Dănilă Prepeleac spune povestea unui om care se remarcă printr-un
şir spectaculos de tâmpenii. Aşa de spectaculos, încât titlul de "cel
mai prost om în viaţă" nu e chiar departe de eroul lui Ion Creangă. După
ce pierde, rând pe rând, tot ce era de pierdut, Prepeleac fuge în lume.
De fapt, fuge de lume. De oameni. Şi dă de draci. Pe care îi domină, îi
umileşte, îi învinge.
Cătălin Ştefănescu porneşte de la Creangă. Alexandru Dabija porneşte de
la Cătălin Ştefănescu. În paranteză fie spus, de o vreme, Dabija
construieşte super-convingător teoria conform căreia nu Caragiale a surprins cel mai exact fiorul poporului, ci Creangă. Cel care şi-a
permis, pe alocuri, să ia la mişto regulile de baza ale construirii
unui basm, unei poveşti pentru copii, deturnând sensul naraţiunii înspre
satiră socială.
Şi ce a început Creangă în Dănilă Prepeleac, au continuat Ştefănescu şi Dabija în N-ai tu treabă!. Comedie într-un
Act şi trei personaje: un om şi doi draci. Draci tineri, proaspeţi,
arătând ca scoşi din mall. În care au intrat venind din corporaţie. Omul
e insul care, din lene, dezinteres şi poate alte motive (meta)-fizice, a
ratat tot în societate, aşa că s-a reprofilat, dedicându-se diavolismelor. Cu succes. Mare succes. Atât sub cer, cât şi (foarte mult) sub pământ.
Comedia groaznic de neagră şi de deşteaptă de la Act poate fi privită în multe feluri. Ca un soi de Gigi-portret veşnic actual pe aceste meleaguri. Ca un fel de caricaturizare a spilcuiţilor 2.0 ce nu văd nici o problema în a-i
sluji cu devotament pe Jijii de care altfel se grăbesc să se delimiteze
cu nesfârşită scârbă. Ca un exerciţiu de devastatoare satirizare a
cevasăzică cacofonia (sîc!) produsă de aglomerarea ifoselor, pseudo-conceptelor şi ţăcă-modelor din arta contemporană. Ca o oglindă a lumii ce se pierde transformându-se într-un
regionalism de nimeni înţeles (există două momente când Marcel Iureş
vorbeşte despre iarba care foşneşte; două din rarele momente când
comedia lasă loc dramei cu accente tragice şi când Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? revine pe scenă).
Dincolo de interpretări, se nasc nesfârşite întrebări. De când, de ce
fascinaţia asta pentru draci, pentru superstiţie, pentru blesteme,
pentru tot ce e sau ce vine de sub pământ? În ce moment ne-am
zis că viaţă e de trăit printre mlaştini şi noroaie şi că nimic din ce e
deasupra nu e treaba noastră? Cum de ne lăsăm etern fascinaţi de
câştigătorul competiţiei "ultimul între oameni, primul între draci"? De
ce, dacă realizăm, uneori, ce anapoda e tot ce trăim, insistăm dement să
îngheţăm în proiect, să conservăm capul plecat de atâta amar de vreme
că nici măcar becul pe care ni-l închipuim deasupra nu mai ştim cum arată?
Dincolo de comedie, e hăul. Pe verticala prăpastiei, Alexandru Voicu
înfige un prepeleac: câteva versuri din Byron. Sau din Shelley. Iureş
plusează: recită unul dintre versuri în engleză. Abia atunci, în aceste
scurte momente, aşezate lângă evocarea ierbii foşnind menţionată mai
sus, abia când actorii recită cu o poftă vecină cu disperarea singurele
replici non-ironice ale textului, se dezvăluie non-sensul
restului. Abia atunci ne amintim ce poate am ştiut cândva şi am uitat
cu desăvârşire. Abia atunci înţelegem ce am putea trăi în lipsa
îngheţării globale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu