Ori vă căsătoriți, ori vă dați demisia
Atât timp cât Radu a fost șeful meu,
relația noastră a mers bine. Din momentul în care situația s-a schimbat,
și el a devenit subalternul meu, tot ce construiserăm împreună a fost
cât pe ce să se ducă de râpă. Orgoliul ăsta!
Rămâneam de obicei peste program. Nu numai eu, ci și ceilalți colegi. Alcătuiam un colectiv unit. Munceam și ne distram împreună. De fapt, chiar munca noastră presupunea imaginație și distracție. Lucram în publicitate. Aici nu lucram la normă. Erau zile în care nu aveam nicio idee, dar și zile în care parcă timpul nu ne mai ajungea. Era o plăcere să fiu cu colegii, fiindcă mă simțeam ca într-o familie. Eram singură și dispuneam cum doream de timpul meu. Tinerețea noastră făcea în așa fel încât ierarhiile nu prea contau. Radu era șeful meu, dar avea grijă să se poarte ca un coleg, ca un amic. Ieșeam împreună la bere, umblam prin baruri, ne distram. Ieșeam de obicei în gașcă, dar existau și momente când nu eram decât noi doi. Asta și pentru că eram cei mai înnebuniți după muncă.
Aveam, nu aveam treabă, mereu ne prindea noaptea la firmă. Radu se oferea să mă conducă acasă cu mașina, dar nu urcase niciodată, deși îl invitasem de câteva ori la o cafea. Ne despărțeam în fața blocului. într-o seară, însă…
— Nu mă inviți la o cafea?
— Păi, de câte ori am făcut-o până acum, m-ai refuzat. De ce să-mi mai bat gura de pomană, dacă tot știu răspunsul?
— Chiar îl știi? Uite, de data asta mă gândeam să-ți văd cuibușorul de nebunii…
— Ce nebunii, Radu? Eu am timp de așa ceva? Petrec cu tine aproape toate orele pe care nu le dorm.
— Păi, dacă-ți place să stai cu șeful…
— Asta mi-e slujba, trebuie să-i cânt șefului în strună!
— Aha, deci nu-ți place șeful! 0 să-i spun!
— De-abia aștept! Ce-o să-mi facă? Mă dă afară?
S-a gândit o clipă, apoi a continuat:
— știu eu? Dacă nu ar avea atâta nevoie de tine, poate că…
— și, mă rog, de ce ai atâta nevoie de mine? am subliniat eu pe cuvântul „atâta”. Nu mai poți trăi fără mine? Fete se găsesc pe toate drumurile…
— Așa o fi, dar mie nu-mi place orice fată. Mie îmi place de tine, Adriana.
— Ești un drăguț!
— Nu a fost un compliment, ci o constatare, ce naiba! știi cât îmi ești de dragă?
— și tu îmi ești foarte drag… am zis fără să vreau.
Observasem comportamentul lui și îmi dădusem seama că mă place. Poate că mi se păruse cam timid, dar de aici și până la a veni eu cu propuneri era cale lungă… Când colo, acum ce făceam? Dacă-i dădeam impresia că sunt o tipă ușuratică? Eram nebună?
Mă cam îndrăgostisem de el, chiar dacă nu voiam să recunosc, și mi-ar fi părut rău să-l pierd înainte de a-l avea.
— Poftim? Poți să repeți ce-ai zis? mi-a întrerupt el șirul gândurilor.
Am dat să-i răspund, timid, dar el m-a cuprins în brațe și m-a sărutat ușor. A rămas la mine în noaptea aceea… Din acel moment, practic, nu ne-am mai despărțit. Am locuit când la el, când la mine.
După un an, ne-am vândut garsonierele și ne-am luat un apartament. Relația dintre noi era frumoasă, aș putea spune completă. Cu o singură condiție, totuși: eu îmi doream foarte mult să ne căsătorim, dar Radu dădea mereu din colț în colț atunci când aduceam vorba despre asta.
— Adriana, chiar nu văd care e rostul… Suntem împreună tot timpul, ne iubim, ne simțim bine unul cu altul… Cu ce ar schimba un petic de hârtie relația dintre noi doi?
— Poate că pentru tine nu înseamnă mare lucru… Dar pentru mine… Suntem împreună de doi ani. Am avut timp să ne gândim la noi. Ne înțelegem, ne iubim, de ce să nu ne căsătorim?
— De unde-ți vin ideile astea? De la maică-ta?
— Nu, de la mine. și, dacă mă gândesc bine, și mama ta a atins problema asta. Nu i se pare normal să pierdem vremea unul cu altul, dacă nu avem de gând nimic. M-a întrebat asta și nu am știut ce să-i răspund.
— Că nu-i treaba ei! a zis Radu, supărat. 0 să vorbesc eu cu mama, să nu se mai amestece în viața mea!
— Acum vorbești exact ca un copil. Ce e atât de rău ca un părinte să-și facă griji pentru copilul său?
— Dar n-am ajuns la cincizeci de ani să-și facă griji că sunt neînsurat! Sunt tânăr, vreau să mă simt bine!
— Poate că e cazul să ne despărțim… Ca să te simți și mai bine.
— Ce-i cu tâmpenia asta? Adriana, te iubesc! Ce vrei mai mult de la mine?
— Să ne căsătorim…
— De ce te grăbești?
— Cum adică, mă grăbesc? Cât să mai aștept? încă zece ani? Atât ți-ar fi de ajuns să te hotărăști dacă să te însori sau nu? Poate că vreau să am ceva stabil în viață… Poate că vreau un copil…
— Ai stabilitate. Avem o casă împreună, lucrăm în același loc, suntem bine plătiți… Iar copil… Nu e cazul încă. Trebuie să avem o carieră, să evoluăm social. Pentru copii e timp și mai încolo!
Nu avea rost să continuăm discuția. Era inutilă și, în plus, nu ne făcea decât rău. îl iubeam pe Radu și fără certificat, dar simțeam că îmi lipsea ceva…
Timpul trecea fără ca lucrurile să se schimbe în vreun fel. Problemele au apărut după ce patronul firmei noastre a murit. Politica firmei s-a schimbat după ce fata lui a preluat comanda, ca să zic așa. Printre cele câteva schimbări făcute, a fost una care m-a influențat direct. M-am pomenit avansată. și nu doar ca egala lui Radu, ci chiar șefa lui! El a fost pur și simplu șocat când a aflat.
— Nu se poate! De ce? Pentru ce? Ce ai făcut tu ca să fii avansată?
— Dar tu ce ai făcut ca să fii șeful meu? am sărit imediat cu gura.
E adevărat, și pe mine m-a surprins avansarea, dar nu atât ca pe Radu.
— Ce, ți se pare că sunt atât de proastă, că nu merit avansarea? Atunci de ce ai mai stat cu mine atâta timp? Ce găseai la una ca mine? înseamnă că nu m-ai iubit, că nu m-ai cunoscut cu adevărat…
Am izbucnit în plâns. Omul lângă care trăiam de niște ani buni se purtase de parcă i-aș fi furat ceva. Ce vină aveam eu? De ce, dintr-odată, îl descopeream meschin? Pentru că altfel nu înțeleg de ce nu se bucura pentru mine. Eu mă bucurasem de toate succesele lui, îl sprijinisem atunci când avusese nevoie. Iar acum, în loc să mă felicite, să mă încurajeze, mă trata într-un mod care nu-mi convenea.
Radu n-a venit să mă împace, din contră, văzând că nu mă opresc din plâns, a ieșit din cameră. în seara aia, nu am dormit împreună, pentru prima dată de când începuse relația noastră. Toată noaptea m-am frământat. Ce să fac? Să renunț la post? De ce? Ce avea serviciul cu viața personală? în mod normal, nimic. Totuși, până la ziuă, mă convinsesem că voi avea probleme la muncă. Cum aveam să mă impun ca șefă în fața lui Radu, bărbatul pe care-l iubeam? Mi se părea aberant să-l tratez ca pe un simplu subaltern. El nu făcuse cu mine așa… Da, dar situația era alta. Orgoliul lui dădea în clocot.
Dimineața, când m-am trezit, nu l-am găsit. Radu se simțea nedreptățit și nu știam de ce. Eu nu făcusem nimic special ca să fiu promovată. Nu încercasem să-l lucrez pe la spate, nu-mi dorisem să fiu șefă. Radu mă iubise? Când? Dragostea lui se împărțise? Nu se simțea bine într-o relație decât din postura de șef? Cum adică? Cu ce influența asta legătura dintre noi? Am ajuns la muncă și m-am dus direct în biroul meu. După un sfert de ceas, a apărut Radu. Trebuia să discutăm despre o campanie și, vrând-nevrând, trebuia să dăm nas în nas.
— De ce ai plecat fără mine? l-am întrebat.
— Bună dimineața! Suntem gata pentru discuții… a zis Radu, fără să-mi răspundă la întrebare.
„Bun, deci așa stau lucrurile? Suntem supărați? Poate că și eu am dreptul, nu numai tu!” Era cât se poate de clar, el avea de gând să-mi pună bețe-n roate. Nu voia să accepte că eu, femeia care-i fusesem subalternă, ajunsesem șefă peste noapte. Nu mă gândisem să profit în vreun fel de asta, dar nici nu puteam sta cu mâinile în sân, să-l las pe el să-mi creeze o atmosferă ostilă.
Am așteptat totuși aproape o săptămână. Nimic nu se schimba. Acasă, nu deschidea gura, stătea numai îmbufnat, iar la muncă… Deci, după câteva zile de tensiune, l-am chemat în birou să stăm de vorbă. A apărut cu întârziere.
— Aici nu e vorba de mine și de tine. Acasă îți poți permite să mă tratezi cu indiferență. E treaba ta! Aici însă, am un cuvânt de spus.
— Serios? și care ar fi ăla? mi-a replicat Radu.
— știi la ce mă gândeam? Cred că nu poate fi loc pentru amândoi aici! Nu pot tolera comportamentul ăsta! Poți spune ce vrei, dar nu ai dreptate. Eu nu mi-am permis niciodată să-ți comentez deciziile. Tu ai făcut-o. Nu am zis nimic, pentru că erai tu. Dar nu se mai poate așa, trebuie să luăm o hotărâre!
— Ești șefă, deci o iei singură!
— Mă interesează viața noastră! Ce ai de gând? în ritmul ăsta, nu merge. Chiar atât de mult te afectează că am avansat? De ce nu te-ai bucurat pentru mine?
— Nu-i vorba de asta, Adriana. Nu-mi pot explica nici măcar mie de ce mă port astfel. încerc să mă acomodez, dar…
— Dar vrei să rămânem împreună? Numai așa putem trece peste greutăți.
— încerc…
Timpul părea să rezolve problema noastră. Totuși, uneori îl sur-prindeam pe Radu privind în gol. îl durea, îi rănisem orgoliul, cu toate că nu fusese vina mea. într-o seară, la cină, l-am abordat cu vechea mea obsesie.
— Radu, tu te mai însori cu mine? știi că a mai trecut un an de la ultima noastră discuție pe tema asta?
El m-a privit năuc. Se așteptase la orice, numai la asta nu.
— Ce întrebare e asta? Nu pricep…
— Păi… Mă gândeam că timpul trece cam repede pe lângă mine și ar fi cazul să-mi întemeiez o familie.
— De-abia m-am acomodat cu noul meu statut și îmi mai dai o lovitură sub centură?
— De ce? Vreau să ne căsătorim, ce e atât de greu de priceput?
— Dar poate că nu mai vreau eu! a spus Radu.
— Poftim? Nu înțeleg… Dacă nu mai vrei, aș putea afla și eu motivele? Măcar să nu mai stau ca proasta cu tine!
— Te iubesc, dar nu mă simt capabil să fac pasul ăsta!
— De ce? Dacă mă iubești, așa cum spui, o faci! Dacă nu, la revedere! și îți iei adio și de la serviciu! am continuat eu, ridicând tonul.
Pur și simplu, mi se pusese pata. Hotărâsem, cu doar câteva zile în urmă, să nu mai amestec cele două planuri, iubirea și datoria. Voiam să las toate problemele la intrarea în casă. Se pare că nu am reușit. Problemele mele se întrepătrundeau prea tare ca să le pot controla cât de cât.
— Ce spui?! Ce are una cu alta? a sărit ca ars Radu. Te-ai tâmpit? Te-ai lovit la cap? Ai înnebunit?
— Poate că da, poate că nu. E treaba mea! M-am hotărât: ori te însori cu mine, ori pleci!
— Plec de acasă, dar nu plec de la muncă! Cu toate că nu văd rațiunea pentru care aș pleca de aici. E casa mea!
— E și a mea! 0 să-ți achit partea și mai vedem…
— Nu am ce să văd! Nu mă poți da afară de la muncă, nu ai niciun drept! Dacă mă gândesc bine, tu mă hărțuiești sexual!
Am izbucnit în râs.
— Mă, tu te crezi în America? De unde ai scos tâmpenia asta? Cum adică, te hărțuiesc? Locuim împreună, avem o casă împreună… și te hărțuiesc?!
Am râs eu, dar Radu s-a dus chiar a doua zi la patron și m-a reclamat pentru hărțuire sexuală. Acesta m-a chemat imediat la el și m-a luat la întrebări.
— Cine pe cine hărțuiește sexual? am întrebat eu. Radu se plânge? știți că noi doi locuim împreună de câțiva ani? Avem și un apartament luat pe numele amândurora… Eu ar fi trebuit să mă plâng de hărțuire acum patru ani! îmi era șef și… Nu puteam scăpa de avansurile lui! Până la urmă, m-am îndrăgostit de el!
— Ar trebui să zburați amândoi din firmă! știți că nu acceptăm genul ăsta de relații! E una dintre condițiile de bază. în loc să vă stea mintea la treabă, voi vă gândiți la prostii! Nu de asta vă plătesc eu! a zis patronul. Vă dau bani ca să vă gândiți la muncă, nu la necazuri conjugale! Mie trebuie să-mi meargă treaba, nu mă interesează cum faceți! Mâine aștept un răspuns de la voi: ori vă căsătoriți, ori zburați din firmă amândoi!
Firma accepta să angajeze oameni căsătoriți, pentru că trăgeau amândoi la aceeași căruță. Iar în chestia cu iubiții aveau iarăși dreptate.
Totul e relativ, azi se iubesc, mâine se urăsc. La serviciu, acest fapt este total contraindicat, pentru că este afectată munca. Am mers acasă și am stat de vorbă o mulțime.
— Nu-mi convine să plec! a spus Radu. Lucrez de atâția ani și am un salariu bun…
— Crezi că mie îmi convine situația? Dacă nu făceai tu prostia asta…
— Acum mă scoți pe mine vinovat?
— Am și eu o parte de vină, recunosc. Nu-mi vine să cred că s-a ajuns aici!
— Nici mie nu-mi vine să cred… Ce facem? a întrebat Radu.
— Nu vreau să te oblig la ceva ce nu-ți dorești. 0 să plec… am spus, șovăind.
— Unde să pleci? Tu nu înțelegi că, dacă nu ne căsătorim, oricum ne dau afară pe amândoi? și poți fi convinsă că nu glumeau! Deci, ce ne facem?
Vă dați seama că, a doua zi, ne-am dus amândoi la patroni și am declarat că ne căsătorim. Era cea mai bună soluție.
Chiar dacă atunci ni s-a părut că ne-am legat viețile din obligație, acum suntem niște oameni fericiți. A fost nevoie de un șut ca să ne revenim. Ne lăsaserăm amândoi duși de val, uitând că, de fapt, ne iubeam și eram fericiți împreună.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Rămâneam de obicei peste program. Nu numai eu, ci și ceilalți colegi. Alcătuiam un colectiv unit. Munceam și ne distram împreună. De fapt, chiar munca noastră presupunea imaginație și distracție. Lucram în publicitate. Aici nu lucram la normă. Erau zile în care nu aveam nicio idee, dar și zile în care parcă timpul nu ne mai ajungea. Era o plăcere să fiu cu colegii, fiindcă mă simțeam ca într-o familie. Eram singură și dispuneam cum doream de timpul meu. Tinerețea noastră făcea în așa fel încât ierarhiile nu prea contau. Radu era șeful meu, dar avea grijă să se poarte ca un coleg, ca un amic. Ieșeam împreună la bere, umblam prin baruri, ne distram. Ieșeam de obicei în gașcă, dar existau și momente când nu eram decât noi doi. Asta și pentru că eram cei mai înnebuniți după muncă.
Aveam, nu aveam treabă, mereu ne prindea noaptea la firmă. Radu se oferea să mă conducă acasă cu mașina, dar nu urcase niciodată, deși îl invitasem de câteva ori la o cafea. Ne despărțeam în fața blocului. într-o seară, însă…
— Nu mă inviți la o cafea?
— Păi, de câte ori am făcut-o până acum, m-ai refuzat. De ce să-mi mai bat gura de pomană, dacă tot știu răspunsul?
— Chiar îl știi? Uite, de data asta mă gândeam să-ți văd cuibușorul de nebunii…
— Ce nebunii, Radu? Eu am timp de așa ceva? Petrec cu tine aproape toate orele pe care nu le dorm.
— Păi, dacă-ți place să stai cu șeful…
— Asta mi-e slujba, trebuie să-i cânt șefului în strună!
— Aha, deci nu-ți place șeful! 0 să-i spun!
— De-abia aștept! Ce-o să-mi facă? Mă dă afară?
S-a gândit o clipă, apoi a continuat:
— știu eu? Dacă nu ar avea atâta nevoie de tine, poate că…
— și, mă rog, de ce ai atâta nevoie de mine? am subliniat eu pe cuvântul „atâta”. Nu mai poți trăi fără mine? Fete se găsesc pe toate drumurile…
— Așa o fi, dar mie nu-mi place orice fată. Mie îmi place de tine, Adriana.
— Ești un drăguț!
— Nu a fost un compliment, ci o constatare, ce naiba! știi cât îmi ești de dragă?
— și tu îmi ești foarte drag… am zis fără să vreau.
Observasem comportamentul lui și îmi dădusem seama că mă place. Poate că mi se păruse cam timid, dar de aici și până la a veni eu cu propuneri era cale lungă… Când colo, acum ce făceam? Dacă-i dădeam impresia că sunt o tipă ușuratică? Eram nebună?
Mă cam îndrăgostisem de el, chiar dacă nu voiam să recunosc, și mi-ar fi părut rău să-l pierd înainte de a-l avea.
— Poftim? Poți să repeți ce-ai zis? mi-a întrerupt el șirul gândurilor.
Am dat să-i răspund, timid, dar el m-a cuprins în brațe și m-a sărutat ușor. A rămas la mine în noaptea aceea… Din acel moment, practic, nu ne-am mai despărțit. Am locuit când la el, când la mine.
După un an, ne-am vândut garsonierele și ne-am luat un apartament. Relația dintre noi era frumoasă, aș putea spune completă. Cu o singură condiție, totuși: eu îmi doream foarte mult să ne căsătorim, dar Radu dădea mereu din colț în colț atunci când aduceam vorba despre asta.
— Adriana, chiar nu văd care e rostul… Suntem împreună tot timpul, ne iubim, ne simțim bine unul cu altul… Cu ce ar schimba un petic de hârtie relația dintre noi doi?
— Poate că pentru tine nu înseamnă mare lucru… Dar pentru mine… Suntem împreună de doi ani. Am avut timp să ne gândim la noi. Ne înțelegem, ne iubim, de ce să nu ne căsătorim?
— De unde-ți vin ideile astea? De la maică-ta?
— Nu, de la mine. și, dacă mă gândesc bine, și mama ta a atins problema asta. Nu i se pare normal să pierdem vremea unul cu altul, dacă nu avem de gând nimic. M-a întrebat asta și nu am știut ce să-i răspund.
— Că nu-i treaba ei! a zis Radu, supărat. 0 să vorbesc eu cu mama, să nu se mai amestece în viața mea!
— Acum vorbești exact ca un copil. Ce e atât de rău ca un părinte să-și facă griji pentru copilul său?
— Dar n-am ajuns la cincizeci de ani să-și facă griji că sunt neînsurat! Sunt tânăr, vreau să mă simt bine!
— Poate că e cazul să ne despărțim… Ca să te simți și mai bine.
— Ce-i cu tâmpenia asta? Adriana, te iubesc! Ce vrei mai mult de la mine?
— Să ne căsătorim…
— De ce te grăbești?
— Cum adică, mă grăbesc? Cât să mai aștept? încă zece ani? Atât ți-ar fi de ajuns să te hotărăști dacă să te însori sau nu? Poate că vreau să am ceva stabil în viață… Poate că vreau un copil…
— Ai stabilitate. Avem o casă împreună, lucrăm în același loc, suntem bine plătiți… Iar copil… Nu e cazul încă. Trebuie să avem o carieră, să evoluăm social. Pentru copii e timp și mai încolo!
Nu avea rost să continuăm discuția. Era inutilă și, în plus, nu ne făcea decât rău. îl iubeam pe Radu și fără certificat, dar simțeam că îmi lipsea ceva…
Timpul trecea fără ca lucrurile să se schimbe în vreun fel. Problemele au apărut după ce patronul firmei noastre a murit. Politica firmei s-a schimbat după ce fata lui a preluat comanda, ca să zic așa. Printre cele câteva schimbări făcute, a fost una care m-a influențat direct. M-am pomenit avansată. și nu doar ca egala lui Radu, ci chiar șefa lui! El a fost pur și simplu șocat când a aflat.
— Nu se poate! De ce? Pentru ce? Ce ai făcut tu ca să fii avansată?
— Dar tu ce ai făcut ca să fii șeful meu? am sărit imediat cu gura.
E adevărat, și pe mine m-a surprins avansarea, dar nu atât ca pe Radu.
— Ce, ți se pare că sunt atât de proastă, că nu merit avansarea? Atunci de ce ai mai stat cu mine atâta timp? Ce găseai la una ca mine? înseamnă că nu m-ai iubit, că nu m-ai cunoscut cu adevărat…
Am izbucnit în plâns. Omul lângă care trăiam de niște ani buni se purtase de parcă i-aș fi furat ceva. Ce vină aveam eu? De ce, dintr-odată, îl descopeream meschin? Pentru că altfel nu înțeleg de ce nu se bucura pentru mine. Eu mă bucurasem de toate succesele lui, îl sprijinisem atunci când avusese nevoie. Iar acum, în loc să mă felicite, să mă încurajeze, mă trata într-un mod care nu-mi convenea.
Radu n-a venit să mă împace, din contră, văzând că nu mă opresc din plâns, a ieșit din cameră. în seara aia, nu am dormit împreună, pentru prima dată de când începuse relația noastră. Toată noaptea m-am frământat. Ce să fac? Să renunț la post? De ce? Ce avea serviciul cu viața personală? în mod normal, nimic. Totuși, până la ziuă, mă convinsesem că voi avea probleme la muncă. Cum aveam să mă impun ca șefă în fața lui Radu, bărbatul pe care-l iubeam? Mi se părea aberant să-l tratez ca pe un simplu subaltern. El nu făcuse cu mine așa… Da, dar situația era alta. Orgoliul lui dădea în clocot.
Dimineața, când m-am trezit, nu l-am găsit. Radu se simțea nedreptățit și nu știam de ce. Eu nu făcusem nimic special ca să fiu promovată. Nu încercasem să-l lucrez pe la spate, nu-mi dorisem să fiu șefă. Radu mă iubise? Când? Dragostea lui se împărțise? Nu se simțea bine într-o relație decât din postura de șef? Cum adică? Cu ce influența asta legătura dintre noi? Am ajuns la muncă și m-am dus direct în biroul meu. După un sfert de ceas, a apărut Radu. Trebuia să discutăm despre o campanie și, vrând-nevrând, trebuia să dăm nas în nas.
— De ce ai plecat fără mine? l-am întrebat.
— Bună dimineața! Suntem gata pentru discuții… a zis Radu, fără să-mi răspundă la întrebare.
„Bun, deci așa stau lucrurile? Suntem supărați? Poate că și eu am dreptul, nu numai tu!” Era cât se poate de clar, el avea de gând să-mi pună bețe-n roate. Nu voia să accepte că eu, femeia care-i fusesem subalternă, ajunsesem șefă peste noapte. Nu mă gândisem să profit în vreun fel de asta, dar nici nu puteam sta cu mâinile în sân, să-l las pe el să-mi creeze o atmosferă ostilă.
Am așteptat totuși aproape o săptămână. Nimic nu se schimba. Acasă, nu deschidea gura, stătea numai îmbufnat, iar la muncă… Deci, după câteva zile de tensiune, l-am chemat în birou să stăm de vorbă. A apărut cu întârziere.
— Aici nu e vorba de mine și de tine. Acasă îți poți permite să mă tratezi cu indiferență. E treaba ta! Aici însă, am un cuvânt de spus.
— Serios? și care ar fi ăla? mi-a replicat Radu.
— știi la ce mă gândeam? Cred că nu poate fi loc pentru amândoi aici! Nu pot tolera comportamentul ăsta! Poți spune ce vrei, dar nu ai dreptate. Eu nu mi-am permis niciodată să-ți comentez deciziile. Tu ai făcut-o. Nu am zis nimic, pentru că erai tu. Dar nu se mai poate așa, trebuie să luăm o hotărâre!
— Ești șefă, deci o iei singură!
— Mă interesează viața noastră! Ce ai de gând? în ritmul ăsta, nu merge. Chiar atât de mult te afectează că am avansat? De ce nu te-ai bucurat pentru mine?
— Nu-i vorba de asta, Adriana. Nu-mi pot explica nici măcar mie de ce mă port astfel. încerc să mă acomodez, dar…
— Dar vrei să rămânem împreună? Numai așa putem trece peste greutăți.
— încerc…
Timpul părea să rezolve problema noastră. Totuși, uneori îl sur-prindeam pe Radu privind în gol. îl durea, îi rănisem orgoliul, cu toate că nu fusese vina mea. într-o seară, la cină, l-am abordat cu vechea mea obsesie.
— Radu, tu te mai însori cu mine? știi că a mai trecut un an de la ultima noastră discuție pe tema asta?
El m-a privit năuc. Se așteptase la orice, numai la asta nu.
— Ce întrebare e asta? Nu pricep…
— Păi… Mă gândeam că timpul trece cam repede pe lângă mine și ar fi cazul să-mi întemeiez o familie.
— De-abia m-am acomodat cu noul meu statut și îmi mai dai o lovitură sub centură?
— De ce? Vreau să ne căsătorim, ce e atât de greu de priceput?
— Dar poate că nu mai vreau eu! a spus Radu.
— Poftim? Nu înțeleg… Dacă nu mai vrei, aș putea afla și eu motivele? Măcar să nu mai stau ca proasta cu tine!
— Te iubesc, dar nu mă simt capabil să fac pasul ăsta!
— De ce? Dacă mă iubești, așa cum spui, o faci! Dacă nu, la revedere! și îți iei adio și de la serviciu! am continuat eu, ridicând tonul.
Pur și simplu, mi se pusese pata. Hotărâsem, cu doar câteva zile în urmă, să nu mai amestec cele două planuri, iubirea și datoria. Voiam să las toate problemele la intrarea în casă. Se pare că nu am reușit. Problemele mele se întrepătrundeau prea tare ca să le pot controla cât de cât.
— Ce spui?! Ce are una cu alta? a sărit ca ars Radu. Te-ai tâmpit? Te-ai lovit la cap? Ai înnebunit?
— Poate că da, poate că nu. E treaba mea! M-am hotărât: ori te însori cu mine, ori pleci!
— Plec de acasă, dar nu plec de la muncă! Cu toate că nu văd rațiunea pentru care aș pleca de aici. E casa mea!
— E și a mea! 0 să-ți achit partea și mai vedem…
— Nu am ce să văd! Nu mă poți da afară de la muncă, nu ai niciun drept! Dacă mă gândesc bine, tu mă hărțuiești sexual!
Am izbucnit în râs.
— Mă, tu te crezi în America? De unde ai scos tâmpenia asta? Cum adică, te hărțuiesc? Locuim împreună, avem o casă împreună… și te hărțuiesc?!
Am râs eu, dar Radu s-a dus chiar a doua zi la patron și m-a reclamat pentru hărțuire sexuală. Acesta m-a chemat imediat la el și m-a luat la întrebări.
— Cine pe cine hărțuiește sexual? am întrebat eu. Radu se plânge? știți că noi doi locuim împreună de câțiva ani? Avem și un apartament luat pe numele amândurora… Eu ar fi trebuit să mă plâng de hărțuire acum patru ani! îmi era șef și… Nu puteam scăpa de avansurile lui! Până la urmă, m-am îndrăgostit de el!
— Ar trebui să zburați amândoi din firmă! știți că nu acceptăm genul ăsta de relații! E una dintre condițiile de bază. în loc să vă stea mintea la treabă, voi vă gândiți la prostii! Nu de asta vă plătesc eu! a zis patronul. Vă dau bani ca să vă gândiți la muncă, nu la necazuri conjugale! Mie trebuie să-mi meargă treaba, nu mă interesează cum faceți! Mâine aștept un răspuns de la voi: ori vă căsătoriți, ori zburați din firmă amândoi!
Firma accepta să angajeze oameni căsătoriți, pentru că trăgeau amândoi la aceeași căruță. Iar în chestia cu iubiții aveau iarăși dreptate.
Totul e relativ, azi se iubesc, mâine se urăsc. La serviciu, acest fapt este total contraindicat, pentru că este afectată munca. Am mers acasă și am stat de vorbă o mulțime.
— Nu-mi convine să plec! a spus Radu. Lucrez de atâția ani și am un salariu bun…
— Crezi că mie îmi convine situația? Dacă nu făceai tu prostia asta…
— Acum mă scoți pe mine vinovat?
— Am și eu o parte de vină, recunosc. Nu-mi vine să cred că s-a ajuns aici!
— Nici mie nu-mi vine să cred… Ce facem? a întrebat Radu.
— Nu vreau să te oblig la ceva ce nu-ți dorești. 0 să plec… am spus, șovăind.
— Unde să pleci? Tu nu înțelegi că, dacă nu ne căsătorim, oricum ne dau afară pe amândoi? și poți fi convinsă că nu glumeau! Deci, ce ne facem?
Vă dați seama că, a doua zi, ne-am dus amândoi la patroni și am declarat că ne căsătorim. Era cea mai bună soluție.
Chiar dacă atunci ni s-a părut că ne-am legat viețile din obligație, acum suntem niște oameni fericiți. A fost nevoie de un șut ca să ne revenim. Ne lăsaserăm amândoi duși de val, uitând că, de fapt, ne iubeam și eram fericiți împreună.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu