Dacă astăzi statul se descurcă cât de cât cu pensiile, ce va face peste câteva decenii? (Se descurcă este impropriu spus, dacă ne uităm la ce pensii sunt astăzi prin România sau, de cealaltă parte, la nesimțirea pensiilor speciale). Se va produce o dublă tragedie: bătrânii nu vor mai avea după ce bea apă iar tinerii, clasa activă, vor trage la jugul lor. Aici mi se pare principala problemă a României. Șicanale politicii românești vin și trec, însă politica dezastruoasă dusă de ei va duce țara în colaps în scurt timp. Se pare că politicienii nu mai au deloc viziune politică (și acest lucru este valabil pentru toată clasa politică internațională). Ei sunt puși numai pentru a trage câteva sfori și a reprezenta anumite categorii sociale care, la rândul lor, sunt într-o mai mare competiție. Cât tupeu să ai să mai faci astăzi un copil (am zis unul, nu doi sau trei!)? Ce viitor mai are el într-o astfel de țară? Mai poate spera la o eventuală îmbunătățire a lucrurilor? Cert este că la ora actuală, locul lor nu este în România. Cunosc multe persoane care și-au luat bocceluța și au plecat spre alte zări, unde poate viața e mai grea, dar unde copiii lor vor avea un viitor. Întrebați adolescenții ce vor să facă în viață, cel puțin trei sferturi introduc în răspunsul lor opțiunea străinătății. Dacă aceasta este perspectiva tinerilor asupra țării, am un sentiment că lucrurile nu merg deloc bine, ca că folosesc un eufemism. În acest caz, se pune întrebarea: la ce bun să mai avem, de exemplu, sistem educațional performant? Dacă tinerii vor fi bine educați ei fie vor pleca din țară fie vor lucra aici pe salarii de nimic și frustrați. Ambele cazuri nu sunt de dorit pentru țară.
Foarte greu cu politica pe scări. Este clar că sistemul promovat de peste 25 de ani este distructiv. Cumpărarea trusturilor media și îndoctrinarea populației, ținerea oamenilor într-un nivel accentuat al sărăciei pentru a asigura un capital de voturi, promovarea corupției în scopul fragilizării statului, utilizarea funcțiilor politice nu pentru a conduce țara ci pentru a o subjuga. Totuși, văd că astfel de politici încă funcționează. PSD-ul este fruntaș, dar nici cu PNL-ul nu-mi este rușine.
În primul rând, madame La Maire anunță transport public gratuit. S-a discutat mult pe acest subiect. Bref, ideea în teorie nu este rea dar, mioritic implementată, va duce la degradarea și mai accentuată a mijloacelor de transport. Vom merge gratis dar în niște cocine numite autobuze sau tramvaie. Oricum, nu-mi explic deloc faptul cum într-o capitală europeană mai pot rula tramvaie de 40 de ani. Mărturisesc, o declarație așteptam din partea primarului, aceea că va cumpăra o flotă nouă, nicidecum că va face transportul gratuit. Prefer să plătesc un leu și jumătate și să călătoresc civilizat decât să merg gratis în niște cutii pe roți infecte. Nu știți despre ce vorbesc? Mergeți cu oricare din tramvaiele 8, 24, 32, 45 etc. Nu numai că sunt depășite tehnic (gradul de uzură depășește 100%) dar sunt adevărate bombe pentru sănătatea călătorilor.
În al doilea rând, actualul primar continuă politica falimentară a RADET-ului. Să ne fie clar, RADET-ul este, ca și alte companii – printre care TVR, o gaură în bugetul de stat. O oază politică unde stau bine-mersi oamenii de nădejde ai politicienilor. O reminiscență comunistă, refardată în scopuri neocomuniste. Un mijloc de întârire a spatelui politic. Noi, oamenii, nu înțelegem de ce trebuie să plătim 10 milioane de euro pentru niște datorii ale RADET-ului și ELCEN-ului. Situația este similară cu cea a TVR-ului. Madame La Maire a anunțat că va aloca din bugetul local această sumă pentru a mai plăti din datorii. Aceasta este opțiunea d-nea ei, să continue scurgerea banilor. Este absolut evident pentru toată lumea că RADET-ul este iresuscitabil: 85% din rețea este la un grad de uzură abominabil (cu peste 4000 de avarii înregistrate anual). Toate punctele termice ale cartierelor arată ca niște vechi construcții abandonate, cu geamuri sparte și, de obicei, flancate de ghenele de gunoi. Și este la fel de evident că peste 2-3 ani, primăria iarăși va elibera aceeași sumă, și tot așa. Fără a mai lua în considerare faptul că agentul termic al celor aproximativ un milion de locuințe branșate se presupune (sic!) că ar fi subvenționat tot din bugetul local, lucru nu prea ortodox.
Acestea sunt doar două realități contemporane pentru care Bucureștiul arată la fel de 20 de ani, construcția unei linii de metrou durează 5-6 ani iar un pasaj rutier atât cât trebuie să ne facem de râs în fața Europei. Banii nu merg în investiții ci în sinecuri și obligații politice.
Acum este sigur: clasa politică românească este imposibilă de relansat. Șansa a avut-o PNL-ul care, după episodul Colectiv, putea să dea tonul schimbărilor politice mult așteptate. Nu a fost așa, cu toate că ar fi putut instaura un set de legi și norme care să ne ducă spre normalitate. A ales varianta compromisului, a liniștii. Cu alte cuvinte, PNL –ul nu a dorit schimbare; a vrut numai să o mimeze. Din acea debusolare a ieșit totuși ceva bun: prim-ministrul Cioloș. De atunci încoace, încrederea populației se scurge de la Palatul Cotroceni spre Palatul Victoriei. Johannis de abia se mai menține în sondaje și nu văd deloc cu ochi buni PNL-ul la alegerile din toamnă.
Peneleul a procedat ca Dănilă Prepeleac, după cum ne anunță un articol de presă. La început a avut o pereche de boi (vă rog, fără insinuări!). Apoi a considerat că este mai bine să-i dea pe un car. Întrucât carul devine inutil, decide să îl schimbe pe o capră. Capra pe un gânsac și, în final, necuvântătorul pe o plasă goală. Cam aceasta ar fi politica peneleului de după Colectiv, pe mai toate palierele. Cu mențiunea că în privința nominalizărilor la candidatura capitalei, nu știm exact cine a fost perechia de boi, carul și gânsacul, deoarece valorile lor se confundau și tindeau spre zero. Acum plasa este goală, bate vântul prin ea, iar din politica penelistă, mai odinioară vânjoasă, nu a mai rămas nimic.
O nouă dezolare politică a acestei veri este și Marinarul. Considerat a fi un politician mai de soi în comparație cu predecesorii săi, în special datorită luptei anticorupție pe care – se părea – ar fi introdus-o în spectrul societății românești, acum pare să se răzvrătească împotriva propriei politici duse timp de două mandate de președinte. Ce iluzie! De fapt, lupta anticorupție nu a pornit-o el ci a fost pornită din substrat. Atât timp cât a fost la putere, el a profitat de această situație, atribuindu-și ceva ce nu era a lui. De fapt, Băsescu nu este decât un politician care nu iese din tiparele dâmbovițene. Ne dovedesc cu vârf și îndesat ieșirile televizate (chiar și la Antena 3) și ideile aruncate parcă pentru un popor tembel. Dacă o continuă la fel, riscă în mod serios să devină un Victoraș, mai bătrân și chel. Demagogia poate fi numită o pseudo-știință, însă ceea ce face el este o jignire la adresa minimului bun simț. Când era în fotoliu, zicea că vrea să scape de lumea politică, iată-l iar disperat de a smulge câteva voturi care să-i confere un spațiu în politica actuală. Îi condamna pe plagiatori („doctorași”), dar iată-l acum înconjurat de o mulțime de politruci, majoritatea plagiatori. Ținea isonul luptei anticorupție și acum s-a întors la polul opus, o atacă virulent. Statul de drept funcționa perfect – și datorită procurorilor fără pată -, astăzi însă el nu mai este democratic, iar procurorii sunt aserviți diferitelor persoane/servicii. Până unde merge lipsa simțului de ridicol? Marinarul își face partidul, unde altundeva decât pe… vapor. Un partid făcut pe vapor. Iei de aici, de acolo, merge și de dincolo și hop!, iată un partid, cică a treia forță în politica românească. Marinarul vrea să devină premier: un alt articol ne sfătuiște să nu încercăm să ne imaginăm un guvern de pesediști și peneliști condus de Marinar întrucât, pe bună dreptate, vom muri de râs.
Mă întreb când se va termina cu telenovela aceasta în care vedem în fiecare seară noi arestați pentru delapidarea fondului public. Nu că aș vrea să se termine mai repede, nu sunt unul dintre aceia care să susțină că „justiția este organ de teroare”, dar îmi pun întrebarea și mă mir: cât s-a putut fura din țara asta?! De câțiva ani pușcăriile se înfundă cu hoți care nu au furat o găină ci de la un milion de euro în sus. Azi am descoperit că X a furat un milion, mâine că Y a deturnat fonduri de zece milioane, poimâine că Z a păgubit statul roman de un miliard. Cam cât fac toate sumele acestea la un loc? A avut cineva curiozitatea să le numere? Până acum ne puteam amăgi că nu se fură, atât timp cât nu era prins nimeni. Acum însă hoții sunt demascați și este evident: de 26 de ani s-a furat inimaginabil de mult. Și frustrarea este un sentiment normal pentru cei care au muncit, au plătit impozite acest sfert de veac pentru ca a lor contribuție să fie furată cu atâta nonșalanță. Mă mir când mă gândesc la cât s-a putut scoate din țărișoara aceasta. Și încă nu s-a terminat telenovela. Cât o mai dura? Cu cât va dura mai mult cu atât vom ști că, de fapt, România a fost – latent – o țară nesperat de bogată.
