Se spune că nimic nu este întâmplător, că sensul
apariţiei unei noi persoane în viaţa noastră este cel de a marca o altă
etapă în evoluţia personală, de a ne pune în faţă o oglindă, a ne face
să înţelegem şi să acceptăm o serie de nevoi aflate în stare latentă.
Provenite din sfera de iradiere a conceptului de "sincronicitate",
lansat de Carl Gustav Jung, aceste idei par să găsească o bună
exemplificare în romanul lui D.H. Lawrence, Vulpoiul, dramatizat de Allan Miller şi pus în scenă de Florin Zamfirescu la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu.
Mizanscena este clasică iar povestea pare la început lipsită de spectacular: Jill (Ema Veţean) şi Nelli (Cendana Trifan), două femei în pragul vârstei de treizeci de ani, se luptă să supravieţuiască singure la o fermă izolată din Anglia anului 1918. Războiul bântuie, iarna este grea, resursele sunt puţine iar ele nu se au decât una pe cealaltă. Prietenia lor se bazează pe un raport de forţe bine determinat. Jill este cea vulnerabilă, cea care mereu se îngrijorează pentru ziua de mâine, pentru pericolele ce le pândesc acolo, în mijlocul pădurii, cea care îşi exprimă deschis afecţiunea faţă de prietena ei. Nelli, din contră, pare a fi cea puternică, cea care insistă să lupte pentru visul lor de a fi independente. Ea este mai degrabă o prezenţa androgină. Asumarea acestui rol se reflectă în vestimentaţie (spre deosebire de prietena ei, nu poartă fustă, ci salopetă), în preluarea responsabilităţilor gospodăreşti şi în hotărârea cu care apucă flinta de câte ori simte un pericol. Cu toate astea, sensibilitatea i se poate ghici în preocupările artistice. Spre deosebire de Jill, ea îşi ascunde feminitatea, îşi cenzurează emoţiile şi îşi maschează vulnerabilitatea printr-un comportament voluntar, chiar agresiv, uneori.
Decorul, alcătuit dintr-un pat cu multe perne, o sobă veche, o cabină de duş, un dulap şi o masă cu vopseaua scorojită, creează o atmosferă caldă şi confortabilă. Debutul spectacolului o surprinde pe Nelli pictând un vas. Jill o îmbrăţişează şi îi împărtăşeşte temerile ei. Nimic nu prevesteşte schimbarea. O clipă mai târziu, lătratul câinilor anunţă un pericol. Nelli apucă repede puşca (viaţa în sălbăticie le obligă să fie oricând pregătite să se apere). De data aceasta câinii nu anunţă sosirea vulpoiului, cel puţin nu a celui la care ele se aşteptau. Acela care soseşte este o specie aparte...
Iubitor de metafore, D.H. Lawrence exprimă prin titlul romanului său, păstrat şi în dramatizarea lui Allan Miller, un dublu sens: cel denotativ -care desemnează mamiferul sălbatic, ce dă târcoale gospodăriei- şi cel conotativ- ce face referire la o realitate psihologică, mai exact la elementul care perturbă existenţa calmă a celor două prietene: apariţia lui Henry (interpretat cu aplomb de Florin Coşuleţ), un soldat tânăr şi chipeş, proaspăt întors din război. Este flămând şi obosit şi caută adăpost în casa bunicului său. Nu ştie că acesta murise iar ferma izolată este acum locuită de două femei. Vulpoiul este chiar el. Spre deosebire de animalul care le răpeşte găinile, el le răpeşte liniştea.
Dacă nevoia de a se proteja în faţa pericolului venit dinspre pădure le uneşte, apariţia bărbatului le dezbină. Versatil şi intrigant, el se infiltrează încet-încet, făcându-i mai întâi avansuri lui Jill, pentru ca apoi, ca un vânător experimentat, să îşi canalizeze atenţia asupra lui Nelli, mult mai reticentă şi mai greu de cucerit. Decizia lor de a-l găzdui pentru o săptămână, până la întoarcerea sa pe front, pare la început destul de inspirată. El le oferă siguranţă, o atmosferă plină de veselie, vine cu tolba plină de fazani numai buni pentru a fi gătiţi şi le promite să ucidă vulpea, ce pândeşte ferma. A ucide pare să-i vină la-ndemână. Asta făcuse şi în război, asta va face şi cu Jill, când ea ameninţă să îi dejoace planurile. Care sunt acestea? Este un seducător înnăscut, pentru care femeile sunt simple trofee? O iubeşte într-adevăr pe Nelli? Vrea o viaţă alături de ea, sau vrea doar să reintre în posesia fermei? Până la final, mobilurile comportamentului său rămân neclare.
Cert este că el schimbă raportul de forţe dintre cele două femei. Dacă în momentul sosirii sale, Nelli era cerebrală şi reticentă, consimţind doar la insistenţele lui Jill să îl găzduiască pe Henry, pe parcurs rolurile se inversează. Puţin câte puţin, jovialitatea bărbatului, şi mai ales securitatea oferită de o prezenţă masculină, o determină să lase garda jos, să-i accepte prezenţa şi chiar cererea în căsătorie. Nu pentru că îl iubeşte, ci după cum însăşi recunoaşte, pentru că alături de el îşi permite să nu mai fie ea cea puternică, să renunţe la controlul tuturor detaliilor ce privesc viaţa lor într-o zonă plină de pericole. Pe de altă parte, Jill devine tot mai raţinală, opunându-se vehement căsătoriei dintre Nelli şi Henry. O face pentru că intuieşte caracterul lui duplicitar şi este convinsă că alături de el Jill nu va fi fericită, sau este doar geloasă, simţindu-se sedusă şi abandonată? Probabil şi una şi alta. În privinţa dozajului corect al emoţiilor ei, nu se pot face decât nişte presupuneri.
Vulpoiul este un spectacol de text, genul de spectacol care pune în valoare interpretarea actorilor, care nu epatează prin efecte speciale, căutând în schimb să îndrume publicul înspre înţelegerea mişcării de flux-reflux a emoţiilor umane, a transformărilor psihologice şi de dinamică a relaţiilor, survenite sub impactul factorilor externi.
de D.H. Lawrence, dramatizare de Allan Miller
Regia: Florin Zamfirescu
Traducerea şi adaptarea: Cătălina Mustaţă
Scenografia: Alin Gavrilă
Asistenţă regie: Diana Fufezan
Distribuţia: Ema Veţean, Cendana Trifan, Florin Coşuleţ.
Mizanscena este clasică iar povestea pare la început lipsită de spectacular: Jill (Ema Veţean) şi Nelli (Cendana Trifan), două femei în pragul vârstei de treizeci de ani, se luptă să supravieţuiască singure la o fermă izolată din Anglia anului 1918. Războiul bântuie, iarna este grea, resursele sunt puţine iar ele nu se au decât una pe cealaltă. Prietenia lor se bazează pe un raport de forţe bine determinat. Jill este cea vulnerabilă, cea care mereu se îngrijorează pentru ziua de mâine, pentru pericolele ce le pândesc acolo, în mijlocul pădurii, cea care îşi exprimă deschis afecţiunea faţă de prietena ei. Nelli, din contră, pare a fi cea puternică, cea care insistă să lupte pentru visul lor de a fi independente. Ea este mai degrabă o prezenţa androgină. Asumarea acestui rol se reflectă în vestimentaţie (spre deosebire de prietena ei, nu poartă fustă, ci salopetă), în preluarea responsabilităţilor gospodăreşti şi în hotărârea cu care apucă flinta de câte ori simte un pericol. Cu toate astea, sensibilitatea i se poate ghici în preocupările artistice. Spre deosebire de Jill, ea îşi ascunde feminitatea, îşi cenzurează emoţiile şi îşi maschează vulnerabilitatea printr-un comportament voluntar, chiar agresiv, uneori.
Decorul, alcătuit dintr-un pat cu multe perne, o sobă veche, o cabină de duş, un dulap şi o masă cu vopseaua scorojită, creează o atmosferă caldă şi confortabilă. Debutul spectacolului o surprinde pe Nelli pictând un vas. Jill o îmbrăţişează şi îi împărtăşeşte temerile ei. Nimic nu prevesteşte schimbarea. O clipă mai târziu, lătratul câinilor anunţă un pericol. Nelli apucă repede puşca (viaţa în sălbăticie le obligă să fie oricând pregătite să se apere). De data aceasta câinii nu anunţă sosirea vulpoiului, cel puţin nu a celui la care ele se aşteptau. Acela care soseşte este o specie aparte...
Iubitor de metafore, D.H. Lawrence exprimă prin titlul romanului său, păstrat şi în dramatizarea lui Allan Miller, un dublu sens: cel denotativ -care desemnează mamiferul sălbatic, ce dă târcoale gospodăriei- şi cel conotativ- ce face referire la o realitate psihologică, mai exact la elementul care perturbă existenţa calmă a celor două prietene: apariţia lui Henry (interpretat cu aplomb de Florin Coşuleţ), un soldat tânăr şi chipeş, proaspăt întors din război. Este flămând şi obosit şi caută adăpost în casa bunicului său. Nu ştie că acesta murise iar ferma izolată este acum locuită de două femei. Vulpoiul este chiar el. Spre deosebire de animalul care le răpeşte găinile, el le răpeşte liniştea.
Dacă nevoia de a se proteja în faţa pericolului venit dinspre pădure le uneşte, apariţia bărbatului le dezbină. Versatil şi intrigant, el se infiltrează încet-încet, făcându-i mai întâi avansuri lui Jill, pentru ca apoi, ca un vânător experimentat, să îşi canalizeze atenţia asupra lui Nelli, mult mai reticentă şi mai greu de cucerit. Decizia lor de a-l găzdui pentru o săptămână, până la întoarcerea sa pe front, pare la început destul de inspirată. El le oferă siguranţă, o atmosferă plină de veselie, vine cu tolba plină de fazani numai buni pentru a fi gătiţi şi le promite să ucidă vulpea, ce pândeşte ferma. A ucide pare să-i vină la-ndemână. Asta făcuse şi în război, asta va face şi cu Jill, când ea ameninţă să îi dejoace planurile. Care sunt acestea? Este un seducător înnăscut, pentru care femeile sunt simple trofee? O iubeşte într-adevăr pe Nelli? Vrea o viaţă alături de ea, sau vrea doar să reintre în posesia fermei? Până la final, mobilurile comportamentului său rămân neclare.
Cert este că el schimbă raportul de forţe dintre cele două femei. Dacă în momentul sosirii sale, Nelli era cerebrală şi reticentă, consimţind doar la insistenţele lui Jill să îl găzduiască pe Henry, pe parcurs rolurile se inversează. Puţin câte puţin, jovialitatea bărbatului, şi mai ales securitatea oferită de o prezenţă masculină, o determină să lase garda jos, să-i accepte prezenţa şi chiar cererea în căsătorie. Nu pentru că îl iubeşte, ci după cum însăşi recunoaşte, pentru că alături de el îşi permite să nu mai fie ea cea puternică, să renunţe la controlul tuturor detaliilor ce privesc viaţa lor într-o zonă plină de pericole. Pe de altă parte, Jill devine tot mai raţinală, opunându-se vehement căsătoriei dintre Nelli şi Henry. O face pentru că intuieşte caracterul lui duplicitar şi este convinsă că alături de el Jill nu va fi fericită, sau este doar geloasă, simţindu-se sedusă şi abandonată? Probabil şi una şi alta. În privinţa dozajului corect al emoţiilor ei, nu se pot face decât nişte presupuneri.
Vulpoiul este un spectacol de text, genul de spectacol care pune în valoare interpretarea actorilor, care nu epatează prin efecte speciale, căutând în schimb să îndrume publicul înspre înţelegerea mişcării de flux-reflux a emoţiilor umane, a transformărilor psihologice şi de dinamică a relaţiilor, survenite sub impactul factorilor externi.
de D.H. Lawrence, dramatizare de Allan Miller
Regia: Florin Zamfirescu
Traducerea şi adaptarea: Cătălina Mustaţă
Scenografia: Alin Gavrilă
Asistenţă regie: Diana Fufezan
Distribuţia: Ema Veţean, Cendana Trifan, Florin Coşuleţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu