Adina Brădeanu: Întotdeauna pornim cu un draft de arii tematice care ne interesează. Ariile tematice sunt stabilite înainte de începerea selecţiei, cu participarea lui Alexandru Solomon, directorul festivalului. De obicei, temele sunt legate direct de experienţa trăită a anului anterior şi de contexte sau evenimente anticipate pentru cel în curs. Altminteri, există un număr - din ce în ce mai mare - de pre-selectori, angajaţi şi prieteni ai festivalului, care văd toate filmele şi le menţin pe lista lungă doar pe cele considerate relevante tematic şi estetic. În momentul în care începem să vizionăm avem deja comentariile de previzionare care ne ghidează. (Mulţumim!).
Participarea la alte festivaluri dar şi experienţa privată de vizionare - altfel spus, mintea deschisă pe tot parcursul anului - contează, evident. Un festival de documentar şi drepturile omului e prin definiţie conectat la prezent. Dincolo de specificul festivalului nostru, orice festival, considerat ca instituţie, trebuie să gestioneze o doză de conjunctural: cu excepţia festivalurilor care prezintă exclusiv filme de arhivă, depinzi de producţia anului în curs sau / şi a celui precedent. Oricât de mult te-ar interesa o temă sau alta, nu poţi alcătui un program din filme care n-au fost încă făcute. Lucrezi, prin urmare, cu un corp - deocamdată inform - de filme existente pe 'piaţă', adică în reţeaua de festivaluri. Aici intervine, cred, identitatea unui festival - un program nu se construieşte strict pe baza unui discurs de facilitare a accesului la cele mai recente filme considerate 'bune' (adică validate de festivaluri internaţionale mai mari), ci şi pe unul identitar: selectezi filme care se potrivesc cu o viziune generală pe care construieşti vreme de mai mulţi ani. În plus, oferi nu numai filme, ci şi experienţe şi contexte care să permită spectatorilor să facă conexiuni, să-şi pună experienţa istorică, socială, politică, în perspectivă.
Mona Nicoară: O parte din filme vin în program după ce câte unul dintre noi le-a văzut prin alte părţi, o parte vin din filmele trimise de către producători festivalului şi alese împreună cu ceilalţi colegi care participă la selecţie. Există evident o perioadă mai intensă de vizionare şi selecţie în fiecare toamnă, dar pentru mine e un proces constant: văd filme în tot anul - merg la câteva festivaluri, programez alte festivaluri, sunt chemată să dau feedback pe documentare în lucru, sau sunt rugată de finanţatori să evaluez proiecte. Pentru One World Romania temele sunt alese mai ales de Alecu Solomon, care este viziunea strategică din spatele festivalului, dar ele se mai şi schimbă după ce vedem mai multe filme din an şi după ce discutăm ce ne atrage mai mult şi ni se pare relevant pentru publicul din România.
R.P.: Câte ore de film vedeţi, câte ore de film selectaţi? Vedeţi tot ce primiţi în întregime sau vă prindeţi după 10 minute despre ce e vorba şi eliminaţi ceea ce nu e interesant? Ce vă interesează la un documentar (tema, realizarea, performanţa tehnică, emoţia pe care o transmite, alte chestii)?
A.B.: Aş zice că stăm cu mintea deschisă în tot cursul anului, după care începem procesul de selecţie propriu-zis în octombrie. Cum spuneam mai sus, vedem o listă de filme deja pre-selectate şi însoţite de comentarii succinte ale preselectorilor. Între octombrie şi decembrie vizionăm, cu intensitate crescută, filmele preselectate: de la câteva ore pe seară în octombrie la full-time în decembrie, plus încă ceva în ianuarie (cel puţin ăsta a fost cazul meu în anul finalul lui 2016 şi începutul lui 2017). Există întotdeauna filme care se impun imediat - din pricina intensităţii discursului, a unei estetici memorabile, a relevanţei pentru România, a urgenţei temei abordate etc. Nu exista un singur criteriu "de aur" pentru care un film sau altul intră pe lista scurtă în vederea programului.
M.N.: N-aş putea cuantifica, pentru că văd documentare constant, iar selecţia pentru One World Romania este unul dintre filtrele cu care mă uit la filme noi întotdeauna. Pe majoritatea încerc să le văd până la capăt, pe principiul "nu-i face altuia ce nu ţi-ar plăcea să-ţi facă altul ţie" - doar sunt şi eu regizor de film, şi, apoi, respect nespus munca altuia. Dar trebuie să mărturisesc că din când în când, e drept destul de rar, mă mai lasă puterile să văd totul până la capăt, mai ales când vine vorba de acele produse de televiziune care are putea fi descrise mai degrabă ca reportaj decât ca film documentar. Ceea ce, într-un fel, răspunde şi celeilalte întrebări pe care aţi pus-o aici: ceea ce ne interesează, în primul şi în primul rând, este calitatea artistică a filmelor incluse în selecţie. Informaţii poţi căpăta în atâtea feluri zilele astea, dar acea deschidere a minţii şi a inimii care ni se petrece în prezenţa artei este de fapt motivul pentru care venim în continuare să vedem filme, pe întuneric, cu alţi necunoscuţi.
R.P.: De ce faceţi parte din OWR? De ce credeţi că e important OWR? Ce vreţi să se modifice în spectatorul care vede câteva din documentarele OWR? Cum va arăta cetăţeanul care va trece accidental sau în fiecare an pe la OWR? Ce tip de cetăţean încercaţi să dezvoltaţi prin OWR?
A.B.: Am început să lucrez cu OWR acum cinci ani, în 2012, adică exact la jumătatea parcursului festivalului care anul acesta împlineşte zece ani. Cred că iniţial am început pentru că mă interesa "agenda" dublă a lui Alexandru Solomon, directorul festivalului, care mi-e coleg de generaţie. Mai precis, pentru că nu vin din mediul activist, ci din cel legat de studiul documentarului, m-a interesat faptul că OWR combină discursul activist cu cel de cinema - altfel spus, făcea (şi face) simultan educaţie civică şi educaţie pentru documentar. În viaţa profesională, dincolo de OWR, m-am ocupat de istoria documentarului românesc. M-a interesat, de exemplu, absenţa (sau prezenţa minimală) a documentarului din peisajul media al anilor '90. Când, în alte ţări din spaţiul post-sovietic, documentariştii excavau o realitate socială şi politică luxuriantă, în România existau doar încercări timide, fără entuziasm, fără susţinere - regizorii evitau genul documentar. Până aproape de mijlocul anilor 2000, cei mai mulţi documentarişti din vechea gardă au produs filme pasesiste, estetizante, majoritatea lor desprinse de prezent. A fost nevoie de un efort susţinut din partea mai multor regizori şi instituţii (festivalul Astra din Sibiu, de exemplu) pentru a re-credibiliza documentarul în România, după perioada comunistă, din care ieşise destul de şifonat, identificat cu propaganda politică. Pe acest fond a început OWR să-ş construiască un nou tip de public "alfabetizat" în drepturile omului şi cinema documentar.
Cât priveşte ce anume aştept să se modifice într-un spectator după vizionarea unuia sau a mai multor filme OWR, mă tem că lucrurile nu merg aşa. Nu aştept ca spectatorii să gândească dramatic diferit (un fel de "omul nou" cu semnul plus) după ce ies de la OWR. Vreau să cred însă că îşi pun mai multe întrebări, că vor să înţeleagă mai nuanţat resorturile lumii în care trăiesc, că nu iau de bun tot ceea ce aud / văd / citesc pe net, că îşi cunosc drepturile şi sunt gata să tragă la răspundere pe cei responsabili de disfuncţii ale societăţii, că sunt mai curioşi să experimenteze perspectiva celuilalt, să nu se fixeze pe diferenţă ci pe asemănare, că nu sunt doar "click-tivişti" ci că se mobilizează atunci când e necesar. De exemplu, îmi place să cred că mulţi dintre cei care au populat Piaţa Victoriei în ultimele zile au văzut cel puţin un film la OWR. Dacă nu, sper că vor decide să o facă în 2017.
M.N.: Am urmărit OWR de la început şi de la distanţă (locuiam la Budapesta şi la New York), pentru că întotdeauna m-a interesat selecţia. Vin parţial şi din lumea drepturilor omului şi am intrat în cea a documentarului în căutarea unor noi modalităţi de a comunica, de a face activism şi de a crea empatie cu alţii. Asta este într-un fel şi cea mai optimistă speranţă pe care poţi să o nutreşti când faci un astfel de festival: că spectatorul poate să înţeleagă mai mult din lumea în care trăim şi să se înţeleagă pe sine mai clar. Festivalurile nu creează noi soiuri de oameni, de cetăţeni, dar ne fac pe noi toţi ăştia care suntem, aşa cum suntem, puţin mai vii pe dinăuntru.
R.P.: Există nişte documentare care sumarizează ceea ce e de reţinut din ediţia 2017? Dacă un spectator vede unul sau două filme i se întâmplă ceva semnificativ sau e doar o distracţie ceva mai deşteaptă care, eventual, îi pune puţin creierul în mişcare? Care e masa critică de filme la care începe să conteze ce vezi? Dacă cineva vede un film sau două şi prinde gustul, nu există riscul să îi dispară până la următoarea ediţie?
A.B.: Ediţia 2017 e construită în jurul spaimelor - de la cele private, individuale, la cele colective, hrănite de discursul populist care pare să fi proliferat în ultimii ani, cu consecinţe asupra deciziilor luate de majoritate. Toate secţiunile şi toate filmele sunt la fel de importante, pentru că sunt egal conectate la prezent, vorbind despre nevoia de a rezista tentaţiei de a normaliza lumea contemporană. Personal, mă simt legată de două dintre secţiuni: prima este ANIMALE POLITICE, care radiografiază ipostaze ale politicului în viaţa cotidiană, de la entuziasm adolescentin la "dez-încântare" (Tânărul patriot), trecând prin extremism populist (Maladia Haider), experienţa de alegeri în trei contexte naţionale diferite (Alegeri dificile; Weiner; Poştaşul cel cumsecade), implicare extremă (plus consecinţe) şi dezimplicare (Anarhistul american; O viaţă germană), şi încheind cu un scurtmetraj pe care mi-aş dori să-l văd introdus pe lista de vizionare a fiecărui profesor din România, pentru a invita reflexia asupra a ceea ce înseamnă azi, patriotismul şi educaţia patriotică (Lecţia de patriotism).
Cea de-a doua secţiune pe care aş menţiona-o e ÎMPOTRIVA CURENTULUI, care ipostaziază mai multe contexte contemporane în care unul sau mai mulţi indivizi găsesc curajul de a ieşi din rând şi de a se angaja în gesturi cu finalitate colectivă. Programul include filme cu respiraţie foarte diferită, însă fiecare atinge importanţa gestului mărunt, cotidian care poate marca începutul schimbării: gestul acela poate fi intrarea în politică, plantarea unui copac sau invitarea unui om căruia îi lipseşte o mână să joace ca portar într-o echipă de fotbal. Încercaţi, aşadar, Vrabia golancă, Ada la Primărie, Frăţia.
Altminteri, nu, mă tem că nu putem cuantifica modul în care funcţionează documentarul. Însă un public crescut cu documentar de calitate e un public matur care nu-i uită gustul.
M.N.: Sper că nu există doar un film care să acopere tot ce am vrut să zicem în această ediţie - altminteri ce rost ar mai avea festivalul în întregimea lui? Dar sunt câteva dintre filmele din această ediţie care ar fi păcat să fie ratate, pentru că ne vorbesc despre demonii care ne bântuie acum în moduri neaşteptate, uneori noi: Tower, un documentar de animaţie despre prima ucidere în masă din istoria recentă a Americii; A German Life, un film care ilustrează banalitatea răului cât se poate de simplu şi în acelaşi timp înspăimântător; Weiner, un film de campanie politică cu un acces uluitor la o uriaşă catastrofă personală; sau Ţara moartă, documentarul în lucru al lui Radu Jude despre un trecut pe cât de puţin recunoscut pe atât de prezent azi. Gustul, într-adevăr, vine mâncând, iar publicul OWR mănâncă o dietă constantă de documentare - nu doar în timpul festivalului şi doar în Bucureşti, dar şi prin proiectele de distribuţie organizate în întreaga ţară. Nu cred că ne îngrijorăm că şi-ar putea pierde gustul. Dimpotrivă, publicul e din ce în ce mai numeros - şi din ce în ce mai exigent.
R.P.: Dacă sunt importante şi efectele lor sunt atât de benefice şi dacă fac oamenii să înţeleagă lucruri pe care altfel nu le bănuiesc, de ce documentarele astea se pot vedea doar la OWR şi nu sunt difuzate liber pentru toată lumea, pe internet, eventual cu o foarte mică taxă? Dacă ele au scopul de a crea o omenire mai bună, nu ar trebui să poată fi văzute cu mai mare uşurinţă? (Ştiu că astfel de filme se fac cu greu şi costă mult, dar banii obţinuţi din distribuţia filmului sunt chiar atât de importanţi încât să finanţeze viitoare proiecte? Şi oare pierderile cauzate de faptul că informaţia nu ajunge decât la un număr mic de receptori nu sunt mai mari decât câştigurile din distribuţie?)
A.B.: Nu ştiu dacă problema stă în faptul că documentarele nu sunt disponibile online sau în practica locală de a descărca gratis filme de pe net. Multe dintre filme sunt difuzate legal pe diferite platforme la costuri foarte mici: le găsim pe MUBI, Netflix, BFI, Curzon Cinema online, Yaddo. Pentru Europa de Est există o foarte bună platformă de documentar, DocAlliance: pe tot parcursul anului, găsiţi acolo, la preţuri foarte mici, documentare de bună calitate, multe produse în regiune.
M.N.: Pentru că documentarul e o chestie complicată, laborioasă şi de durată, mulţi dintre cei care fac documentare nu mai apucă să facă şi altceva, trăiesc numai din asta - şi nu uşor. E important să fie plătiţi pentru munca lor. Pentru mine e bizar să văd cât de multă lume în România se aşteaptă ca artiştii să facă numai voluntariat întru educarea şi distrarea unui public format din oameni care, la rândul lor, nici nu s-ar gândi să facă voluntariat 40 de ore pe săptămână la birou. Dacă ai ceva important sau frumos de zis, cu atât mai mult trebuie să fii susţinut în acest spus şi direct de public, dar şi din bugetul de stat sau de finanţatorii privaţi. Iar faptul că în România situaţia distribuţiei de film este dezastruoasă, începând de la numărul extrem de mic de cinematografe şi încheind cu sărăcia de platforme online de calitate, ar trebui să ne mobilizeze să cerem un climat distribuţional mai bun, nu să renunţăm la reformă în favoarea unei idei nesustenabile de distribuţie gratuită - care, de fapt, pe termen lung, creează şi conţinut de calitate din ce în ce mai redusă.
R.P.: Cum poate face un spectator normal o selecţie din selecţia voastră? După ce ar trebui să se ghideze cineva care vede într-un program 50 de filme în 7 secţiuni destul de generale?
A.B.: Exercitându-şi libertatea de a alege. Secţiunile noastre sunt tematice, descrise în catalog (print şi online); la fel, fiecare film în parte vine cu un sinopsis - prin urmare e destul de simplu ca spectatorul să decidă ce anume îl / o interesează. Cred că, în special în ultimii ani, ne-am creat un public care ştie să navigheze prin program, alegând ceea ce simte că îi e necesar la moment sau altul. Pe lângă secţiunile care se modifică anual, în funcţie de ceea ce devine relevant sau urgent într-un moment sau altul, avem câteva constante precum DELICATESSEN - programul rezervat filmelor remarcabile, care combină abilitatea şi claritatea demersului cu inovaţia formală - sau programul SAHIA VINTAGE, rezervat filmelor produse de studioul de documentar Alexandru Sahia în perioada 1950-1989. În 2017 am pregătit un program special, numit MINISTERUL IDENTITĂŢII, adaptat, credem noi, la prezent: programul cuprinde documentare de scurt-metraj produse în perioada post-'70, când producţia culturală domestică începe să poarte amprenta unui set de valori între care primează identitatea naţională. Pentru că trăim reanimarea programatică, la nivelul instituţiilor statului, a problemei identităţii naţionale, am alcătuit acest program aide-mémoire.
M.N.: Am încercat să scriem descrierile filmelor - şi în catalog şi pe pagina de web - în aşa fel încât să ofere cât mai multe elemente care să informeze decizia spectatorului, de la substanţa informaţională sau subiectul filmului, trecând prin legătura cu tema largă a festivalului, şi încheind cu execuţia artistică sau propunerea formală a filmului. E singurul mod în care putem ajuta decizia autonomă, perfect independentă a spectatorului. Pentru că spectatorul OWR face ce facem noi toţi: printre nenumărate lucruri care ne trec prin faţa ochilor, citim ceva despre un film, ceva ce ne aprinde misterios imaginaţia într-un fel sau altul, ceea ce ne aduce, cu pantofii în picioare şi portofelul în mână, la casa de bilete cu câteva minute înainte să se stingă luminile.
Citiţi partea a doua a acestui interviu aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu