Bucureştiul meu - cord deschis

"Au ieşit în lume, ca nişte pui tineri, curioşi, entuziasmaţi." Aşa am început primul articol pe care l-am scris despre Bucureştiul meu, spectacolul puilor de sub aripa Adelaidei Zamfira. Vă anunţ cu bucurie că le cresc penele. Şi, pe lângă asta, s-a mărit echipa. Mai apare o bucată de Botoşani, cu Florin Aioane. Se mai adaugă poveşti pe care le puteţi savura/resavura sâmbătă, 18 martie 2017, începând cu ora 19.00, la Godot Cafe Teatru.

Aici este povestea de început. Pentru a vă stârni curiozitatea, am adunat câteva păreri ale unor oameni care s-au întâlnit cu aceste poveşti şi care s-au lăsat modificaţi de ele. Iată cum a trecut Bucureştiul meu prin ei:

Bucureştiul numărul 11 - M-am gândit ceva până sa pun un titlu acestui material. M-am gândit ceva pâna să incep acest articol, pentru că orice primă frază mi se pare stângace, date fiind sentimentele copleşitoare care mă încearcă atunci când vorbesc despre spectacolul Bucureştiul meu. Aici, 11 tineri vorbesc. Se deschid. Îsi smulg inimile. Exact ca în animaţiile acelea pe care ne place nouă să le punem la cover photo pe Facebook. 11 tineri se pun în faţa noastră. Goi. Cu voci drese şi hotărâte, dar totodată duioase şi pline de patimă. Şi nu este uşor, să ştiţi. Nu este deloc uşor să vorbeşti în faţa a zeci/sute de oameni despre durerile tale. Despre visurile tale. Despre ceea ce ai lăsat în urmă pentru un oraş în care să te poţi integra ca într-un puzzle. Nu este uşor să vorbeşti despre ce este important pentru tine, căci cine stie câţi oameni laolaltă cu tine îşi doresc lucruri. 11 oameni se pun în faţa noastră şi doar cu un microfon, câteva inserţii video şi nişte coregrafii îşi spun poveştile. Îşi povestesc Bucureştiul lor cu bune şi cu rele. Stropit cu alcool, tutun, iubiri, crize, ură, deznădejde, speranţă şi visuri. 11 oameni stau demni în picioare şi spun răspicat că n-or să renunţe în veci la ceea ce îi face să se simtă vii. Bucureştiul meu îmi dă palpitaţii. Pentru că numărul 11 este dintr-o altă poveste. Şi da. Devine număr magic. Număr de oameni care cred în puterea confesiunii. Dorul, clacările, dorinţa de evadare, necunoscutul, nu te fac slab şi nici vulnerabil. Iar ei sunt dovada vie. Nu este uşor deloc să stai în faţa oamenilor şi să vorbeşti despre tine. Despre ce ai ajuns şi ceea ce vrei să devii. Bucureştiul prinde alt contur prin ochii lor. Un Bucureşti alergat, viciat, grăbit, nemilos. Dar necesar. Să nu vă fie teamă că o să vă răguşeascăa sufletul. Pentru că doar el poate striga după un astfel de spectacol.

Bucureştiul meu îmi da palpitaşii. Pentru că numărul 11 este dintr-o altă poveste. Şi da. Devine număr magic. Număr de oameni care cred în puterea confesiunii. - Andra Pelineagra, operator relaţii clienţi

Toţi ştiu că fiecare om are o poveste. Însă nu toţi ştiu că fiecare om îşi poate contopi povestea sa cu mai mulţi oameni, în acelaşi timp şi spaţiu - în acelaşi spectacol - Bucureştiul meu. Simplu, frumos şi sincer. Marcela Nistor, actriţă

Structura spectacolului izolează şi reuneşte actorii constant: izolarea e marcată de momente de monolog (foarte variate - unele meditaţii generale despre viaţă, unele asupra sinelui, unele despre momente foarte micuţe, unele despre familie, unele despre Bucureşti) realizate de către actori şi aproape explicit biografice, deşi, evident uşor formalizate sau stilizate. Momentele de reuniune sunt, de obicei, scene de dans, performance sau reduplicări ale unui mediu bucureştean. Spectacolul se închide şi se deschide cu nişte materiale video care identifică şi mai mult vieţile personale cu textul spectacolului.

Ce e foarte impresionant e că un astfel de construct (tocmai fiindcă e relativ convenţional în teatrul minimalist, post-modern, fără personaje sau acţiune clară) poate ar eşua cu nişte actori profesionişti fix sub această formă, doar că acolo unde textul tremură, unde structura tremură, unde clişeele tremură, tremură şi actorii. Nişte actori care, până la urmă, se ficţionalizează, dar nu chiar, care, teoretic, nu se expun, dar nu chiar. Probabil într-un spectacol cu buget şi strict regizat, constructul ar fi emoţionant în sine şi ar fi o stilizare destul de tipică care ar putea funcţiona sau ar putea fi celebrată, dar care şi-ar ascunde actorii (sau i-ar trata academic). Aici, ei nu prea au unde să se ascundă şi impresia e mai mult că accepţi convenţional foarte repede structura şi eşti interesat de testimonialul fiecăruia, nu rămâi în fascinaţie estetică, rămâi în fascinaţie umană faţă de oamenii din faţa ta.

Piesa devine o celebrare a actorului (fiindcă e greu să te rupi de această parte, a biografiei persoanale), deşi nici explicit, nici implicit. Sunt nişte oameni care povestesc şi care nu povestesc cu auditoriu. Povestesc în gol, mai discursiv sau mai puţin discursiv, mai clar, mai vag, mai dramatic, mai calm, mai arogant, mai din capitală sau nu. Şi se întâmplă că toţi aceştia trăiesc în proximitate fizică unul de altul sub auspiciul unui Bucureşti, posibilă răzbire a tuturor sau meu.

Nu prea se detaşează o stare generală (deşi momentele de performance încearcă cumva să o inducă) - nu e nici comic, nici tragic, nici nihilist, nici optimist în mod deosebit. E oamenii lui, în multe feluri de la o replică la alta, dar cu o anticipaţie legată de viitor şi legată de cine vor deveni, dacă vor deveni sau dacă sunt pe drum sau dacă devenirea există sau nu.

Spectacolul se joacă din nou la Godot, sâmbătă 18 martie 2017 şi e un tur de forţă care poate fi acuzat de multe greşeli, dar care nici nu şi-a propus să perfecţioneze lucrurile pentru care ar putea fi acuzat. Şi-a propus să îşi pună actorii să joace şi să se joace. Şi asta a şi făcut. Fără să fie o agresiune a intimului, a reuşit să transmită un intim casnic, uman. Mai puţin glorios, dar mai important odată ce îţi aminteşti de el. Şi Bucureştiul lor îţi aminteşte. Ionuţ Alexandru Scurtu, student la regie-film