Accelerarea dosarelor de către DNA a scos la lumină și o altă hibă a României: plagiatul. Impostorii, în dorința de a fenta încă o dată sistemul, s-au dat mari scriitori. Un fel de balzaci, zoliști, dumasieni mioritici. Un soi de erudiți care, odată așezați la masa de scris, pot compune dintr-o răsuflare vreo zece tomuri. Ceea ce era de neconceput, acum, să zicem, un deceniu, iată că vedem cu ochii noștri astăzi. Mă refer la răspunderea (și pe cale juridică) asupra proprietăților intelectuale. Cine își imagina că mai marii țării vor fi trași la răspundere pentru că au… plagiat? Acum vreo zece ani ar fi fost o glumă bună, ne-am fi prăpădit de râs. Plagiatul este o infracțiune care, în mod normal, nu ar trebui să se bucure de o asemenea popularitate. Cazuri de plagiat au existat dintotdeauna și vor mai exista, dar într-o societate normală aceste cazuri sunt izolate și, atunci când apar, sancționate imediat. Constatăm la noi un cult pentru impostură. Iată un arbore genealogic al imposturii ce poate fi găsit numai prin unele regimuri criminalo-dictatoriale africane: Iliescu-Năstase-Ponta. Iarăși, ar fi foarte amuzant, dacă nu ar fi adevărat. Impostura pare să fie un fel de ciumă neagră, ebola, zika. O maladie care se ia. Se ia de la un individ la altul și, în plus de asta, se mai și înmulțește. Precum bacteriile asupra unui organ, impostura ajunge să paraziteze instituțiile. Vezi bunăoară Academia Națională de Informații a SRI, condusă de personagiul care a atins performanța de a folosi escorta poliției în 1600 de „misiuni” într-un an! Această instituție face parte din grupul acela (foarte mare) de instituții care nu fac absolut nimic, nu au nici o responsabilitate, nici un scop. Mănâncă banii statului pentru a pune în scaun niște politruci și dăm de ele numai atunci când ies la iveală, când sucurează ca niște bube pline de puroi. Deci acest personagiu care și-a copiat teza de doctorat cu care mai apoi avea să avanseze în carieră conduce Academia Națională de Informații și a fost, la rândul lui, conducător de doctorat. Nu știm câte astfel de doctorate s-au susținut sub egida lui dar știm că nu mai puțin de nouă nume importante din societatea românească și-au dat doctoratul cu persoana în cauză și, în consecință & morți de frică, și-au depus cererile de renunțare la titlul de doctor. Noi știm că au tezele corect redactate, dar protestează într-o formă de solidaritate cu al lor maître.
Chestia aceasta cu solidaritatea nu este de lepădat. S-ar putea să ne trezim că toate scursurile societății se solidarizează, și atunci ar fi destul de dificil. Vă dați seama ce ar însemna un boicot masiv reprezentând toți hoți și pungașii pe care îi vedem azi la televizor? Ideea nu le este străină, dar avem noroc că există politica. În politică, hoții nu se înțeleg între ei.
Impresia generală este că poți renunța la un doctorat la fel cum îți schimbi șosetele. Ce zic ei: „Este munca mea și am dreptul de a renunța la ea, dacă vreau”. Nu este întocmai așa. În primul rând, statul îți plătește taxele de școlarizare adică toate costurile directe și indirecte aferente acestor studii. Apoi, pe baza competențelor dovedite, tot statul îți oferă distincția academică de doctor, adică de specialist în domeniul respectiv. Cu această distincție, doctorii au acces la locuri mai bune de muncă, la sporuri salariale, la încadrarea în diferite instituții fără examen, la ocuparea unor posturi de conducere etc.; cu alte cuvinte, la beneficii materiale. Dacă cineva vine și spune că renunța la titlul de doctor, atunci normal ar fi să vină și cu un geamantan de bani să-l restituie păgubiților (statului sau diferitelor persoane). Este realistic, mai ales dacă ne gândim că acțiuni de genul acesta, cu geamantane de bani care se plimbă de colo-colo, sunt preferatele politicienilor. În fine, rămâne ca justiția să analizeze și să sintetizeze efectele acestor retrageri (voite sau nu) ale doctoratelor.
Plagiatul este o boală, e adevărat. Dar este ruda multor boli pe care societatea românească le are. Impostura și șarlatania nu sunt la noi realități izolate într-un peisaj – am vrea noi – curat și funcțional. Ele au ajuns să domine peisajul. În acest minister de tehnocrați avem nevoie de miniștri curajoși. Am avut unul, din păcate numai cu numele. Noii miniștrii ar trebui să audă de la șeful lor ceea ce Nicolae Steinhardt a auzit de la tatăl lui, în prejma arestării: „Să nu fii [jidan] fricos şi să nu te caci în pantaloni”.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu