.  Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.
Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.
Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate –  cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru  a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).
Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani  de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].
Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.
Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:

Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.

Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein,  a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi  un surplus  costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.
Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.
Dar situația s-a schimbat dramatic din cauza succesului revoluției americane a argilelor și cred că aici se găsește motivația principală a planul Saudi Vision 2030, făcut public la începutul acestei săptămâni.
Cititorii care mi-au urmărit articolele și numeroasele comentarii din subsolul lor[3], au sesizat că am anticipat mișcarea politică actuală a Arabiei Saudite atunci când am descris pasul înapoi făcut de OPEC în noiembrie 2014, prin care a cedat Statelor Unite rolul de swing producer (jucătorul esențial pe piața hidrocarburilor). Țițeiul de argilă american a devenit factorul decisiv pe piața mondială a petrolului într-un mod care nu putea fi imagina cu cinci-șase ani în urmă. Fracturarea hidraulică de mare volum + forajul orizontal dirijat s-au dovedit a fi cu adevărat o tehnologie disruptivă. Statele Unite și-au redus substanțial importurile de țiței din Arabia Saudită, pregătindu-se pentru o lume post-Bretton Woods[4].  Americanii nu mai au nevoie de petrolul saudit și, în consecință, nu le mai pasă dacă Golful Persic rămâne deschis sau nu.
În aceste condiții, saudiții sunt realmente îngrijorați de dispariția potențială a „fratelui” de peste ocean, care le-a garantat siguranța națională în fața marelui inamic, Iranul. Cât timp Breton Woods a funcționat, nimeni nu a avut nevoie de o flotă militară care să patruleze 24/7 pentru protejarea intereselor saudite. Și atunci, după cum am mai scris, Arabia Saudită a încercat un joc de gambit, prin care să încerce să falimenteze producătorii americani de țiței de argilă, cel care a balansat substanțial balanța import/export a SUA.
Am explicat într-un articol precedent că principala speranță a saudiților –falimentarea  industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă. Exemplul dat în articolul respectiv – „gogoașa” saudită umplută cu petrol convențional vs. „tiramisù”-ul american, umplut cu petrol de argilă și extras prin fracturare hidraulică – ilustrează clar avantajele tehnologiei americane de exploatare a petrolului și gazelor neconvenționale.
În Figura 1, prezint alte avansuri tehnologice ale inginerilor și geologilor de petrol americani, prin care reușesc să mențină industria extractivă din SUA la un nivel eficient, în ciuda scăderii globale a prețurilor. Nu mai este nici un secret că, în prezent, Statele Unite pregătesc cei mai buni specialiști de petrol din lume și, prin urmare, mi se pare firesc că, în revoluția argilelor din secolul al XXI-lea, se vorbește cu accent american.
Confruntați cu aceste realități, neplăcute pentru ei, saudiții sunt obligați să adopte un plan prin care să-și reducă dependența de petrol și să încerce noi direcții de dezvoltare. Va fi

Figura 1. Evoluția platformelor și metodelor de foraj pentru fracturare hidraulică în perioada 2010-2015, Statele Unite ale Americii. În 2010, un singur foraj deschidea ~1 milă (~1,6 km) din rezervor. După numai 5 ani de progrese tehnologice neîntrerupte, s-a ajuns ca un singur foraj să permită deschiderea rezervorului pe o distanță de ~ 23 mile (~37 km), cu un număr mult redus de prăjini de foraj.
greu, fără îndoială. Există numeroase semne de întrebare despre implementarea și dimensiunile măsurilor promise. Renunțarea la subvențiile pentru apă și electricitate va ridica costurile de operare pentru business-uri, în condițiile în care guvernul încearcă să încurajeze investițiile private. Apoi, este un mare semn de întrebare dacă perioada de timp indicată (15 ani) va fi suficientă pentru implementarea unui program așa de ambițios.
Tranziția de la un export masiv de materii prime la o economie industrială modernă este așa de neobișnuită încât economiștii din domeniul dezvoltării o numesc adesea „blestemul resurselor”[5]. Tinerii sub 30 ani reprezintă 70% din populația țării, cu o rată de șomaj de 30%. Două treimi din populație este angajată la stat, în timp ce în sectorul privat, 80% din angajați sunt străini. Fertilitatea a scăzut în ultimii ani. Și nu trebuie uitat că țara suferă de o lipsă acută de apă: 80% din rezervele potabile au fost consumate într-o singură generație, fără sau cu foarte puțină re-alimentare din ploi.
Ca și cum toata acestea nu ar fi de ajuns, Arabia Saudită este puternic îngrijorată de o posibilă confruntare cu marele său dușman, Iranul, o țară dornică să ocupe vacuumul lăsat prin retragerea americanilor. Și aici sunt probleme serioase, amintite succint și de Prințul bin Salman în interviul său. Cetățenii saudiți nu au o expertiză militară regulată, nici competențele necesare pentru a manipula echipamentele militare sofisticate și nicio industrie de profil care să le asigure mentenanța și piesele de schimb pentru armament. Au în schimb cantități impresionante de echipament cumpărat și stocat în magazii, precum și lăzi cu petro-dolari cu care angajează instructori străini pentru antrenamente.
Peter Zeihan clasifică Arabia Saudită drept un stat degradat, iar Ryan Cooper se întreba astăzi (26 aprilie): Este Arabia Saudită următorul stat eșuat?
Parafrazându-l pe Gabriel Garcia Márquez, aș spune că Saudi Vision 2030 reprezintă cronica unui declin anunțat de revoluția americană a argilelor.
NOTE_________
[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133. [2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.
[3] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului
Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?
O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?
Deflația petrolului. Cauze și consecințe
Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă
[4] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.
https://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M
[5] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133.

[1] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[1] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului

Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?

O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?

Deflația petrolului. Cauze și consecințe

Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă

[1] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.

https://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M

[1] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

Saudi Vision 2030 sau cronica unui declin anunțat

Constantin Crânganu

Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.

Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.

Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.

Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale. Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.

Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.

Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate – cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).

Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].

Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.

Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:

<blockquote>Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.</blockquote>

Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein, a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi un surplus costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.

Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.

Dar situația s-a schimbat dramatic din cauza succesului revoluției americane a argilelor și cred că aici se găsește motivația principală a planul Saudi Vision 2030, făcut public la începutul acestei săptămâni.

Cititorii care mi-au urmărit articolele și numeroasele comentarii din subsolul lor[3], au sesizat că am anticipat mișcarea politică actuală a Arabiei Saudite atunci când am descris pasul înapoi făcut de OPEC în noiembrie 2014, prin care a cedat Statelor Unite rolul de swing producer (jucătorul esențial pe piața hidrocarburilor). Țițeiul de argilă american a devenit factorul decisiv pe piața mondială a petrolului într-un mod care nu putea fi imagina cu cinci-șase ani în urmă. Fracturarea hidraulică de mare volum + forajul orizontal dirijat s-au dovedit a fi cu adevărat o tehnologie disruptivă. Statele Unite și-au redus substanțial importurile de țiței din Arabia Saudită, pregătindu-se pentru o lume post-Bretton Woods[4]. Americanii nu mai au nevoie de petrolul saudit și, în consecință, nu le mai pasă dacă Golful Persic rămâne deschis sau nu.

În aceste condiții, saudiții sunt realmente îngrijorați de dispariția potențială a „fratelui” de peste ocean, care le-a garantat siguranța națională în fața marelui inamic, Iranul. Cât timp Breton Woods a funcționat, nimeni nu a avut nevoie de o flotă militară care să patruleze 24/7 pentru protejarea intereselor saudite. Și atunci, după cum am mai scris, Arabia Saudită a încercat un joc de gambit, prin care să încerce să falimenteze producătorii americani de țiței de argilă, cel care a balansat substanțial balanța import/export a SUA.

Am explicat într-un articol precedent că principala speranță a saudiților –falimentarea  industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă. Exemplul dat în articolul respectiv – „gogoașa” saudită umplută cu petrol convențional vs. „tiramisù”-ul american, umplut cu petrol de argilă și extras prin fracturare hidraulică – ilustrează clar avantajele tehnologiei americane de exploatare a petrolului și gazelor neconvenționale.

În Figura 1, prezint alte avansuri tehnologice ale inginerilor și geologilor de petrol americani, prin care reușesc să mențină industria extractivă din SUA la un nivel eficient, în ciuda scăderii globale a prețurilor. Nu mai este nici un secret că, în prezent, Statele Unite pregătesc cei mai buni specialiști de petrol din lume și, prin urmare, mi se pare firesc că, în revoluția argilelor din secolul al XXI-lea, se vorbește cu accent american.

Confruntați cu aceste realități, neplăcute pentru ei, saudiții sunt obligați să adopte un plan prin care să-și reducă dependența de petrol și să încerce noi direcții de dezvoltare. Va fi

Figura 1. Evoluția platformelor și metodelor de foraj pentru fracturare hidraulică în perioada 2010-2015, Statele Unite ale Americii. În 2010, un singur foraj deschidea ~1 milă (~1,6 km) din rezervor. După numai 5 ani de progrese tehnologice neîntrerupte, s-a ajuns ca un singur foraj să permită deschiderea rezervorului pe o distanță de ~ 23 mile (~37 km), cu un număr mult redus de prăjini de foraj.

greu, fără îndoială. Există numeroase semne de întrebare despre implementarea și dimensiunile măsurilor promise. Renunțarea la subvențiile pentru apă și electricitate va ridica costurile de operare pentru business-uri, în condițiile în care guvernul încearcă să încurajeze investițiile private. Apoi, este un mare semn de întrebare dacă perioada de timp indicată (15 ani) va fi suficientă pentru implementarea unui program așa de ambițios.

Tranziția de la un export masiv de materii prime la o economie industrială modernă este așa de neobișnuită încât economiștii din domeniul dezvoltării o numesc adesea „blestemul resurselor”[5]. Tinerii sub 30 ani reprezintă 70% din populația țării, cu o rată de șomaj de 30%. Două treimi din populație este angajată la stat, în timp ce în sectorul privat, 80% din angajați sunt străini. Fertilitatea a scăzut în ultimii ani. Și nu trebuie uitat că țara suferă de o lipsă acută de apă: 80% din rezervele potabile au fost consumate într-o singură generație, fără sau cu foarte puțină re-alimentare din ploi.

Ca și cum toata acestea nu ar fi de ajuns, Arabia Saudită este puternic îngrijorată de o posibilă confruntare cu marele său dușman, Iranul, o țară dornică să ocupe vacuumul lăsat prin retragerea americanilor. Și aici sunt probleme serioase, amintite succint și de Prințul bin Salman în interviul său. Cetățenii saudiți nu au o expertiză militară regulată, nici competențele necesare pentru a manipula echipamentele militare sofisticate și nicio industrie de profil care să le asigure mentenanța și piesele de schimb pentru armament. Au în schimb cantități impresionante de echipament cumpărat și stocat în magazii, precum și lăzi cu petro-dolari cu care angajează instructori străini pentru antrenamente.

Peter Zeihan clasifică Arabia Saudită drept un stat degradat, iar Ryan Cooper se întreba astăzi (26 aprilie): Este Arabia Saudită următorul stat eșuat?

Parafrazându-l pe Gabriel Garcia Márquez, aș spune că Saudi Vision 2030 reprezintă cronica unui declin anunțat de revoluția americană a argilelor.

[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133.

[2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[3] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului

Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?

O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?

Deflația petrolului. Cauze și consecințe

Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă

[4] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.

https://www.eia.

Saudi Vision 2030 sau cronica unui declin anunțat
Constantin Crânganu
Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.
Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.
Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.
Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații  asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale.  Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.
Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.
Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate –  cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru  a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).
Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani  de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].
Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.
Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:
<blockquote>Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.</blockquote>
Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein,  a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi  un surplus  costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.
Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.
Dar situația s-a schimbat dramatic din cauza succesului revoluției americane a argilelor și cred că aici se găsește motivația principală a planul Saudi Vision 2030, făcut public la începutul acestei săptămâni.
Cititorii care mi-au urmărit articolele și numeroasele comentarii din subsolul lor[3], au sesizat că am anticipat mișcarea politică actuală a Arabiei Saudite atunci când am descris pasul înapoi făcut de OPEC în noiembrie 2014, prin care a cedat Statelor Unite rolul de swing producer (jucătorul esențial pe piața hidrocarburilor). Țițeiul de argilă american a devenit factorul decisiv pe piața mondială a petrolului într-un mod care nu putea fi imagina cu cinci-șase ani în urmă. Fracturarea hidraulică de mare volum + forajul orizontal dirijat s-au dovedit a fi cu adevărat o tehnologie disruptivă. Statele Unite și-au redus substanțial importurile de țiței din Arabia Saudită, pregătindu-se pentru o lume post-Bretton Woods[4].  Americanii nu mai au nevoie de petrolul saudit și, în consecință, nu le mai pasă dacă Golful Persic rămâne deschis sau nu.
În aceste condiții, saudiții sunt realmente îngrijorați de dispariția potențială a „fratelui” de peste ocean, care le-a garantat siguranța națională în fața marelui inamic, Iranul. Cât timp Breton Woods a funcționat, nimeni nu a avut nevoie de o flotă militară care să patruleze 24/7 pentru protejarea intereselor saudite. Și atunci, după cum am mai scris, Arabia Saudită a încercat un joc de gambit, prin care să încerce să falimenteze producătorii americani de țiței de argilă, cel care a balansat substanțial balanța import/export a SUA.
Am explicat într-un articol precedent că principala speranță a saudiților –falimentarea  industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă. Exemplul dat în articolul respectiv – „gogoașa” saudită umplută cu petrol convențional vs. „tiramisù”-ul american, umplut cu petrol de argilă și extras prin fracturare hidraulică – ilustrează clar avantajele tehnologiei americane de exploatare a petrolului și gazelor neconvenționale.
În Figura 1, prezint alte avansuri tehnologice ale inginerilor și geologilor de petrol americani, prin care reușesc să mențină industria extractivă din SUA la un nivel eficient, în ciuda scăderii globale a prețurilor. Nu mai este nici un secret că, în prezent, Statele Unite pregătesc cei mai buni specialiști de petrol din lume și, prin urmare, mi se pare firesc că, în revoluția argilelor din secolul al XXI-lea, se vorbește cu accent american.
Confruntați cu aceste realități, neplăcute pentru ei, saudiții sunt obligați să adopte un plan prin care să-și reducă dependența de petrol și să încerce noi direcții de dezvoltare. Va fi
Figura 1. Evoluția platformelor și metodelor de foraj pentru fracturare hidraulică în perioada 2010-2015, Statele Unite ale Americii. În 2010, un singur foraj deschidea ~1 milă (~1,6 km) din rezervor. După numai 5 ani de progrese tehnologice neîntrerupte, s-a ajuns ca un singur foraj să permită deschiderea rezervorului pe o distanță de ~ 23 mile (~37 km), cu un număr mult redus de prăjini de foraj.
greu, fără îndoială. Există numeroase semne de întrebare despre implementarea și dimensiunile măsurilor promise. Renunțarea la subvențiile pentru apă și electricitate va ridica costurile de operare pentru business-uri, în condițiile în care guvernul încearcă să încurajeze investițiile private. Apoi, este un mare semn de întrebare dacă perioada de timp indicată (15 ani) va fi suficientă pentru implementarea unui program așa de ambițios.
Tranziția de la un export masiv de materii prime la o economie industrială modernă este așa de neobișnuită încât economiștii din domeniul dezvoltării o numesc adesea „blestemul resurselor”[5]. Tinerii sub 30 ani reprezintă 70% din populația țării, cu o rată de șomaj de 30%. Două treimi din populație este angajată la stat, în timp ce în sectorul privat, 80% din angajați sunt străini. Fertilitatea a scăzut în ultimii ani. Și nu trebuie uitat că țara suferă de o lipsă acută de apă: 80% din rezervele potabile au fost consumate într-o singură generație, fără sau cu foarte puțină re-alimentare din ploi.
Ca și cum toata acestea nu ar fi de ajuns, Arabia Saudită este puternic îngrijorată de o posibilă confruntare cu marele său dușman, Iranul, o țară dornică să ocupe vacuumul lăsat prin retragerea americanilor. Și aici sunt probleme serioase, amintite succint și de Prințul bin Salman în interviul său. Cetățenii saudiți nu au o expertiză militară regulată, nici competențele necesare pentru a manipula echipamentele militare sofisticate și nicio industrie de profil care să le asigure mentenanța și piesele de schimb pentru armament. Au în schimb cantități impresionante de echipament cumpărat și stocat în magazii, precum și lăzi cu petro-dolari cu care angajează instructori străini pentru antrenamente.
Peter Zeihan clasifică Arabia Saudită drept un stat degradat, iar Ryan Cooper se întreba astăzi (26 aprilie): Este Arabia Saudită următorul stat eșuat?
Parafrazându-l pe Gabriel Garcia Márquez, aș spune că Saudi Vision 2030 reprezintă cronica unui declin anunțat de revoluția americană a argilelor.
[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133. [2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.
[3] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului
Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?
O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?
Deflația petrolului. Cauze și consecințe
Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă
[4] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.
https://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M
[5] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M

[5] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

– /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:”Table Normal”; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-priority:99; mso-style-parent:”"; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin-top:0in; mso-para-margin-right:0in; mso-para-margin-bottom:8.0pt; mso-para-margin-left:0in; line-height:107%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:11.0pt; font-family:”Calibri”,sans-serif; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin;} –>

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro