marți, 31 mai 2016

Un cineast, o pasiune - I Don't Belong Anywhere: The Cinema of Chantal Akerman la TIFF, 2016

Chantal Akerman, o regizoare belgiană experimentală, este omagiată la TIFF 2016 în secţiunea 3x3. Selecţionerii i-au ales trei filme, plus un documentar despre ea, prezent în cadrul secţiunii Cinema, mon amour. O regizoare feministă, cum o numesc unii, însă, după cum vom vedea, o persoană foarte implicată într-o non-carieră, ci mai mult o pasiune, un joie de vivre.

I Don't Belong Anywhere: The Cinema of Chantal Akerman / Nu-mi găsesc locul este un documentar despre filmele lui Chantal Akerman, în prezenţa ei. Un film care  introspectează atent şi intimist viaţa şi munca regizoarei din Bruxelles. Nu e o carieră, cum ne sugerează chiar ea, pentru că nu are un scop, ci e vorba doar de o femeie pasionată de munca de regizor, femeie care a făcut ceea ce şi-a dorit. De asemenea, she doesn't belong anywhere (după cum sugerează titlul): o nomadă care călătoreşte între Paris şi Bruxelles, între New York şi Tel Aviv. În film, o situaţie comică apare când cineva o întreabă, în New York, unde locuieşte. Iar ea răspunde senin că undeva între SUA, Belgia şi Israel, deci nicăieri. Cât despre film, ea spune că face exact ceea ce simte că trebuie; unul dintre dezideratele personale este să îi lase spectatorului libertatea de a funcţiona în interiorul unui film. Poate chiar inconştient, ea teoretizează chiar ideile lui André Bazin cu privire la timpul real în film. Ea crede că atunci când un spectator iese din sala de cinema spunând că i s-au răpit două ore din viaţă e o situaţie neplăcută, de aceea ea ar dori ca filmul să sporească lumea reală, să nu fie doar un vis captivant şi trecător.


Documentarul montează secvenţe din filmele despre care Akerman vorbeşte. Printre acestea sunt: Saute ma ville, Hotel Monterey, Je, tu, il, elle, News from Home, Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles, Un divan à New York şi altele.

Ceea ce impresionează este pasiunea cu care Akerman vorbeşte despre fiecare dintre filmele ei şi mai ales deschiderea cu care le prezintă. Alături de editoarea ei, relatează momentele când filmele ei au fost considerate prea lungi, ca mai apoi să povestească despre munca la Un divan à New York, unde William Hurt improviza fără limită în interiorul scenelor. Ea dorea ca interpretarea lui să fie exact cea gândită în scenariu.

Deşi Chantal Akerman a fost numită o regizoare experimentală, cred că vremurile îi oferă alura asta excentrică pe care o are în interiorul cinematografiei mondiale. Ştiind ce înseamnă experimentalul astăzi, filmele ei nu se pot încadra în această categorie pentru că nu îndeplinesc în totalitate criteriile genului. Totuşi, ea experimentează prin simplul fapt că foloseşte cadrele statice şi timpul real. Dorinţa de a-i lăsa spectatorului libertatea să aleagă e impresionantă. Vă invit să vedeţi în cadrul TIFF-ului cele trei filme din secţiunea dedicată ei!

Descarcă programul TIFF 2016 aici..

Ce ţie îţi place, altuia îi face! - Zic Zac la VedeTeatru, Buzău, 2016

O persoană cu dragoste pentru dans şi pregătire de actor, Andrea Gavriliu a urmat în copilărie cursuri de balet timp de şase ani, a terminat actoria la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, la clasa celebrului profesor Miklós Bács şi, poate cel mai important, amestecă într-un mod fericit modalităţi diferite de exprimare artistică.



Radu Sîrbu: Ce este pentru dumneavoastră teatrul-dans?
Andrea Gavriliu: Cred că teatru-dans, sau o formulă mai apropiată ar fi cea de teatrul fizic, de physical theatre, e formula care mi se pare cea mai potrivită şi care descrie cel mai bine ceea ce vreau să fac şi modul în care vreau să activez în zona teatrală. Este ceva ce am descoperit în urmă cu trei ani, în momentul în care am realizat Zic Zac, e modalitatea prin care reuşesc să îmbin meseria de actor cu pasiunea pentru dans. Întotdeauna mi-am dorit să îmbin aceste două zone de exprimare artistică, doar că am avut nevoie de mai mult timp să îmi dau seama exact cum aş putea să fac asta, iar Zic Zac este primul produs prin care am reuşit să le combin exact aşa cum am simţit. Am dorit să îmbin mişcarea fizică şi cuvântul printr-un produs zic eu foarte antrenant şi catchy pentru public, un produs în care aşa cum îmi place mie să zic: "ce ţie îţi place, altuia îi face", adică am încercat să realizez pentru public ceea ce doresc eu ca spectator să văd pe scenă, ceea ce mă emoţionează şi mă intrigă.

R.S.: Venind din zona actoriei, care credeţi că este rolul cuvântului în teatru-dans?
A.G.: Îmi place foarte mult cuvântul, îmi place să mă joc cu cuvintele, nu aş renunţa niciodată la ele, drept dovadă în majoritatea spectacolelor mele de autor folosesc textul, dar îmi place să îl folosesc cu un alt scop decât cel descriptiv. Îmi place să mă joc cu muzicalitatea cuvintelor, să le dau o zonă ludică într-un fel în care ar ajuta la îmbogăţirea spectacolului şi nu pentru a descrie neapărat o situaţie. În momentul în care cuvintele pot fi înlocuite de acţiuni sau de mişcări, înseamnă că ele dublează şi sunt de prisos; atunci caut alte efecte pe care cuvintele ar putea să le aibă.

R.S.: Lucraţi în detaliu scenariul coregrafic sau porniţi de la o idee, o schiţă care ajunge să se dezvolte împreună cu interpreţii?
A.G.: De obicei pun la punct un scenariu destul de detaliat, cât mai bine conturat, dar acesta întotdeauna se modifică în momentul în care ajung la lucru, îmi dau seama că foarte multe se pot dezvolta, se pot naşte alte scene foarte interesante la care nu mă gândisem până atunci, sau uneori anumite scene pe care le-am aşternut pe hârtie nu funcţionează sau nu au efectul la care mă aşteptam şi atunci renunţ la ele, deci da, una e să îţi programezi ceva pe hârtie şi alta e lucrul pe "scândură" ca să zic aşa.

R.S.: Este o diferenţă pentru un coregraf între a lucra cu actori şi a lucra cu dansatori? Se schimbă ceva în abordare?
A.G.: Da, eu de obicei lucrez cu actori şi în general până acum am lucrat numai cu actori, prefer să lucrez cu unii antrenaţi sau care să aibă dorinţa de a se mişca şi de a-şi exploata posibilităţile corporale, asta pentru că pot împărtăşi cu ei acelaşi limbaj dată fiind şi pregătirea mea în actorie. Mi se pare că pentru un spectacol, chiar dacă instrumentul principal este corpul şi nu neapărat un text dramatic, gândirea actoricească este cea care îmi dă direcţia.


R.S.: Ce aţi urmărit prin spectacolul Zic Zac?
A.G.: Zic Zac
zăcea în mine cu foarte mult timp înainte să mă apuc efectiv să construiesc. Fiind primul meu spectacol, mi-a fost destul de dificil să pun totul cap la cap deoarece nu aveam încrederea necesară. Faptul că aş fi în stare să realizez de una singură un spectacol a fost un foarte mare challenge, dar simţeam că dacă nu încerc voi avea un gol în mine toată viaţă, că trebuie să văd şi dacă ceea ce mă emoţionează pe mine şi ideile pe care le am vor avea acelaşi efect şi asupra publicului. Avantajul a fost acela că am avut parte de o echipă foarte bună - aici mă refer la Ştefan Lupu, partenerul meu care a contribuit foarte mult la realizarea spectacolului şi din punct de vedere dramaturgic; asta apropo de ce spuneam înainte: ideile se dezvoltă foarte mult în timpul repetiţiilor mai ales dacă ai parte de oameni care să aibă încredere în tine, să meargă pe mâna ta şi să ducă mai departe o idee sau un concept. La fel a fost şi în cazul lui Gabriel Costin pe care l-am cunoscut la lucru şi a fost o chimie foarte bună, iar Andreea Săndulescu, care a realizat scenografia, a fost suficient să vină la o repetiţie pentru a fi sedusă de ceea ce făceam. Asta în condiţiile în care, fiind un spectacol de master, nu aveam un buget impresionant, iar ea a reuşit să realizeze un decor şi nişte costume de efect.

R.S.: Ce puteţi să ne spuneţi despre muzica folosită în spectacol? După ce criterii aţi ales-o?
A.G.: Muzica era aleasă cu mult timp înainte să ne apucăm de lucru, pe mine muzica mă inspiră foarte mult. Sunt genul care colecţionează şi ascultă foarte multă muzică, drept urmare muzica exista deja în scenariul cu care am dat admiterea la masterat, lipsea doar piesa de la final pe care am găsit-o ceva mai târziu. Da, muzica e foarte importantă, iar în Zic Zac are rolul principal pentru că în funcţie de ea, noi, performerii, reacţionăm. Despre asta e vorba în spectacol, despre faptul că mă simt descoperit fără muzică.

R.S.: Ce dificultăţi întâmpină un coregraf în a realiza spectacole în România?
A.G.: E bine să dispui de un buget ca să poţi crea un spectacol ofertant şi din punct de vedere vizual, aici mă refer la scenografie în primul rând, dar părerea mea este că dacă un spectacol are un concept foarte puternic şi este foarte bine lucrat, poate să stea în picioare şi fără decor, şi la lumina neoanelor, cum s-a şi întâmplat în nenumărate rânduri. Nu cred că în asta constă dificultatea, ideea de teatru-dans sau teatru fizic nu e foarte bine implementată la noi în România, adică se fac spectacole, dar destul de puţine şi din nefericire nu prea au o vizibilitate foarte mare şi nici reputaţie. Din păcate, oamenii, inclusiv cei care consumă în mod regulat teatru, nu au o părere foarte bună când aud de teatru-dans pentru că se gândesc automat la un spectacol din care nu înţeleg nimic. Cel puţin cu Zic Zac asta am încercat să combat, reputaţia asta anostă a teatrului-dans de la noi din ţară. Deşi este un concept mai abstract sau nu are neapărat o dramaturgie obişnuită, spectatorul trebuie să plece cu un mesaj sau măcar cu nişte gânduri, cu nişte senzaţii, asta mi se pare obligatoriu şi în general asta ar trebui să fie menirea oricărui produs artistic.


R.S.: Făcând o paralelă între musical şi teatru-dans, credeţi că în România musicalul are o reputaţie mai bună?
A.G.: Nu cred, şi musicalul e cumva marginalizat, asta prin simplul fapt că din nefericire în şcolile de teatru nu se face suficientă pregătire în această direcţie, iar musicalul este o formă de spectacol foarte complexă în care interpreţii trebuie să fie bine pregătiţi din punct de vedere muzical şi coregrafic, nu doar să fie actori buni. În şcolile de teatru, dansul şi cantoul sunt "bifate" să zic aşa, şi chiar dacă sunt actori tineri care ar avea date şi aptitudini pentru acest gen, nu apucă să şi le îmbunătăţească, să le ducă într-o zonă de performanţă şi atunci toţi cei care ar putea fi foarte buni trebuie să se antreneze singuri. În şcoli nu trage nimeni de ei să îi pregătească în direcţia asta, deci şi ideea de musical, din păcate, e cumva la periferie.

Spectacolul Andreei Gavriliu, Zic Zac, a putut fi urmărit la VedeTeatru, Buzău, sâmbătă, 28 mai 2016, ora 19.30.

Despre miracole - Free in Deed şi Sobytie / Un moment istoric la TIFF, 2016

În prima zi la TIFF 2016 am văzut Free in Deed / Miracolul, SUA - Noua Zeelandă, 2015, realizat de Jake Mahaffy, povestea unei exorcizări tragice petrecute la o biserică neoprotestantă din SUA în anii noştri şi această proiecţie mi-a adus în amintire cazul Tanacu şi filmul lui Cristian Mungiu După dealuri. Numai la periferia civilizaţiei, în Estul european, într-un schit uitat de lume din România / Vaslui / Tanacu, undeva peste nişte dealuri izolate se poate întâmpla aşa ceva, titrau la vremea aceea ziarele din lumea întreagă despre moartea unei măicuţe, "o moarte violentă şi anacronică", incompatibilă şi inacceptabilă pentru lumea secolului XXI. Nimic mai fals! Delirul religios nu cunoaşte graniţe geografice sau temporale. De la crimele inchiziţiei până în prezent. De aceea mă întreb, retoric, ironic, de ce Free in Deed / Miracolul a fost inclus în secţiunea Supernova. Da, se întâmplă aşa ceva şi în America zilelor noastre, în plină civilizaţie urbană, ne spune apăsat şi revoltat Jake Mahaffy urmărind cazul copilului "posedat de demoni", intrând iscoditor în tainele slujbelor de exorcizare. Paralelism tematic dur, crud şi nedorit, dar paralelism!


A doua zi am văzut The Event / Sobytie / Un moment istoric, Olanda - Belgia, 2015, un film cu un singur personaj colectiv, mulţimea revoltată şi m-am gândit la pelicula din 1991 a lui Stere Gulea Piaţa Universităţii. Paralelism asupra unui fenomen civic de amploare, păstrând proporţiile şi particularităţile, dar paralelism! Cu adevărat momente istorice similare din două ţări ieşite din comunism, unde rolul mulţimii e precumpănitor. Pelicule alcătuite din secvenţe puse cap coadă din timpul filmărilor reale de la faţa locului. La Gulea adăugându-se interviuri post-mişcare. La Sergei Loznitsa numai pelicula alb-negru utilizată la înregistrările din timpul evenimentelor şi acorduri muzicale evocând Mama Rusia. Imagini de o cursivitate impresionantă, de o curăţenie obiectivă. Şi ele nici nu relatează despre cele ce s-au petrecut la Moscova în august 1991, ci exclusiv la Leningrad. De aceea n-am văzut urcarea pe tanc a lui Elţin. Fiind vorba despre puciul comuniştilor sovietici conservatori din 1991 mă aşteptam să-i văd pe Gorbaciov sau Elţin, dar ei nu apar pe ecran. În schimb, mi s-a părut la un moment dat că-l recunosc pe Putin urcând grăbit într-o maşină. Complotistul de serviciu? Istoria e făcută de mase, e ideea cea mai puternică a acestui documentar, nu de "tagma jefuitorilor". Şi masele se mobilizează, iau atitudine, ies în stradă, împrăştie manifeste, ridică baricade. O adevărată revoluţie ca la 1917, an evocat fugitiv într-un discurs. O mişcare, o chemare la democratizare, o revoltă, e drept, fără atâtea victime. În Moscova au intrat tancurile pe străzi, în Leningrad au fost oprite în afara oraşului. Ameninţarea era iminentă.


Camera trece printre manifestanţi, însoţeşte mulţimile, se plimbă panoramic pe deasupra lor, înregistrează discursurile şi expresiile hotărâte de pe feţele liderilor politici locali. Emoţionante momente. Mai emoţionante pentru mine decât o tragedie dintr-un film cu subiect fictiv. Pe altarul schimbărilor e pusă soarta unei naţiuni. Leningradul e cuprins de furie împotriva conservatorilor consideraţi "fascişti". Puciştii reacţionează. În confuzia creată, se zăreşte începutul unui război civil, ca la noi. În ciuda ezitărilor inerente momentului, conştiinţele oamenilor greu încercate sub comunism decid până la urmă desprinderea de vechiul regim. Asta în oraşul cosmopolit, atins de influenţe vestice. E oraşul cu deschidere spre democraţiile europene, un oraş deschis, "fereastră către Europa", în ciuda interdicţiilor impuse de puterea sovietică. În discursuri sunt evocate mişcările similare din republicile baltice, mai aproape de sentimentele leningrădenilor decât Moscova. Capitala Imperiului Rus se deşteaptă, se ridică din noaptea comunistă. Primarul oraşului fondat de Petru cel Mare anunţă oficial schimbarea steagului URSS cu cel al Rusiei. Anunţă schimbarea denumirii oraşului din Leningrad în Sankt Petersburg. Calea reformelor a început. Oraşul e zonă liberă de comunism.

După cum spuneam, nu m-au emoţionat atât de profund practicile medievale, primitive din America zilelor noastre, puse pe ecran în Miracolul, cât adevăratele miracole înfăptuite de poporul rus în august 1991, prezentate de Sergei Loznitsa în al său Moment istoric.

Descarcă programul TIFF 2016 aici..

Extremismele lui Sion Sono - Koi no tsumi / Guilty of Romance şi Kibo no kuni / The Land of Hope la TIFF, 2016

Nu prea înţeleg cum vine asta. Ziarele din Ardeal au titrat acum o lună, pregătind întâlnirea cu un mare cineast: "Descoperirea anului la TIFF - regizorul japonez Sion Sono". În cadrul ediţiei cu numărul 15, cele 10 filme ale lui sunt incluse în secţiunea Retrospectiva Sion Sono. Dacă e retrospectivă, înseamnă că este vorba despre o celebritate ca Polanski sau Kurosawa bunăoară şi nu e descoperirea anului 2016! O retrospectivă dorită şi aşteptată, nu întâlnirea cu un cvasi-necunoscut.

Totuşi, Sion Sono nu poate trece drept un cvasi-necunoscut. El are în spate o carieră ce se întinde pe parcursul a trei decenii şi se bucură de notorietate internaţională. Încălecarea de informaţii se explică foarte simplu. Evenimentele din lumea filmului, producţia şi difuzarea, se succed cu o repeziciune fantastică. Greu ţin pasul cu ele chiar profesioniştii. În arealul asiatic mai ales apar sumedenii de filme de foarte bună calitate cu autori prea puţin cunoscuţi sau deloc. Cum Dumnezeu să ţii pasul cu toată această avalanşă de producţii? Nu la fel se întâmplă cu poeţii de azi care scriu poezie de bună calitate, dar rămân anonimi? Fiind anonimi, ei sunt repudiaţi pe nedrept în zona amatorismului (Sion a debutat ca poet la 17 ani, dar a ales regia). Fenomenul ţine de o inflaţie culturală abătută şi asupra filmului? E posibil, dar să-i lăsăm pe sociologi să dispună şi timpul să discearnă.

În acest controversat context informaţional, să admitem că afirmarea plenară a lui Sion Sono pentru publicul românesc larg se produce la această ediţie, 2016, după ce a fost prezent cu filme în ediţiile precedente ale TIFF-ului. Retrospectiva vine să contureze profilul unui cineast aflat în plină maturitate creativă. Un regizor excentric, scenarist înzestrat cu forţă comunicativă, artist rafinat, controversat, premiat, reprezentativ pentru filmul japonez contemporan. E în stare să abordeze stiluri diferite, să atingă subiecte sensibile ale lumii de azi şi să le trateze în mod pronunţat personal, pasional, electrizant adesea.

Analiza relaţiei de cuplu explodează în erotism exacerbat, delirant în Koi no tsumi / Guilty of Romance / Vinovat de iubire (2011). Incipit poliţist deturnat în dramă cu pretenţii intelectualiste, subiect injectat apoi intens cu scene horror de o frenezie nestăpânită. Totul se învârte în jurul sexului. Izumi Kikuchi (interpretată magistral de Megumi Kagurazaka) îl iubeşte sincer pe soţul ei, scriitor de romane de dragoste, dar relaţia lor e sterilă, înecată în stereotipii jalnice. Când o întâlneşte pe malefica (în rol de mentor) Kazuko Yoshida, pulsiunile erotice ale senzualei Izumi devin năvalnice. Se lasă atrasă în industria sexului şi frecventează cartierul prostituatelor din Tokyo parcurgând treptele degradării într-un vertij periculoasă. Lupanarul cu numele de Castel colcăie de aceşti viermi imunzi, prilej pentru scenaristul Sion să trimită fugar spre Castelul lui Kafka, semn al rafinamentului intelectual al eroinelor lui, rafinament care nu le absolvă de viciul carnal exploatat pecuniar. O cascadă de scene întunecate, de lumini palide şi culori sumbre, de mister şi teamă se perindă prin faţa spectatorului, desfăşurate ca labirint decorativ pentru căderea omului din raiul protector al principiilor etice. Nu e ceaţa prin care îşi caută arpentorul K. drumul spre sine prin castelul fantomatic, ci bezna deprimantă a depravării şi rătăcirii fără întoarcere. E o extremă cunoaştere de noapte. Muzica ţipă, cuvintele muşcă din dantelăria sufletului. Ritmul e îndrăcit. Tuşele în care Sion îşi desenează cadrele denotă nelinişte, zbucium, sunt de o duritate extremă, zguduitoare. E coborârea în iad.



Dar iadul urcă şi la nivelul pământului din arhipelagul nipon, atunci când cataclismele vin peste oameni. Japonia e un tărâm al violenţelor naturale extreme. Dar şi un tărâm al speranţei, insinuează Sion în filmul realizat în 2012 şi intitulat chiar aşa: Kibo no kuni / The Land of Hope / Tărâmul speranţei. Ameninţaţi mereu de cutremur, taifun şi tsunami, oamenii au fost nevoiţi să se apere, să-şi protejeze viaţa. Lupta pentru supravieţuire i-a oţelit. Istoria a adăugat politica militaristă agresivă implementată în războaiele cu samurai. Nu e de mirare că în suprastructură, în operele celor mai valoroşi autori (de literatură sau film) limbajul artistic e dur, adesea violent, îndârjit, necruţător. La catastrofele naturale, contemporaneitatea a mai adăugat ceva: pericolul iradierii de la centralele nucleare.


După un cutremur urmat de tsunami se produce o defecţiune la o centrală nucleară fictivă, copie a celei reale din Fukushima din 2011. Autorităţile, prin mass-media, încearcă să diminueze dimensiunile dezastrului prin ştiri liniştitoare, dar propun evacuarea zonei ameninţate de iradiaţii. Familia Ono se află la limita zonei ce trebuie evacuată şi cei doi bătrâni nu vor să plece departe de casă. Tinerii se vor apăra de acest nou vrăjmaş invizibil, mai ales nora care trebuie să nască. Ea se baricadează în casă şi se protejează în afara locuinţei cu un echipament ca de astronaut, stârnind ilaritate în rândul semenilor. Megumi Kagurazaka astfel echipată mi-a amintit de Bărbatul-cutie al lui Kobo Abe, alt mesaj excentric în romanul experimental. Cadenţa realistă a planurilor acţiunii impune un stil sobru şi degajă o căldură umană inundată de comprehensiune şi calm meditativ. Exact la polul opus conţinut în Vinovat de iubire. Linia descriptivă e calmă, atmosfera e mai degrabă gravă decât sumbră. De ce totuşi Tărâmul speranţei de pe acest ţărm al disperării? Sion Sono nu ne spune de ce, dar speranţa se insinuează în zicala Bate fierul cât e cald, reluată programatic în mai multe filme, aici utilizată, poate, ca unic sens al prevenirii oricărui dezastru.

Descarcă programul TIFF 2016 aici..

Artistic vorbind, am avut libertate totală

Bogdan Mirică este regizorul filmului Câini, înscris în competiţia principală de la TIFF 2016 şi premiat la Cannes cu Premiul FIPRESCI în cadrul secţiunii Un Certain Regard. A regizat o parte din episoadele serialului Umbre de la HBO şi scurtmetrajul Bora Bora, pentru care a câştigat distincţia pentru cel mai bun film scurt al ediţiei TIFF 2011 şi Marele Premiu al juriului la Angers, în 2012.

Ion Indolean: În ţară, cel puţin în anumite cercuri, s-a vorbit mult despre diferenţa cinemaului tău şi Noul Cinema Românesc, care, aşa cum e cunoscut, pare că îşi dă ultima suflare. Crezi că sunt productive / binevenite tot felul de etichetări, topuri şi diferenţieri făcute de chibiţi, de cei care stau pe margine?
Bogdan Mirică: Nu am fost niciodată fanul clasificărilor în artă. E nevoie de ele la nivel formal - dacă vrei să înveţi istoria artei sau să predai. E nevoie de ele dacă îţi trebuie ajutor în a-ţi delimita un traseu stilistic, pentru a-ţi găsi propriul limbaj; dar, altfel - dacă vrei să creezi efectiv - ele te pot îngrădi. Îţi poţi găsi o categorie care devine un soi de alibi şi te ţii de ea. Şi din păcate asta se întâmplă des. E naiv să crezi că arta nu e politică şi că fiecare artist creează aşa de capul lui. D-asta îmi place mult Kubrick - fiecare film de-al lui e diferit de celelalte. Nu poţi să zici "aoleu, alt Kubrick". Nu. Sunt atât de diferite la nivel formal şi atât de închegate la nivel intim. Deci clasificările poate îi ajută pe alţii - pe mine mă constrâng.

I.I.: În timp scurt, ai ajuns de la statutul de regizor prea puţin cunoscut la câştigător de premiu la Cannes. Ştiu că de întrebarea următoare se abuzează puţin prea mult, dar îndrăznesc să o pun: cum te modelează / atinge pe tine această experienţă / transformare?
B.M.: Dintr-odată am mult mai puţin timp. A sunat telefonul încontinuu şi a trebuit să răspund la foarte multe interviuri, fie la Cannes, fie în România - dar nu mă plâng. Mi se pare că e un lucru necesar, dacă vrei ca lumea să ştie de filmul tău. Cred că ar fi fost mai tragic ca oamenii să nu fie interesaţi.

I.I.: Spui, în interviul acordat Iuliei Blaga la Cannes, că "limba e o convenţie". Ea vorbeşte peste tine (cum se întâmplă în toată discuţia) şi completează repede că şi cinemaul e o convenţie. Crezi că respectarea unor convenţii ne face viaţa mai uşoară?
B.M.: Nu ştiu dacă respectarea convenţiilor ne face viaţa mai uşoară, cât înţelegerea lor. Convenţia e o formă de redundanţă - adică informaţie pe care o înţelegi deja. Or, dacă tot timpul am fi expuşi la informaţie nouă care nu are legătură cu informaţiile anterioare - ar fi haos. Convenţia spune că la roşu stai şi la verde mergi - şi asta te ajută să nu fii călcat de maşini când traversezi strada -, ceea ce mi se pare un plus. Asta dacă vrei să trăieşti.

I.I.: Ce surse cinefile de inspiraţie (filme sau regizori) ai avut pentru Câini?
B.M.: Au fost mai mulţi critici care vorbeau de fraţii Coen sau de Tarantino. Nu sunt neapărat ataşat de ei. Îmi plac dar nu mă inspiră enorm. Mai degrabă ar fi Melville cu tăcerile lui tensionate sau Ceylan cu abordarea de filiaţie cehoviană. Ar mai fi filmele horror, ca mecanică - acolo unde cu cât reuşeşti să ţii monstrul în întuneric mai mult timp, cu atât e filmul mai şmecher. Ar mai fi filmele asiatice - pentru că au o libertate stilistică dezarmantă - de la The Chaser, Old Boy, Breathless, Memories of Murder la I Saw the Devil sau A Hard Day.

I.I.: Ai regizat câteva episoade din Umbre, serialul HBO. Apoi, ai regizat Câini, pe care am înţeles că ţi-a trebuit mult timp (de ordinul anilor) să îl termini. Care e diferenţa (de mod de producţie, dar şi de viziune artistică) între aceste două experienţe?
B.M.: Păi, Câini e un film independent şi asta înseamnă că a trebuit să ne uităm în multe direcţii pentru a găsi finanţare. Adică, în final, suntem o coproducţie România-Franţa-Bulgaria-Qatar. Artistic vorbind, am avut libertate totală - şi ăsta e unul dintre puţinele avantaje când faci film în România.
În cazul serialului Umbre nu a trebuit să-mi faci griji pentru finanţare, pentru că în spate există o corporaţie solidă, cu experienţă şi resurse: HBO, adică Time Warner. Din punct de vedere artistic, în cazul serialului există o responsabilizare mai mare: adică totuşi te angajezi să livrezi un anume tip de produs artistic şi nu poţi să schimbi macazul la mijlocul drumului, aşa cum ai putea să faci în cazul unui film independent. La serial ştii de la început unde te duci, la film te poţi adapta pe parcurs, spre binele sau răul filmului - asta rămâne de văzut.

I.I.: Spui, "vreau să fac genul de cinema care mă reprezintă într-un anumit moment" şi asta denotă foarte mult bun simţ. Eşti conştient că o formulă cinematografică poate să îţi fie la îndemână, dar că e posibil ca pe viitor să ai alte idei. Nu vrei, aşa cum fac mulţi, să rămâi blocat într-un anumit registru cinematografic. Dar, cât de grea e, cât de multe resurse consumă, încercarea permanentă de a tinde spre un soi de reinventare? (sigur, dacă vei simţi că trebuie făcută)
B.M.: Îţi cam consumă toate resursele, pentru că eşti mereu pe teren necunoscut şi asta vine la pachet cu multe îndoieli care te macină. Mi se pare că măcar intenţia de a te reinventa trebuie să existe - pentru că, oricum, chiar dacă nu vrei, vei ajunge să te repeţi într-o oarecare măsură. Nu e ca şi cum eşti un soft, schimbi nişte variabile şi gata, generezi un produs total nou. Nu. Eşti acelaşi om, cu aceeaşi istorie şi abilităţi - doar că eşti în perpetuă schimbare şi mi se pare onest ca şi produsul tău artistic să reflecte asta.

I.I.: "Eu nu pot să fac un portret al României pentru că nu ştiu România", spui în acelaşi interviu. E clar că fiecare regizor prezintă poveşti individuale şi nu îşi asumă neapărat că ele ar fi valide ca imagini de ansamblu ale ţării. Totuşi, am observat tendinţa opiniei publice să eticheteze multe filme româneşti ca "radiografii" naţional valabile. Ce părere ai despre asta?
B.M.: Una din întrebările frecvente pe care ne-o puneau profesorii când eram la facultate în Londra era: "Does your story have legs?" - adică, are unde să se ducă? Are potenţial? Poate avea o miză semnificativă? Chiar dacă povesştile din filmele româneşti sunt personale, ele nu sunt aleatorii sau derizorii - sunt poveşti care au ramificaţii profunde - devin comentarii despre întreaga societate, în ultimă instanţă. Poţi să tratezi teme majore, fără să fii neaparăt grandios.

I.I.: Cum vezi faptul că filmul tău participă în competiţia internaţională de la TIFF? De obicei, filmele româneşti intră în Zilele Filmului Românesc. Cazul tău e o excepţie (sigur, au mai fost în trecut, dar nu se întâmplă an de an).
B.M.: Păi, asta mă bucură foarte mult, pentru că într-un fel reflectă şi ADN-ul filmului. Un critic a numit filmul No Country for Old Men reimaginat de noul val românesc.

I.I.: "Acolo unde se suprapun mai multe opinii, cred că există o formă de adevăr", afirmi. Cred că întrebarea următoare este mai mult retorică: eşti o persoană deschisă la schimbul de opinii, crezi că de la fiecare e posibil să înveţi câte ceva?
B.M.: Absolut. Chit că înveţi că nu trebuia să-i acorzi persoanei ăleia nici măcar o secundă din viaţa ta.

I.I.: Cum ţi se pare TIFF în raport cu alte festivaluri?
B.M.: E clar festivalul de care sunt cel mai legat afectiv. Ţin minte cum a fost proiecţia scurtmetrajului meu Bora Bora aici. Era sala în delir. Am ieşit afară să fumez o ţigară şi a ieşit un băiat cu mobilul la ureche şi-i spunea unui prieten "Băi, trebuie să vezi filmu ăsta Bora Bora!". M-a bucurat enorm.

*O parte din acest interviu a apărut în AperiTIFF, ziarul oficial al TIFF.

HORROR! Adevarul incomod despre lotul de gimnastica al Romaniei. Aurul se obtine cu umilinte si batai

Jurnalistul Catalin Tolontan a publicat pe pagina personala detalii socante din culisele lotului de gimnastica al Romaniei. Acesta vorbeste despre biografia Mariei Olaru, campioana mondiala absoluta la gimnastica, care isi lanseaza cartea pe 4 iunie. Dupa cum spune Catalin Tolontan, "niciodata valul secretelor si prejudecatilor din sportul romanesc n-a fost sfasiat cu atata sinceritate intr-o carte".


"Acum 9 luni, cand Maria Olaru a trimis la redactie manuscrisul cartii ei, am sunat-o. "Probabil ca oamenii care au citit manuscrisul iti spun acelasi lucru: esti sigura ca vrei s-o publici?". Atat de tulburatoare era cartea. Maria a raspuns ca vor decide ea si viata. Si m-a rugat sa scriu o prefata, daca va fi s-o publice. Am incercat sa redau in prefata ce am simtit citind cartea. Asta a iesit.


"Daca aceasta carte va fi publicata, ea reprezinta cea mai sincera marturie a performantei sportive aparuta vreodata la noi. Si mai mult decat atat. Paginile Mariei Olaru sunt o depozitie despre pretul succesului care traverseaza zarile luminoase ale sportului. Un inginer, un medic, un profesor sau un sofer crescuti in Romania ar putea spune aceeasi poveste. In orice domeniu care presupune efort si creativitate umana, performerii achita o nota de plata pe care, de cele mai multe ori, nu si-o povestesc nici macar lor insisi. Cand scriu aceste randuri nu stiu daca Maria Olaru va tipari cartea. Mi-a trimis manuscrisul la jumatatea lui septembrie 2015, pe email.


Nu suntem apropiati. De fapt, facandu-ne amuzati recenzia trecutului, am realizat ca nu vorbiseram niciodata pana atunci dincolo de cadrul oficial al unor declaratii, cand drumurile ni s-au intersectat la Jocurile Olimpice. Nu stiu, asadar, daca o va publica. Si nu stiu nici ce as decide in locul ei. E atat de multa experienta personala in carte, disecata pana la fibra ultima a confesiunilor! Un copil povesteste scandalurile din casa, gelozia, bataile, sinuciderea tatalui in care este implicata o jucarie, episoadele de betie ale mamei. Povesteste si despre iubirea parintilor, dupa care a tanjit si pe care, deseori, a simtit-o. Un copil ajunge in sala de gimnastica si ridica ochii catre norocosul sir de antrenori, admirand-o si batand-o. O relatie tandra si nepermisa.


Bataie, cafteala, atingere, mangaiere, pedeapsa, altoiala, urecheala, cate sinonime avem noi, romanii, pentru bataie! Si cite sinonime avem, tot atatea generatii avem de fete si baieti care au suportat o educatie cu palma. Un copil povesteste, in numele nostru, cum ne-am furat-o acasa, la scoala, in ateliere, la rude si in internate. Un copil a trait toate aceste lucruri. Un copil a ajuns, mai apoi, campioana mondiala absoluta si campioana olimpica. Un copil si-a amintit mereu de momentul in care tatal unei colege intra in sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu si Mariana Bitang. Antrenorii erau furiosi ca o prinsesera pe sportiva transportand dulciuri pentru celelalte fete.


"Partea si mai groaznica a urmat dupa aceea: parintii Andreei Ulmeanu au fost convocati la scoala, caci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca sa dea un exemplu pentru toate celelalte. Asa se face ca eu (altfel, prea obisnuita cu violentele fizice care imi maltratasera copilaria) a trebuit sa asist si la o scena cumplita, pe care nu o pot uita. Acolo, in sala, pe aparatul numit "sol", in fata tuturor, tatal colegei noastre si-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos si a batut-o, lovind-o cu salbaticie, parca incitat de plansetele si contorsionarile ei. A fost un spectacol degradant si, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce sa mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, in vreun fel, sa i-o scoata din maini. De furie si de rusine, am plans, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam sa ma opresc, in ciuda atentionarilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor. Boceam cu ciuda, cu o umilinta neputincioasa. Ma gandeam daca, intr-o asemenea situatie, tatal meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus! La sfarsitul sedintei de pregatire, il aud pe dl. Bellu: Olaru, ia vino-ncoace! Ce-i asta la tine? Tu crezi ca pentru tine ar plange vreuna?. Si iar...jart...trosc, mi-a indesat cateva palme de invatatura. Si are dl. Bellu o mana grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, desi se petrecuse sub ochii lor, nu a reactionat in vreun fel. Nu le privea pe ele". Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.


Un copil a vazut toate aceste lucruri cand nu mai era copil. Ca si cum ar veni o vreme cand nu mai suntem copii. Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care ii lipseste chiar si Nadiei Comaneci. Imediat, televiziunea a cautat-o in tara pe mama campioanei. Dar, intr-un interviu televizat, s-a vazut doar ca, fericita dupa victorie si dupa Sfanta Parascheva, mama campioanei pilise ceva si nu putea vorbi. Departe, la Tianjin, copilul castigase si titlul cu echipa, si titlul individual. Tot ce se putea castiga. Si vine ziua a treia. Concursul pe aparate. Copilul simte cum antrenoarea se indreapta spre el, la incalzire. "Hai, Olaru, ca maica-ta...iar s-a facut de ras! Au vrut astia sa-i ia interviu si iar n-a putut lega doua vorbe". Un copil cade. Ea are aproape 18 ani si nu mai e copil. Ca si cum ar veni o vreme cand nu mai suntem copii!


"M-am umplut de rusine, de revolta, de furie. Si, peste toate, de o mare umilinta. M-a daramat sufleteste. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toata concentrarea s-au prabusit intr-o clipa. M-am straduit, cat am putut, sa nu las sa se vada nimic. Dar, ametita de cele auzite, se invartea pamantul cu mine. Nu stiu cum, dar aveam impresia ca fiecare dintre miile de ochi care ma priveau acolo, in spatiul de concurs, asteptand evolutia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflasera de nefericitul recital al mamei. Si ca ma priveau cu dispret, plini de curiozitate: Ia uite si la asta! Ce mai cauta aici?". E o descriere uluitor de precisa a mecanismului rusinii. A felului in care rusinea ne tavaleste si ne reduce la zero. Pentru ca rusinea nu e despre un gest sau despre eroare. Dupa o expresie a lui Brene Brown, rusinea nu ne spune "am gresit", ci "eu sunt gresit!". Ei, hai, nu ziceti ca n-ati trait acelasi sentiment, poate cand ati luat o nota mica, poate cand ati fost batuti, poate cand v-ati masturbat, habar n-am cand, cand ati facut ceva si ati avut senzatia ca toata lumea din jur cunoaste motivul precis al rusinii prefacute in vinovatie de nepurtat!


Nu stiu daca Maria Olaru va publica aceasta carte. E despre un copil care are puterea sa vina si sa-si apere antrenorii, scriind ca Bellu si Bitang n-au avut nicio vina in cazul dopajului Andreei Raducan de la Sydney. Dar nu se lasa si cartea aduce ceva chiar si in acest misterios episod de la Antipozi. E despre un copil care si-a iubit parintii, antrenorii, supraveghetorii si pe toti cei de la care n-a pretins nimic. Si pe care azi nu-i acuza, dar ii descrie. Nimic din ce scrie Olaru nu coboara, nici macar pe cei care se vor supara citind-o. Cartea e necesara si insuportabila. E cartea unui om care nu se victimizeaza. Isi cunoaste valoarea, isi aminteste efortul. E o carte despre toti copiii de sub comunism. Maria s-a nascut in 1982. Noi, ceilalti, n-am ajuns atat de departe pe scena lumii, nu avem reusitele Mariei. Sau ale colegelor ei. Dar, indiferent cat de mici au fost Mondialele si Olimpiada fiecaruia, ne-am straduit sa ni le respectam si sa le ducem la bun sfarsit. Pentru ca noi suntem copiii caftiti ai Romaniei. Semnati-va sub mine!", potrivit tolo.ro.

DNA DISTRUGE IMAGINEA MEDICINII – 77 de oncologi sunt umiliti de procurorii anticoruptie. DNA a declansat urmarirea penala pentru luare de mita pe motivul aberant ca medicii au participat la un congres in India organizat de o companie farmaceutica: “Evenimentul stiintific a fost doar un pretext, o modalitate de a ascunde vacanta acordata de societate medicilor pentru ca, in virtutea atributiilor de serviciu, sa indrume pacientii spre produsele generice oncologie ale companiei”

DNA DISTRUGE IMAGINEA MEDICINII – 77 de oncologi sunt umiliti de procurorii anticoruptie. DNA a declansat urmarirea penala pentru luare de mita pe motivul aberant ca medicii au participat la un congres in India organizat de o companie farmaceutica: “Evenimentul stiintific a fost doar un pretext, o modalitate de a ascunde vacanta acordata de societate medicilor pentru ca, in virtutea atributiilor de serviciu, sa indrume pacientii spre produsele generice oncologie ale companiei”

Luni, 30 mai 2016 17:12 | Scris de Elena DUMITRACHE | pdf | print | email
Noaptea mintii la DNA! Procurorii anticoruptie acuza 77 de medici oncologi de luare de mita pentru ca au participat in 2013 la al 3-lea Congres asiatic de cancer de san, desfasurat in Bangalore, India, in perioada 3-4 martie 2012. Potrivit procurorilor DNA, culpa celor 77 de medicii ar fi aceea ca, acceptand invitatia unei companii farmaceutice de a participa la evenimentul stiintific, ar fi fost de acord cu primirea unei mite in valoare totala de 416.864,1 euro. DNA sustine ca pentru acoperirea mitei acordate de compania farmaceutica sub forma decontarii deplasarii acestora in India, "au fost intocmite 77 de contracte de sponsorizare, care atesta aspecte necorespunzatoare realitatii cu privire la scopul si cuantumul sumelor despre care se sustine ca au fost achitate cu titlu de sponsorizare". In acest sens sta dovada, in interpretarea DNA, faptul ca congresul a avut loc in perioada 3-4 martie 2012 in localitatea Bangalore, India, iar deplasarea celor 77 de medici oncologi a avut loc in intervalul 28 februarie-09 martie 2012, "acestia fiind cazati la mai multe hoteluri din localitatea New Delhi, India, la peste 2.000 de km distanta de locul congresului." Scopul final al decontarii cheltuielilor de cazare si transport a celor 77 de medici, potrivit comunicatul DNA nr. 732/VIII/3 din data de 30 mai 2016, ar fi fost acela ca in virtutea atributiilor lor de serviciu, oncologii sa indrume pacientii spre produsele generice ale companiei.
Din punctul nostru de vedere, actiunea DNA reprezinta un atentat la profesia de medic, fiind cunoscut faptul ca oncologia este o specialitate medicala in plina dezvoltare care suscita noi descoperiri in materie si necesita un upgrade permanent din partea medicilor si specialistilor in domeniu. Faptul ca unor medici oncologi li se deconteaza transportul si cazarea pentru a participa la astfel de evenimente stiintifice nu poate reprezenta o mita mascata din partea companiilor farmaceutice, atat timp cat in intreaga lume se practica acest tip de sponsorizari a unui grup mai mare de medici in vedere imbunatatirii informatiilor si a practicilor in specialitatea medicala in care acestia activeaza. Pe de alta parte, faptul ca medicii au fost cazati in diferite unitati hoteliere, iar deplasarea s-a facut pe o perioada mai lunga decat perioada de desfasurare a congresului este, de asemenea, o practica curenta in toate domeniile, nu doar in medicina.
Spre exemplu, in magistratura! Este cunoscut faptul ca judecatorii si procurorii pleaca frecvent pe la tot felul de simpozioane, congrese, conferinte, training-uri prin straintate. O cunoscuta magistrata, celebra pentru desele plecari in straintate este chiar judecatoarea Camelia Bogdan de la Sectia a II-a a Curtii de Apel Bucuresti despre deplasarile careia Lumeajustitiei.ro a scris pe larg.
Un alt exemplu de acest fel este sefa DNA Laura Codruta Kovesi (foto) care, in timp ce ocupa functia de procuror-sef al Directiei, a parasit postul pentru cateva zile pentru a fi experta anticoruptie in Republica Moldova intr-un program la care era parte si Uniunea Europeana. Atentie, Laura Kovesi a plecat in Republica Moldova in calitate de expert si nu de sefa a DNA.
In atare conditii, ne intrebam: care este diferenta intre un medic si magistrat atunci cand acestia participa la congresele si evenimente ce au scopul de a perfectiona practica in domeniu?
Prezentam in continuare comunicatul DNA nr. 732/VIII/3 din data de 30 mai 2016:
"In completarea comunicatului nr. 1324 din 28 iulie 2015, privind perchezitii domiciliare efectuate in 61 de locatii din Bucuresti si sapte judete, Biroul de Informare si relatii Publice este abilitat sa transmita urmatoarele:

In cursul lunii februarie 2016, procurorii din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie – Sectia de combatere a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie, au dispus efectuarea in continuare a urmaririi penale fata de 82 de suspecti, dupa cum urmeaza:

-o societate comerciala avand ca obiect de activitate servicii de import, distributie si promovare a produselor farmaceutice, pentru comiterea infractiunii de dare de mita, in forma continuata (77 acte materiale)
-patru reprezentanti cu functii de conducere in societatea respectiva, pentru comiterea infractiunii de dare de mita, in forma continuata (77 acte materiale) si
-77 de medici specialisti oncologi, pentru comiterea infractiunii de luare de mita.
In ordonanta procurorilor se arata ca exista aspecte din care rezulta suspiciunea rezonabila ce contureaza urmatoarea stare de fapt:

Conducerea societatii comerciale mentionate anterior a decis extinderea activitatii societatii pe piata de medicamente generice, printre acestea fiind si medicamente din sfera oncologiei.

In contextul in care concurenta pe piata farmaceutica era puternica, a aparut necesitatea unor masuri de natura sa determine medicii sa prescrie sau sa indrume pacientii spre medicamentele din sfera oncologiei distribuite de compania respectiva, cu depasirea limitelor permise de legea in domeniu.

In consecinta, in anul 2012, sub pretextul finantarii participarii unor medici oncologi la un congres international, dupa o serie de discutii, persoane cu putere de decizie in cadrul societatii comerciale au hotarat organizarea unei vacante in India pentru medici oncologi, urmand sa suporte toate cheltuielile cu transport, cazare, masa si excursii pentru medici, iar in unele cazuri, si pentru membri din familiile medicilor in cauza. Oferirea acestei vacante avea ca scop stimularea ilicita a medicilor pentru a prescrie sau recomanda medicamentele distribuite de societatea comerciala respectiva, cu incalcarea limitelor permise de Legea nr. 95/2006.

Prin intermediul reprezentantilor medicali, cei patru suspecti din conducerea societatii au transmis mai multor medici oncologi invitatia de participare la al 3-lea Congres asiatic de cancer de san, care urma sa aiba loc in Bangalore, India, in perioada 3-4 martie 2012. In final, 77 de medici au acceptat invitatia, unii dintre acestia fiind insotiti de alti membri ai familiei.

Pentru participarea la congres a celor 77 de medici, compania a achitat unei societati de turism suma de 520.607,95 euro (echivalentul a 2.312.670,7 lei), din care suma reprezentand mita este de 416.864,1 euro.

Pentru acoperirea mitei acordate in acest mod, au fost intocmite 77 de contracte de sponsorizare, care atesta aspecte necorespunzatoare realitatii cu privire la scopul si cuantumul sumelor despre care se sustine ca au fost achitate cu titlu de sponsorizare.

Totodata, in ordonanta de efectuare a urmaririi penale se arata faptul ca, desi congresul a avut loc in perioada 3-4 martie 2012 in localitatea Bangalore, India, deplasarea medicilor s-a realizat in intervalul 28 februarie-09 martie 2012, acestia fiind cazati la mai multe hoteluri din localitatea New Delhi, India, la peste 2.000 de km distanta de locul congresului.

Faptul ca evenimentul stiintific de la Bangalore a fost doar un pretext, o modalitate de a ascunde vacanta acordata de societatea comerciala medicilor pentru ca, in virtutea atributiilor lor de serviciu, sa indrume pacientii spre produsele generice oncologie ale companiei, este evidentiat si de faptul ca, in programul stabilit, participarea la congres nu a fost punctul central. Grupul medicilor a plecat din New Delhi spre Bangalore si a revenit in capitala Indiei in aceeasi zi, 3 martie 2012, desi congresul dura 2 zile.

Aceasta deplasare a permis participarea partiala, pentru cateva ore, la prima zi de congres si nu s-a avut in vedere niciun moment sa fie asigurata participarea la congres in totalitate. Medicii participanti la excursie au efectuat doar formalitatile necesare care sa ateste prezenta lor la congres, fara a fi interesati in realitate de aspectul profesional.

De altfel, acestia nici nu au primit diplomele de participare la finalul congresului, ci mult mai tarziu cand au fost facute si demersurile pentru obtinerea acestora.

Suspectilor li s-au adus la cunostinta calitatea procesuala si acuzatiile, in conformitate cu prevederile art. 307 Cod de procedura penala.

Facem precizarea ca efectuarea urmaririi penale este o etapa a procesului penal reglementata de Codul de procedura penala, activitate care nu poate, in nicio situatie, sa infranga principiul prezumtiei de nevinovatie".

Dezastru: 1.000.000 de români bolnavi de cancer și 250 de oncologi

Autor: Monica Cosac 31 Mai 2016 - 08:55
Dezastru: 1.000.000 de români bolnavi de cancer și 250 de oncologi 5xinc/Getty Images/iStockphoto Large crowd of people watching concert or sport event
Vezi galeria foto
Peste un milion de români au fost diagnosticaţi cu o formă sau alta de cancer, iar alte patru milioane de persoane au avut cel puţin un membru al familiei diagnosticat cu această boală, potrivit unui studiu naţional despre impactul pe care îl are această maladie asupra societăţii româneşti. Situaţia actuală este o consecinţă a lipsei politicilor sanitare, avertizează atât oncologii, cât şi reprezentanţii pacienţilor.
Rezultatele studiului indică faptul că un român din patru a trăit o experienţă legată de cancer: 5,2% dintre respondenţi afirmă că au fost diagnosticaţi cu cancer, la un moment dat, de-a lungul vieţii, iar 21,1% au o rudă de gradul I (soţ/ soţie, fiu/fiică, mamă/tată) cu cancer. În ceea ce priveşte percepţia asupra bolii, 45% dintre respondenţi consideră că diagnosticul de cancer duce întotdeauna la deces. Legat de situaţia actuală a sistemului medical din România, cei mai mulţi oameni spun că principala problemă este corupţia/ mita (20,7%), tehnologia veche şi lipsa echipamentelor (19%), salariile mici ale personalului medical (12,8). Indiferent dacă s-au numărat printre cei diagnosticaţi cu cancer sau nu, 65% dintre români consideră că statul român nu asigură un tratament corespunzător pentru pacienţii cu cancer, iar 75% spun că durează prea mult ca un medicament nou descoperit să ajungă la bolnavii din România. „În acest moment, pacienţii români cu cancer au acces gratuit la mai puţin de 15% dintre medicamentele aprobate, în perioada 2006-2015, de Agenţia Europeană a Medicamentului”, a spus dr. Marius Geantă, preşedintele Centrului pentru Inovaţie în Medicină (InoMed). Aceasta a precizat că niciunul dintre cele 14 medicamente noi împotriva cancerului, care au primit aprobare din partea Agenţiei Europene a Medicamentului în 2015, nu a ajuns la pacienţii români.
Ţara cu prea puţini oncologi
În ciuda numărului extrem de mare de pacienţi cu cancer, numărul medicilor oncologi a scăzut dramatic, ajungând la 250-300 de specialişti în toată ţara, potrivit preşedintelui Societăţii Naţionale de Oncologie Medicală din România, Prof. Dr. Florinel Bădulescu. „România este singura ţară din lume care a desfiinţat oncologia medicală şi acum ne lipsesc specialiştii tineri”, spune prof. Florinel Bădulescu. Specialiştii din domeniul oncologiei atrag atenţia că este absolut necesară implicarea statului în finanţarea sistemului sanitar şi responsabilizarea Ministerului Sănătăţii, deoa-rece sumele colectate din contribuţiile asiguraţilor sunt departe de a fi suficiente pentru a acoperi necesarul de bani din sistem. „Ne trebuie o politică sanitară coerentă, în care autorităţile să răspundă pe ce s-au cheltuit banii. (..) Banul public strâns de la noi nu va acoperi – nu oncologia, sunt multe probleme în sistemul sanitar. Numai cu Casa (n.r. - CNAS) nu se poate acoperi. Statul trebuie să completeze şi este obligat să controleze pe ce dă banul”, spune dr. Bădulescu.
„Lipsa politicilor sanitare a dus la dezastrul acesta din România. Nu avem Ministerul Sănătăţii, avem «Ministerul Bolilor»”, afirmă Cezar Irimia, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor Bolnavilor de Cancer din România.
Deşi incidenţa acestei afecţiuni nemiloase este atât de mare, încrederea oamenilor în autorităţi tinde spre zero. Potrivit studiului, doar 1% dintre români consideră că autorităţile reprezintă principalul sprijin, dacă s-ar îmbolnăvi de cancer. Cei mai importanţi aliaţi în lupta cu boala sunt: familia (46,3%), medicamentele şi tehnologiile noi (30,1%), iar 66% dintre români afirmă că au încredere mare şi foarte mare în doctori. Ministerul Sănătăţii are o cotă de încredere de numai 39%.
Citeşte mai multe despre:   cancer,   oncologi

De ce se inaugurează atât de multe obiective, în Roman, în această perioadă, până pe 5 iunie?

Vreau să dau un răspuns acelora care spun: „cum de se finalizează și inaugurează atât de multe obiective, acum?”
Au fost anunțate la început de mandat și se finalizează la sfârșit de mandat! Este firesc, pentru că așteptăm alegerile! Nu știm cine o să fie primar în următorul mandat și este normal ca, primarul care le-a propus și care le finalizează, să le încheie și să anunțe că încă un proiect pe care l-am propus în acest mandat, romașcanilor, l-am finalizat și îl inaugurăm”, a precizat Laurențiu Leoreanu, primarul municipiului Roman.
Șeful administrației romașcane a făcut precizarea ca răspuns la întrebările pe care le-a primit, direct sau indirect, vis a vis de acest subiect al finalizării și inaugurării unor obiective, în municipiul Roman.
Romanul Financiar
Raspuns evaziv din partea dumneavoastra, stimate domnule primar! Cine ne garanteaza noua, romascanilor, ca nu aveati in minte, fie si numai in treacat, ideea de a folosi aceste inaugurari ca pe o campanie electorala mascata? Inaugurarile acestor obiective atat de aproape de data alegerilor vor fi atat de proaspete in mintea romascanilor incar ar putea fi un avantaj pentru dumneavoastra; unii romascani se vor gandi la dumneavoastra ca la unul dintre primarii ce au facut ceva pentru oras si va vor da votul lor de incredere pentru inca un mandat. Numai ca investitiile acestea ar fi fost facute de orice primar ar fi fost in functie si ar fi avut la indemana proiectele si banii necesari. Iar inaugurarea acestor obiective putea fi facuta cu ceva timp inainte pentru a evita toate aceste posibile suspiciuni. Nu credeti?

De ce se inaugurează atât de multe obiective, în Roman, în această perioadă, până pe 5 iunie?

Vreau să dau un răspuns acelora care spun: „cum de se finalizează și inaugurează atât de multe obiective, acum?”
Au fost anunțate la început de mandat și se finalizează la sfârșit de mandat! Este firesc, pentru că așteptăm alegerile! Nu știm cine o să fie primar în următorul mandat și este normal ca, primarul care le-a propus și care le finalizează, să le încheie și să anunțe că încă un proiect pe care l-am propus în acest mandat, romașcanilor, l-am finalizat și îl inaugurăm”, a precizat Laurențiu Leoreanu, primarul municipiului Roman.
Șeful administrației romașcane a făcut precizarea ca răspuns la întrebările pe care le-a primit, direct sau indirect, vis a vis de acest subiect al finalizării și inaugurării unor obiective, în municipiul Roman.
Romanul Financiar

Lansarile Meteor Press la Bookfest 2016

Newsletter Meteor Press


Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2016 îşi va deschide porţile miercuri, 1 iunie 2016. Editura Meteor Press vă aşteaptă la standul propriu din pavilionul  C2 de la Romexpo cu cele mai noi şi mai incitante titluri din domeniile istorie, religie, psihologie, dezvoltare personală şi profesională, beletristică, cărţi pentru copii şi de educaţie, ghiduri turistice, gastronomie etc. Reducerile se vor situa între 30% şi 80%.
            Vă invităm să luaţi parte la trei evenimente de lansare a unor importante lucrări de istorie, care vă vor face cu siguranţă curioşi şi dornici să le citiţi:

 Lansare:  JOI – 2 iunie 2016, ora 18.00 - la standul Editurii Meteor Press

            Floarea deşertului.Călătoria extraordinară a unei nomade din deşertîn traducerea lui Mihai Dan Pavelescu –  este povestea adevărată şi extraordinară a vieţii lui Waris Dirie, supermodel de faimă mondială, ambasador special O.N.U.
            “Povestea lui Waris este una a curajului remarcabil. Din deşerturile Somaliei, în lumea modei, ea luptă împotriva oprimării şi iese campioană. Waris este inspiraţia cea mai frumoasă pentru toţi.” - Elton John

            Invitaţi:

      - Daniela Zeca Buzura – scriitoare, producător şi realizator la TVR 2;
- Daniela Palade Teodorescu – Redactor-şef la revista Avantaje;
-  Sorin Antohi – istoric al ideilor;
- Bedros Horasangian - analist politic.


           Dublă lansare: VINERI – 3 iunie 2016, ora 17.30 - la standul Editurii Meteor Press 

            Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii,  autor Wendy Lower – în traducerea lui Eugen Damian -  investighează rolul femeilor germane pe Frontul de Est nazist. Participarea acestora la Holocaust, inclusiv în postura de ucigaşe sângeroase, a fost în mare măsură ignorată.
            Alice Herz-Sommer “Grădina Edenului în mijlocul iadului”, autori Melissa Müller, Reinhard Piechocki, în traducerea Alexandrei Catrina Ciornei – prezintă povestea vieţii celei mai longevive supravieţuitoare a Holocaustului, pianistă şi profesoară de muzică.

            Invitaţi:

            - Aurel Vainer, Preşedinte la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România; deputat la Parlamentul României;
- Liviu Beris, Preşedintele Asociaţiei Evreilor din România, Victime ale Holocaustului;
- Ion M. Ioniţă, Redactor – Redactor-şef la revista Historia;
- Bedros Horasangian - analist politic.

Parteneri: Revista Historia, Observator cultural, Revista Avantaje, TV-h Televiziunea ta!, filme-carti.ro, ziare.com, liternet.ro, Revista Magazin istoric, 4arte.ro, Ziarul de Duminica, cititorul.net, prwave.ro, SemneBune.ro. 


Ultimele aparitii
Ultimele aparitii

Alice Herz-Sommer. „Grădina Edenului în mijlocul iadului”. - Melissa Müller si Reinhard Piechocki
Alice Herz-Sommer. „Grădina Edenului în mijlocul iadului”.
Melissa Müller si Reinhard Piechocki

Pret pe site: 28.8 RON
Colectie: Istorie
Descriere: Născută în 1903 în Praga monarhiei habsburgice, Praga lui Franz Kafka, a lui Max Brod și a lui Felix Weltsch, oaspe [...]
Floarea deşertului. Călătoria extraordinară a unei nomade din deşert - Waris Dirie si Cathleen Miller
Floarea deşertului. Călătoria extraordinară a unei nomade din deşert
Waris Dirie si Cathleen Miller

Pret pe site: 28.8 RON
Colectie: Istorie
Descriere: Floarea deșertului este povestea adevărată şi extraordinară a vieții lui Waris Dirie. Toate evenimentele prezentate [...]
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii - Wendy Lower
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii
Wendy Lower

Pret pe site: 28.8 RON
Colectie: Istorie
Descriere: Cartea lui Wendy Lower investighează rolul femeilor germane pe Frontul de Est nazist. Participarea acestora la Holocaust, inclusiv în [...]


- pentru o mai buna activitate editoriala va rugam sa ne transmiteti sugestiile dumneavoastra si eventualele nemultumiri -

Comenzi
tel/fax: (021) 222 83 80
online: www.meteorpress.ro
email: carte@meteorpress.ro
distributie: distributie@meteorpress.ro
Editura Meteor Press
str. Bahluiului nr. 1, sector 1, Bucuresti
tel/fax: (021) 222 83 80
email: editura@meteorpress.ro
distributie: distributie@meteorpress.ro
comenzi: carte@meteorpress.ro

Program special de 1 Iunie la standul Israel din cadrul Bookfest

Newsletter Noutati Polirom si Cartea Romaneasca

luni, 30 mai 2016

Prima bacterie rezistentă la orice antibiotic, depistată în SUA

Statele Unite au înregistrat primul caz de pe teritoriul lor de infecţie cu o bacterie rezistentă la toate antibioticele.
Prima bacterie rezistentă la orice antibiotic, depistată în SUA
Oficialii din sistemul sănătăţii trag un semnal de alarmă că această descoperire ar putea marca "începutul sfârşitului pentru antibiotice", relatează CSID.
Anunţul a fost făcut de directorul Centrului American pentru Controlul Bolilor. Pacientul este o femeie de 49 de ani din statul Pennsylvania, care a fost infectată cu o tulpină rară de E.Coli.
Aceasta nu a putut fi controlată nici cu cel mai puternic antibiotic existent, Colistina - un antibiotic folosit ca ultim remediu în cazul bacteriilor periculoase, care ucid aproximativ 50% dintre persoanele infectate.
Oficialii şi-au exprimat îngrijorarea că bacteria ar putea reprezenta un pericol grav, în cazul în care se transmite.
„Practic, ne indică faptul că sfârşitul antibioticelor nu este departe şi că s-ar putea ajunge în situatia în care vom avea pacienţi la terapie intensivă sau pacienţi cu infecţii ale tractului urinar pentru care nu vom avea antibiotice", a declarat directorul Centrului american pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor, Thomas Frieden, la Washington D.C.
Potrivit cercetării, bacteria a fost contaminată iniţial cu un fragment ADN numit plasmidă, care i-a transmis o genă numită mcr-1, ce îi oferă rezistenţă la colistin. Gena care-i permite bacteriei să reziste la antibiotice, numită mcr-1, a fost descoperită anul trecut, în China, la oameni şi la porci, confirmând, astfel, temerile experţilor care, încă din anii '90, avertizau că astfel de super-bacterii, imposibil de combătut, ar putea să apară.
“Anunţă apariţia unei bacterii cu adevărat rezistente la toate medicamentele. Din câte ştim noi, acesta este primul caz înregistrat de mcr-1 din Statele Unite”, avertizează autorii studiului, de la Centrul Medical Militar Walter Reed.
Printre cauzele apariţiei unor astfel de super-bacterii, specialiştii menţionează consumul exagerat de antibiotice şi folosirea antibioticelor pe parcursul procesării alimentelor. Pericolul este cu atât mai mare cu cât există o posibilitate mare ca bacteria să fie purtată şi transmisă de carne. De altfel, deja în Statele Unite se înregistrează, anual, două milioane de îmbolnăviri şi peste 20 de mii de decese cauzate de bacterii care sunt rezistente la unele antibiotice.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »
Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.